OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jorge Luis BORGES
Frumusetea ca senzatie fizica
Traducere si postfata de Valeriu Pop, Cuvint inainte de Andrei Ionescu, Editura Paideia, Bucuresti, 1998, 240 p., 48.000 lei

Jorge Luis BORGES
Arta poetica
Editie ingrijita de Calin-Andrei Mihailescu, traducere de Mihnea Gafita, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2002, 116 p., 80.000 lei

Willis BARNSTONE
Borges, intr-o seara obisnuita, la Buenos Aires
Traducere si note de Mihnea Gafita, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2002, 224 p., 90.000 lei


Borges a intrat in constiinta cititorilor din Romania cu adevarat abia in 1982, o data cu numarul special dedicat lui de revista Secolul 20 (5-6/1982). Sumarul revistei cuprindea, pe linga un grupaj de naratiuni si poeme, si citeva eseuri celebre semnate de Genette, Maurice Blanchot, John Updike, George Steiner, Jaime Alazraki s.a. A urmat volumul cu conferinte Cartile si noaptea (Ed. Junimea, 1988) si Borges despre Borges (convorbiri cu Borges la 80 de ani; Ed. Dacia, 1990), iar astazi din Colectia „Opere complete J.L. Borges“, initiata de Editura Univers in 1999, a mai ramas un singur volum de editat, al patrulea, care cuprinde opera poetica a scriitorului argentinian.
Frumusetea ca senzatie fizica este o editie cu titlul schimbat si imputinata (lipsesc eseurile lui St.Aug. Doinas si al Cristinei Haulica) a volumului aparut la Junimea. Cartea contine deja clasicele conferinte despre O mie si una de nopti, Divina Comedie sau Legenda printului Siddharta tinute de Borges la Teatrul Coliseo din Buenos Aires si la Montevideo.

Tot o serie de conferinte este si volumul Arta poetica, conferinte tinute la Harvard in 1967-1968, recent descoperite si imediat traduse in spaniola, portugheza, italiana si franceza.
In numar de sase, conferintele sint – cum era de asteptat – o introducere in literatura cum numai Borges se pricepe sa faca, abordind pe rind statutul ontologic al poeziei, poetica si practica metaforei, ideologia romanului tot mai sarac epic, traducerea poeziei si statutul atit de incert al literaturii. Conferintele au un aer de intimitate extraordinar datorita reflectiilor personale, tonului confesiv, numeroaselor exemple pe care eruditul scriitor cu o memorie prodigioasa le minuieste mereu surprinzator, precum si umorului sau paradoxurilor pe care le formuleaza cu modestie netrucata si fara ironie. Cred ca nu gresesc daca afirm ca nici un alt scriitor nu e capabil de atita admiratie pentru alti scriitori ca Borges.
Asa cum remarca si Calin-Andrei Mihailescu, desi accesibile, conferintele lui Borges sint dense si mustesc de intelesuri secunde care incita la indelungi reflectii. Ca si prozele sale, de altfel. Cu o cultura imensa care ii permite sa se miste cu usurinta si eleganta in secole diferite si printre autori de expresii diferite, Borges are un numar totusi limitat de idei – proza sa, de altfel, e reductibila la 6-7 metafore –, pe care le dezvolta la infinit, oferind mereu exemple perfecte. Nu-ti trebuie mult sa te lasi fermecat si convins.

„Adevarul e ca nu va pot oferi nici un fel de revelatii“, asa incepe Borges seria sa de conferinte. Ce urmeaza, perplexitatile sale „verificate in timp“, sint pe cit de simple, pe atit de profunde: „De multe ori ma trezesc ca nu fac altceva decit sa citez ceva ce am citit mai demult, si-atunci e vorba de o redescoperire. Poate ar fi mai bine ca poetul sa ramina anonim“; „tocmai atunci cind nu avem habar de un lucru, tocmai atunci il definim mai bine“; „tot ce e sugerat are mai mult efect decit lucrurile elaborate“; „desi exista sute, ba chiar mii de metafore disponibile, toate pornesc de la citeva modele simple, sdart ori de cite ori recurgem la un model, altele sint variatiunile“…
Probabil ca nimeni n-a reusit ca Borges sa ilustreze prin propria opera mai multe idei despre statutul si practica literaturii, idei preluate, apoi dezvoltate cu acribie de teoria literara. Borges explica teoria literaturii pe intelesul copiilor si o face cu nonsalanta celei mai banale conversatii: „poate ca intentiile poetului nu sint chiar atit de importante“, „o traducere nu se judeca niciodata la nivelul expresiei“, „de multe ori am suspectat ca intelesul este ceva adaugat versului“, „probabil ca umplutura e o parte esentiala a romanului“, „eu vad scrisul ca pe un fel de colaborare; cu alte cuvinte, cititorul contribuie si el la imbogatirea cartii“, „s-ar putea ca toate variatiunile sa provina din doar citeva modele“ etc. etc.

