OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iordan CHIMET
Exil
Editura Universal Dalsi, editie bilingva, traducere in limba germana de Dana Ranga, f.a., 200 p., f.p.

Incercasem de multa vreme sa-l „prind“ pe micul peste cu nume de mag – Baltazar, eroul cartii lui Iordan Chimet. Cunosteam destinul si „legenda“ lui (cartea, scrisa la finele anilor ’40, intr-o singuratate lipsita de speranta, a aparut, mutilata de cenzura, abia in 1968, varianta completa circulind peste hotare in copii xeroxate). Pe Baltazar il vazusem prima data acum doi ani in rafturile librariei de la Muzeul Literaturii: un pestisor exotic, alb si albastru pe fond verde. I-am rasfoit „solzii“ cu lamento-uri baladesti si desene suprarealiste nastrusnice, dar am aminat (nu stiu de ce) sa-l cumpar. Apoi a disparut din vitrina si am cautat zadarnic sa-l gasesc.

De curind l-am regasit la Institutul Goethe, unde Editura Universal Dalsi a (re)lansat cartea intr-o editie bilingva, romana si germana, insotita de ilustratii ale unor mari artisti de pe trei continente care, din solidaritate cu mesajul ei universal, au tinut sa faca parte din „poveste“. (Cu totii, fie ei pictori sau scriitori, au tinut sa participe cu desene, unele infatisind propriile personaje.) Numele lor: Odysseas Elytis, Juan Soriano, Jose Garcia Ocejo, Claude Aveline, Richard Bach, Eugène Ionesco, Emilio Breda. Putin intristat de faptul ca in sala erau aproape numai oameni in virsta, am privit expozitia de ilustratii inedite din holul institutului, am „vizionat“ apoi un straniu film de desene animate realizat acum 25 de ani, dupa scenariul aceluiasi Iordan Chimet care acum vorbea despre radacinile triste ale cartii sale, cu placerea de a taifasui a unui solitar ce a supravietuit doar datorita prieteniei. E pretul pe care a trebuit sa-l plateasca acest vrajitor cu suflet de copil pentru marginalitatea sa asumata. A avut curajul de a ramine, in asteptarea unor vremuri mai bune, doar un „ciudat“ autor de carti greu clasificabile, in afara modelelor si retetelor care-si disputau intiietatea in arena literara. Prejudecati condescendente au cautat sa-l exileze pe fantastul „spiridus“ intr-un raft al curiozitatilor frecventate doar de un cerc restrins de cunoscatori: Chimet-autor pentru copii, Chimet-autor de antologii-manifest pentru inocenta adultilor, pentru libertatea imaginatiei si dreptul la memorie...

Dincolo de legenda, ramine poezia – „plinset“ zimbitor si feerie dulce-amara – ascunsa in file ca intr-un ierbar de demult. Sint adunate in acest volum doua carti care anunta un destin prins intre absurdul amenintator al realitatii si libertatea senina a imaginarului, unde „absurdul“ se imblinzeste, devenind firesc ca in visele copiilor si intrind, astfel, din categoria fantasticului in cea a miraculosului, a fanteziei pure care vorbeste despre realitatea simbolica a lumii mai profund decit orice realism. Prima parte (care da titlul intregului volum) este si cea mai veche, probabil prima scriere a lui Chimet, elaborata intre 1945-1947: cartea-poem Exil, tiparita ExiL (adica... EL in persoana – si in oglinda). A doua, scrisa intre 1946-1948, este Lamento pentru pestisorul Baltazar, o scriere ciudata, fara echivalent atunci – poate si acum – in literatura romana, o falsa ofera pentru copii, accesibila mai curind copilariei „adulte“. Prima: un poem al instrainarii universale, a doua – un plutitor poem polifonic, lirico-dramatic, in versuri si proza, pentru un mic „profet“ al inocentei intors in tinutul sau natal si intimpinat de vietuitoarele nevazute ale locului. Doua „restituiri“ asadar, „scrieri de tinere-te“, caci „beletristica“ publicata pina acum de Chimet e, in mare parte, produsul subteran al acelei epoci de intunecare istorica. A le citi in mod adecvat inseamna a te transpune, printr-o lectura de identificare, in acel trecut, in acel tinut imaginar inconjurat de spaima.

