Întoarcerea răzvrătitului

Spre un teatru viu sau la ce ne e de folos Grotowski

Autor: Dariusz Kosinski | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Centrul pentru Studierea Creaţiei lui Jerzy Grotowski şi Cercetări Teatral-Culturale din Wroclaw a fost transformat în Institutul „Jerzy Grotowski“. Nu s-a avut în vedere doar o denumire mai comodă. Instituţia a atins maturitatea, una dintre dovezi fiind publicarea traducerii poloneze a cărţii Spre un teatru sărac.

Publicată pentru prima dată în Danemarca, în 1968, a devenit una dintre cele mai importante cărţi de teatru din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Reeditată permanent, a intrat în „canonul lecturilor oamenilor de teatru din întrega lume“, cu excepţia... Poloniei, unde nu a putut apărea o perioadă îndelungată, deoarece Grotowski nu era de acord cu publicarea ei în limba maternă. După moartea artistului, tipărirea traducerii a fost îngreunată de relaţiile complicate cu moştenitorii, Thomas Richards şi Mario Biagini.

Doar încăpăţînării directorilor vechiului Centru, astăzi Institut – Jaroslaw Fret şi Grzegorz Ziolkowski –, precum şi ajutorului unor persoane binevoitoare, în frunte cu Eugenio Barba, cel care a elaborat şi editat lucrarea, şi cu Ludwik Flaszen, coautorul ei, le datorăm faptul că putem răsfoi astăzi nu Towards a Poor Theatre, ci Ku teatrowi ubogiemu (Spre un teatru sărac – n.tr.). Graţie redactorului ediţiei poloneze, Leszek Kolankiewicz, ni s-a oferit şansa de a avea aproape o publicaţie care nu trezeşte rezerve în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de original şi accesibilitatea traducerii pregătite de Grzegorz Ziolkowski.

Legenda neagră

Este, bineînţeles, un motiv de bucurie, dar totodată şi de confuzie. Căci ce am putea face cu o carte de acum aproape patruzeci de ani? Cum să o citim, cum să o privim? Şi mai departe: cine este şi cine poate fi pentru noi – aici şi acum, în Polonia anului 2007 – autorul ei, aflat în 1968 abia la începutul drumului lung şi întortocheat care l-a condus de la spectacolele Teatrului Celor 13 Rînduri din Opole spre Acţiunea pregătită şi pusă în practică în sihăstria de lîngă Pontedera? Sînt întrebări deloc lipsite de însemnătate, căci, dacă importanţa lui Grotowski este destul de clară, cu cît ne uităm mai atent la viaţa teatrală actuală din Polonia, am putea avea impresia că Bossul din Wroclaw este absent, necunoscut, poate chiar inutil. Se ajunge la situaţii atît de paradoxale, încît una dintre discuţiile teatrale cele mai aprinse de anul trecut, referitoare la dreptul artiştilor de a trata liber textele literare, a fost un fel de reiterare a conflictelor din urmă cu patruzeci de ani, cu privire la Moşii sau la Kordian, iscate la Teatrul Celor 13 Rînduri.

Dacă trebuie explicat din nou că teatrul nu e nevoit să servească punerii în scenă a pieselor, că regizorul şi actorul au dreptul să folosească textul ca pe o rampă de lansare către teme şi probleme care sînt pentru ei, aici şi acum, de maximă importanţă, atunci se naşte bănuiala că revoluţia, care l-a avut printre autori pe Jerzy Grotowski, nu a cuprins şi teatrul nostru sau cel puţin nu a cuprins anumite sfere ale lui. O asemenea teză nu pare a fi deloc departe de adevăr. Polonia este una dintre puţinele ţări care, mîndrindu-se cu Grotowski, nu introduce în practica pedagogică descoperirile lui din domeniul artei actorului, la scara pe care acestea o merită. Eu însumi am auzit de multe ori, de la persoane legate de şcoala de teatru, că ideile lui Grotowski sînt suspecte, iar el pare un mare escroc.

Laboratorium nu a fost recunoscut niciodată de şcoala de teatru poloneză drept o „metodă actoricească“ cu drepturi depline, fapt aflat în strînsă legătură cu combinaţia de suspiciune, invidie şi teamă care caracteriza raportarea acestui mediu la Grotowski. Ea e întărită, desigur, de răspîndirea tacită a „legendei negre“ a vampirului care suge sîngele actorilor devotaţi, distruge oameni, cal-că peste cadavre pentru a-şi atinge scopurile, a jucătorului fără scrupule, totodată abil, care nu a ezitat să facă mari compromisuri cu puterea pentru a-şi realiza planurile.