Referintele la Kafka, pe care il admira enorm, sint intotdeauna extraordinare: „Cind citim Castelul stim ca personajul nu va reusi niciodata sa patrunda in castel. Cu alte cuvinte, nu putem crede cu sinceritate in fericire si reusita. Poate ca acesta si este unul dintre motivele pentru care prezentul e mai sarac. Presupun ca acelasi sentiment il avea si Kafka, din moment ce a cerut sa-i fie distruse toate cartile. El isi dorea, de fapt, sa scrie o carte fericita si invingatoare. s…t Ar fi putut-o scrie, de buna seama, dar oamenii si-ar fi dat seama ca nu spunea adevarul. Ca nu spunea adevarul faptelor, ci adevarul viselor sale“ (p. 48).
Volumul de convorbiri Borges, intr-o seara obisnuita… nu este mult prea diferit, in ton, de conferinte. Acelasi Borges, aceleasi obsesii, aceeasi atitudine de curiozitate si uimire continua a unui mare creator care se deplaseaza prin vastul cimp al culturii cu usurinta unui joc de copii si cu bucuria mereu vizibila a unei continue si fascinante calatorii. Aproape niciodata nu stii daca Borges vorbeste despre literatura sau despre sine. Nimic din ceea ce spune nu este umplutura. Cu aerul ca spune banalitati, scriitorul argentinian pune in cuvintele sale intelepciunea unui filozof retras din sferele abstractului.

Cartea ni-l dezvaluie pe Borges asa cum il stiam si, totusi, destule momente ne lasa sa intrevedem la scriitor si laturi mai putin cunoscute. Spune W. Barnstone: „Omul care vorbeste este totuna cu paginile sale tiparite. [...] Oricum ar fi fost, glumet sau serios. vesel sau ingrijorat, Borges vorbea literatura“ (p. 14). Descoperim, cu surprindere, de multe ori lucruri si gesturi care-l fac insa foarte uman: felul in care isi revendica evreitatea, resentimentele pentru Peron pe care-l considera nazist, placerea cu care ar fi primit Premiul Nobel, faptul ca nu-i suferea pe Garcia Lorca si Ortega Y Gasset, felul in care conversa cu oamenii de pe strada, nerabdarea cu care isi astepta moartea, pretuirea prieteniei, dragostea pentru Maria Kodama, cu care s-a casatorit cu putin timp inainte de a muri… In rest, Borges vorbeste tot despre memorie, visul devenit obicei sau chiar profesiune („pentru mine visul e creatie“) si repeta de citeva ori, fara sa-l creada nimeni, ca el nu e un bun scriitor intrucit nu stie sa creeze personaje, sa scrie dialoguri s.a.m.d.
Cartea lui Willis Barnstone este, de fapt, un roman indirect. Scriitorul, publicistul si profesorul american stie foarte bine cum sa construiasca aceasta carte: transcrie discutii, povesteste intimplari, reface legaturi, rememoreaza, explica, comenteaza anumite afirmatii (cartea se intinde pe citiva ani; de altfel, o parte din convorbirile cu Borges a aparut si in volumul Borges despre Borges, Ed. Dacia, 1990).

Desi nu de carti de convorbiri sau de interviuri cu Borges au dus lipsa cititorii scriitorului argentinian, e evident ca fiecare aparitie sau fiecare conferinta nou descoperita suscita interesul cel mai larg. Totusi, un mic-mare paradox se contureaza tot mai clar. Nici un alt scriitor nu este atit de consecvent cu sine si cu ideile sale ca Borges. Obsesiile si ideile sale despre literatura sint foarte putine si mereu aceleasi, de la prima povestire pina la ultimul interviu: cantitatea limitata a metaforelor sau legendelor de care e capabila imaginatia umana, iluzia paternitatii literare reale, varietatea infinita a sensurilor prin (re)lecturi succesive, crearea precursorilor cu ajutorul cititorilor… Postmodernii s-au folosit intens de Borges, marele sceptic in capacitatea literaturii de a oferi raspunsuri. Literatura lui Borges e pindita de un mare risc, iar Harold Bloom il formuleaza foarte pertinent. Consecvent in labirintul universului sau, „lamentabil de consecvent“, spune Bloom, sustinind pina la extrem teoria continuitatii perfecte a literaturii canonice, esential fara a scrie un rind de umplutura, circular in idei si limpede in formulare prin reluarea permanenta in diferite variante, Borges nu tenteaza prea mult la o a doua lectura, e acelasi si poate deveni repede monoton. „Borges poate sa raneasca, dar mereu in acelasi fel, astfel incit ajungem mereu la prima lui vina: celei mai bune opere a lui ii lipseste varietatea“, spune Bloom.

Fiind cel mai universal dintre toti scriitorii latino-americani, cu o pozitie canonica sigura si cu o „putere de contaminare“ mai mare decit a oricarui alt scriitor, Borges nu ofera o relectura prea creatoare – asa cum el insusi sustinuse importanta timpului indefinit al lecturii si al memoriei. Nu vei gasi niciodata la Borges altceva decit ceea ce stiai ca a mai spus. Borges pare sa se sacrifice cu buna stiinta si repeta obsesiv ca nu are raspunsuri, ci doar perplexitati si dubii „verificate in timp“. In Arta poetica preia cuvintele lui Thomas de Quincey care spunea ca descoperirea unei probleme noi e la fel de importanta ca solutia uneia mai vechi.
Desi face mereu figura unui creator resemnat, Borges este, de fapt, un foarte reusit personaj. Daca ne gindim bine la definitia pe care el a dat-o literaturii: „iminenta unei revelatii care nu se produce niciodata“, abia atunci intelegem fascinatia pentru acest scriitor, stralucit precursor al postmodernilor.