Poemele din ciclul ExiL, dedicate unui prieten evreu din copilarie, deportat in anii dictaturii militare antonesciene, au aparut intii in Revista Fundatiilor Regale, fiind propuse de Petru Comarnescu pentru un premiu care nu a mai venit niciodata. Ele alcatuiesc o poveste simbolica in care se regasesc, infratiti, toti instrainatii si insinguratii pamintului, dincolo de continente, rase si regnuri. Pe linga aspectul lor gratios, delicat, „simplu“, poemele contin in filigran mituri, simboluri si traditii spirituale stravechi, evocind bestiarul miraculos al copilariei omenirii. Sint lamenti ceremonioase si incantatorii asemeni baladelor trubaduresti, blues-urilor si cintecelor negro-spirituale, cu coruri si invocatii adresate unui univers marunt, populat de vietati si obiecte insufletite suferind de o durere tacuta, fara nume. Regasim contopite in aceste poeme plutitoare, imagiste, cu veverite, pitici ai padurilor, soareci albi, cu drumuri galbene si fluturi zburind in amiezele si duminicile verilor levantine in declin, tristetea metafizica a poemelor expresioniste blagiene, fantezismul exotic, de banda desenata si desen animat al Plantatiilor lui Constant Tonegaru, metamorfozele suprarealiste, plinsul biblic al Eclesiastului, limpezimea si misterul poeziei sau povestilor extrem orientale, cu bestiarul lor halucinant.

Intreg universul lui Chimet evoca starea de copilarie a omenirii in care raul s-a strecurat provocind, ca in mitul gnostic, Caderea, apoi instrainarea, Exilul. Exilul ca metafora a conditiei umane... „Intimplarile“ se desfasoara in decorul familiar al aceluiasi Vechi Oras de la Dunarea de Jos, Paradis pierdut in amintire, invocat in cintari de imblinzire a apocalipsului, de blinda exorcizare a demonilor (bufnite, lilieci) din „landele de cucuta“. Durerea e insa transfigurata intr-un imn gratios al infratirii dintre elemente. Oameni, animale, plante, gize, pasari, pesti, se sting de dor sau calatoresc la capatul noptii, calauzite de dragoste si speranta in aceste poeme ale marii treceri spre tarimuri necunoscute, departe de tara natala. Secventele, care se numesc – de pilda – Cind pleci departe (de Vechiul Oras), Daca ninge in noaptea de Craciun, Cum as putea pleca singur? Lamento pentru batrinul Rege (batrinul Rege va „migra“ in celalat volum sub forma pestisorului Baltazar), V-am vazut zburind, sau poate fluturii, Lamento pe o banca, in vechiul Scuar fac parte din aceeasi poveste „animata“ cu leit-motive de poem simfonic, e foarte greu sa izolezi un fragment fara a pierde, printre degete, semnificatia pe care numai ansamblul i-o poate da.

Izolate, fragmentele devin neconvingatoare, ele trebuie citite impreuna, in solidaritatea lor. Aleg totusi inceputul acestui Lamento cu o palarie galbena: „Poate a sosit timpul, nebanuit inca,/ al cicoarei de cimp/Poate a sosit timpul sa cobori cu plutele/ in forma de stea de mare/in forma de inimi arse,/in forma de ochi de fecioara,/pe frunzele verii.//Da, a sosit timpul./Si mireasma albastra a cicoarei de cimp/isi arunca palarioara galbena pe o ureche./«Sa mergem», gindi./Cu umbrelele ei cafenii/Cu inele cit firul de ata pe deget/ploaia ii spune «bun venit» tusind in iarba./Cu felinarele stinse, zeii casei/zburau spre Vechiul Oras//Si lenes pluti lenesa aripa de galben pai/de-a lungul riului lenes./Se oglindi insetata/in causul de apa al unui izvor fara nume//(Dar parcul alerga cu veveritele pe umeri/sa atirne pe crengi si pe albine/diminetile ude.)//De trei ori se dadu peste cap/in fata portarului cel fudul de-o ureche,/amagi pe bunicul cu un picior, cu bastonul/cu cioc de rata, sa intoarca privirea/trecu ca furtuna/prin grupul celor trei fete cintind./Un bostan plinse cu simburi negri in urma lor [...] Dar vara intirzia. Si corabiile ei cu pinze rosii/nu le-am zarit aruncind ancorele de fum deasupra salciilor./Am sa cobor acum, sa rastorn in praf, in fata portilor/turta uscata si dulce de miere pentru pasarile calatoare,/pentru veveritele cu sacul de alune pe spate/care, in fata casei noastre, fac un ultim popas/in drum spre padure.“

Scrisa aproximativ in acelasi timp, feeria Lamento pentru pestisorul Baltazar a trecut prin mai multe „metamorfoze“ ratate, povestite de autor in postfata la editia a doua din Inchide ochii si vei vedea Orasul (Ed. Eminescu, 1979). Memoria „laboratorului de creatie“ retine, ca prime variante, doua proze parabolico-fantastice, in care mesagerul inocentei, pestisorul Baltazar, e condamnat, la intoarcerea in Vechiul Oras, de un tribunal kafkian. Formula gasita, care s-a dovedit a fi cea fericita, il indreptateste pe cronicarul revistei Variety din New York sa afirme ca avem de a face cu un „Don Quijote in lumea lui Chagall“ si ca „Scriitori ca Iordan Chimet sint unici si greu de gasit in Europa.“ Desi in aparenta adresat copiilor, acest text fluid, acvatic, amniotic depaseste, cum spuneam, cu mult, prin subtilitate si stranietate, puterea lor de intelegere. Poemul e un arhipelag magic alcatuit dintr-un puzzle deconcertant de „insule“ (scene si discursuri), din citeva cintece si „meditatii“ si dintr-un unic lamento – un basm parabolico-mitologic plasat in Centrul volumului, se deschide cu un Cintec marin (la caderea serii) cu o pipa, cu un motan si noi toti si cu o ceremonie pentru intimpinarea pestisorului Baltazar. Vietatile imaginare ale locului ii trimit soli si se pregatesc sa il incoroneze ca rege al tinuturilor vrajite.