Drept urmare, Grotowski este în Polonia un individ suspect, privit cu ostilitate, izolat cît mai mult în trecutul închis. Dacă este menţionat de artiştii şi de criticii aflaţi în centrul interesului, apare ca un personaj periculos, care, din fericire, a fost învins şi care – slavă Domnului! – nu a schimbat nimic important în teatrul polonez.

Definitorie este aici tonalitatea extrem de diferită folosită în cazul lui, comparativ cu cea în care se vorbeşte despre Tadeusz Kantor. Creatorul Clasei moarte este amintit ca un artist neobişnuit, adesea ciudat, dar totuşi unul foarte mare. Grotowski, în schimb, apare ca un străin, care a pătruns pe teritoriul artei şi a provocat o mare rebeliune, a invocat demonii ascunşi sub pămînt, a încălcat interdicţiile şi graniţele. Furtuna a fost însă depăşită, iar sectanţii credincioşi ideilor lui au fost alungaţi în subteran.

Răzvrătit şi Boss

Este adevărat. Cele cîteva grupuri care lucrează în sfera iniţiată de Grotowski, raportîndu-se mai mult sau mai puţin vizibil la tradiţia lui, nu fac parte dintre cele mai cunoscute, nici măcar în cercul persoanelor interesate de teatru. A vorbi despre „elevii lui Grotowski“ este şi mai complicat, căci poate cel mai important dintre ei este Wlodzimierz Staniewski. Luptînd pentru recunoaşterea propriei independenţe artistice, el a negat ani de-a rîndul legătura dintre Gardzienice şi Grotowski, o legătură destul de evidentă, dar, într-un mod la fel de evident, imposibil de a fi redusă la schema „maestru-ucenic“ sau „pionier-urmaş“. Staniewski şi-a creat propriul stil (sau poate chiar propria specie teatrală), utilizînd creativ posibilităţile deschise de Grotowski, care, la sfîrşitul anilor ’60, s-a rupt de tradiţia dramatică a teatrului occidental, pătrunzînd într-un domeniu ce transforma nu numai modurile de lucru şi de existenţă ale actorului, ci şi relaţia lui cu spectatorul.

Pe de altă parte, trupe precum Piesn Kozla, ZAR, Chorea sau Studium Teatralne, aparţinînd, în opinia mea, celor mai interesante şi mai durabile fenomene teatrale ale Poloniei contemporane, creează cumva o a treia generaţie (nu biologică, ci profesională) a artiştilor care dezvoltă şi distrug creativ cuceririle predecesorilor. Nu sînt „copiii lui Grotowski şi ai lui Gardzienice“, ci grupuri artistice independente, care funcţionează într-un domeniu separat de teatrul dramatic sau muzical tradiţional, într-un domeniu al cărui fondator a fost (nu numai în Polonia) Jerzy Grotowski. În această nişă, el rămîne Bossul, Maestrul cu care, bineînţeles, se poartă discuţii, apar certuri, dispute, dar care rămîne în continuare punctul de referinţă.

Aşadar – simplificînd –, se poate spune că avem în Polonia doi Grotowski: răzvrătitul suspect şi Bossul de nişă. Îl avem, desigur, oficial şi pe „marele polonez“, al cărui chip apare pe monumente şi timbre şi ale cărui realizări sînt discutate la cursurile universitare.

Ar putea schimba această situaţie apariţia traducerii poloneze a volumului Spre un teatru sărac? La prima vedere, se pare că nu. Chiar dacă vor citi cartea, suspicioşii şi neîncrezătorii vor vedea în ea oricum o confirmare a celor deja bine ştiute. Pentru cei „de nişă“, ea nu va reprezenta nici o noutate. Custozii muzeelor o vor aşeza pe raftul potrivit, iar profesorii universitarii, vor răsufla uşuraţi că, în sfîrşit, nu trebuie să-i mai trimită pe studenţi la manuscrisele disponibile sau să traducă singuri din engleză, franceză sau italiană.