De la inceput insa, jubilatia pestisorului, bucuria apartenentei la Vechiul Oras si a infratirii cu elementele sint contaminate de sentimentul difuz al absentei, instrainarii si stingerii inevitabile: „Baltazar: Sa ma trezesc disdedimineata cu florile. Sa le aud glasul suav ca de fecioara. Sa vad daca pestii mei inflaminziti si insetati – cu mine vin doar de la capatul pamintului – au fost hraniti cum se cuvine. Si daca toate sint la locul lor, in livezi si in ape, cum trebuie sa fie in veci de veci.//Dar pestii lui nu erau, nici zina buna, nici havuzul cu apa vie, cu apa moarta. Si toate erau plecate in zari. Le puteai auzi cum necheaza si tropotesc la porti, departe.“ Personajele au un comportament bizar, duplicitar, replici confuze, contradictorii, il recunosc pe micul rege si, in acelasi timp, se indoiesc de realitatea lui: „Si nu e nici pestisor de apa./E doar un pestisor strain/Baltazar e numele lui/– desi numele lui imi scapa –/nici mai mult, nici mai putin.“ Numele acestor „personaje“, de o fantezie onomastica inepuizabila (un bestiarium nazdravan in care intra fiinte compuse, stari de spirit, sentimente-valiza) sint insasi substanta lor existentiala, o adevarata frenezie a proliferarii identitatilor: Marele Crarp (pe post de maestru de ceremonii), Al doilea demnitar era o vulpe (era o vulpe), Capitanul de trei coti lungime, de trei coti latime, Un rac (doi raci)/(doi raci) un rac, Vocea motanului verde, Mierea Pamintului, Negru de fum, Noi toti, Vreo Doi (Vreo Doi era un sarpe de apa) etc. Replicile din acest basm absurd sugereaza o armonie animista dereglata de un rau difuz, o „nonsense poetry“ care nu mai trimite atit la Lewis Caroll cit mai degraba la Ionesco.

Apar cele mai jucause puneri in pagina, cu caligrame fanteziste, cu nume care se rastoarna, serpuiesc si se combina lettrist, o comedie tragica a descompunerii limbajului copilaresc prinsa intr-o montura amintind filmul Aventurile baronului Münchaussen de Terry Gilliam. In centrul „utopic“ al cartii e plasat un Lamento cu o mare BaaalenA, cu un lac galben si cu frumoasa Elena, poem thanatic de mare complexitate simbolica despre stramosii neamului pestesc si ai lui Baltazar: Arghir si frumoasa Elena (e aici, desigur, si o rasturnare a cartii populare despre Arghir si Elena). Elena e inghitita, ca Iona dupa Potop, de Marea Balena (Baaalena, O, lena, lena, lena, ba, baaaa, baaaa, ba). Induiosat, monstrul marin ii ingaduie neconsolatului Arghir, pestisorul cel mic, sa o regaseasca, inghitindu-l si pe el, pentru totdeauna. O parabola a captivitatii intr-un imens Leviathan... Visata logodna a lui Baltazar cu himerica Printesa de Satin nu se realizeaza, vraja se destrama, „intimpinarea“ craiului se transforma, in cele din urma, intr-un „asfintit“ al acestuia, care paraseste tinutul vrajit pierzindu-se dincolo de oglinda apelor Dunarii: „oriunde plec ma regasesc pe mine“. Un exercitiu interesant ar putea fi comparatia cu sorescienele O aripa si-un picior, Iona si Viziunea vizuinii, texte cumva „concentrice“ cu cele ale lui Chimet, care le premerge si, poate, le depaseste cu gratie. Din nefericire, nimeni, absolut nimeni de la noi nu a scris in 1968, la vremea aparitiei cartii, nici o cronica despre acest volum (o spunea cu ani in urma autorul insusi), ceea ce nu poate decit sa ne lase, retrospectiv, un gust amar in privinta receptarii cartilor pe care, adesea, nu stim sau nu vrem sa le vedem, cartile marunte, grav-copilaroase, stranii si fantaste in care sclipesc solzii de aur ai unui pestisor fermecat si intelept. Ma infioara, realmente, gindul ca am fost printre primii care a taiat burta chitului critic si l-am adus pe micul mag Baltazar la lumina...