O asemenea variantă pesimistă ar fi, bineînţeles, posibilă. Cred totuşi că Grotowski va avea parte de o experienţă postumă similară celei a marilor lui predecesori: Mickiewicz, Slowacki, Wyspianski sau Osterwa. Şi ei au trezit (delicat vorbind) controverse, şi ei au părut străini, cîteodată atît de străini, încît, în scopul protejării de forţa subversivă pe care o aduceau cu sine, au fost dăruiţi cu titlul de barzi şi învăţaţi pe dinafară, totul pentru a nu observa consecinţele reale ale provocărilor eroice la care răspundeau.

Teatrul care mîntuieşte

Grotowski este fiul incontestabil al tradiţiei pe care o numesc teatrul polonez al prefacerii şi pe care Malgorzata Dziewulska o considera, în remarcabilul eseu Ogniokrad (Cel care fură focul – n.tr.), o parte esenţială a tradiţiei artistice, menită să le recompenseze polonezilor lipsa ereziilor religioase. Teatrul prefacerii are ca scop trăirea, cu ajutorul unor acţiuni repetate şi purificate, a unei experienţe posibil de calificat, în limbajul tradiţional, drept mistică: experienţa Trăirii, care depăşeşte conştiinţa existenţei individuale.

În acest sens a fost (este?) un teatru al misterelor, de-a dreptul sfînt, un teatru al cărui ţel este experienţa mîntuitoare, posibilă – după cum îi explica Grotowski lui Zbigniew Raszewski, care îl asculta şocat – încă „de aici, de pe pămînt“. Un teatru care mîntuieşte. Ar putea exista oare o provocare mai mare, mai curajoasă, dar totodată mai orgolioasă, mai grotescă în orgoliul ei?

Grotowski reacţiona negativ atunci cînd munca sa era asociată terminologiei religioase. Exista aici cu siguranţă o tactică, rezultată din jocul cu autorităţile, dar şi convingerea că folosirea termenilor religioşi ar putea crea o încurcătură inutilă. Căci ce înseamnă mîntuirea prin teatru? Grotowski repeta – şi probabil că aceasta este cea mai importantă lecţie a lui: cunoaşterea este o chestiune de acţiune şi fiecare este chemat să-şi găsească propria cale spre adevăr.

Preceptul evanghelic „adevărul vă va face liberi“ era unul dintre citatele lui favorite. Dacă ar trebui să-i indic, aşadar, pe cei pentru care Spre un teatru sărac se poate dovedi o carte vie, m-aş gîndi la oamenii care caută calea spre adevăr nu în speculaţii, ci în experienţă (nu neapărat „teatrală“). Lor le-aş recomanda nu vreunul dintre textele clasice, ci transcrierea expunerii din finalul atelierelor de la şcoala de teatru din Suedia (Discursul de la Skara). Grotowski vorbeşte acolo despre necesitatea căutării adevărului despre sine şi despre forţa eliberatoare pe care o deţine momentul accederii la el.

„Metoda“, realizările artistice şi revoluţiile, chiar şi faptul că Grotowski a reuşit să creeze un spectacol ritual la care a lucrat toată viaţa – toate au o semnificaţie istorică şi relativă. Îndemnul la căutarea adevărului şi convingerea că se poate ajunge la el prin practici teatrale, faptul că – după cum spunea Osterwa – „teatrul a fost creat de Dumnezeu pentru cei cărora nu le ajunge Biserica“ rămîn vii şi pot deveni acea „forţă fatală“ care va face ca Spre un teatru sărac să nu fie acoperit de praful bibliotecilor, iar Institutul şi Anul „Grotowski“ (planificat pentru 2009) să nu devină doar nişte pretexte pentru celebrarea muzeistică a unui personaj-statuie, decorat de porumbei şi grafferi.

––––––––––––

Dariusz Kosinski (n. 1966) – profesor la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, istoric al teatrului şi dramaturgiei poloneze, editor, autor al unor publicaţii ştiinţifice şi de popularizare. Recent, a publicat cartea Polski teatr przemiany, (Teatrul polonez al prefacerii - n.tr.) Wroclaw, 2007, dedicată în mare parte lui Jerzy Grotowski. A pregătit, de asemenea, o monografie a artistului cu caracter de popularizare, Grotowski. Przewodnik (Grotowski. Ghid - n.tr.), care va fi publicată în luna iunie a acestui an.

Traducere din limba polonă deSabra Daici