OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Reteta succesului in politica romaneasca a gasit-o Partidul Democrat. Si nu gasit-o mai ieri, alaltaieri, ci de atunci de cind Traian Basescu a inceput sa faca politica pe bune. Aici nu ne vom referi la acel Partid Democrat, fost Front al Salvarii Nantionale lasat orfan de Ion Iliescu si adoptat de Petre Roman. Nu ne referim nici la acel Partid Democrat ce a injghebat o uniune socialista (USD), a facut 12% la alegerile din 1996 si a ales sa guverneze oarecum alaturi de Conventia Democrata. Aici vorbim de Partidul Democrat reinventat de Traian Basescu in momentul in care se afla la guvernare, pe la inceputul anului 1998, si care trecea printr-o puternica criza de identitate.

Criza este cuvintul care reprezinta cel mai bine acest tip de politica practicat de PD-ul basescian.
Desi un cuvint cu o sonoritate alarmanta, criza, perioada nefasta care asteapta o rezolvare, ceva din care cu totii dorim sa iesim, poate fi si nascatoare de inceputuri, de revigorari si de treziri la realitate. Dar criza poate fi totodata si nimicitoare, darimatoare de constructii ce urmeaza a fi consolidate. Criza afecteaza bunul mers al lucrurilor.
Prima mare criza politica a vietii politice romanesti de dupa 1989 a fost provocata de Traian Basescu. Pe fondul unei lipse de vizibilitate a PD-ului aflat la guvernare in 1997 alaturi de CDR si fara alt motiv decit faptul ca democratii sub Petre Roman erau doar niste simpli companioni ai taranistilor care-si asumau nesatios primele performante de guvernare (in acea perioada CDR-ul isi mentinea cota de incredere, publicul era prietenos), Traian Basescu, ministru pedist cu imagine buna, trece la atac, pe fond: guvernul este neprofesionist, neeficient si discuta prea mult in loc sa faca reforma.

Astfel, Basescu inaugureaza cu succes conceptul de opozitie in sinul puterii. Este mult mai eficient sa cistigi imagine criticind decit guvernind. Acesta este momentul in care Conventia, in primul rind PNTCD-ul, incepe sa-si piarda irevocabil capitalul de incredere. Un PNTCD lipsit de experienta, care reactioneaza din orgoliu si diletantist la atacurile la adresa lui Ciorbea, este o prada facila. Momentul ales s-a bazat pe reactia prost sustinuta a lui Ciorbea, care anuntase ca nu va mai tolera nici un act de indisciplina in Guvern. Cutia Pandorei fusese deschisa. Cei din PD isi asuma rolul de opozanti, rol mult mai facil intr-o criza.

Abil, democratii initiaza dialogul cu tinerii din PNTCD, elite secundare nemultumite, dar totusi aripa de partid cu drept de vot. Cind criza incepea sa-si anunte sfirsitul – populatia deja isi dorea o schimbare, o iesire din criza –, tonul intransigent al taranistilor se inmoaie pe masura ce debarcarea lui Ciorbea devenea tot mai evidenta. Finalul este deja istorie, dar efectele acelui joc politic au salvat PD-ul, care a reusit sa se pozitioneze pe piata politica, si i-au permis lui Traian Basescu sa-si joace cartea opozantului briliant care, pina la urma, l-a facut presedinte al Romaniei. Ca bonus, scoaterea taranistilor din viata parlamentara le-a permis mai tirziu democratilor sa spere la un loc in familia politica crestin-democrata.
O asemenea atitudine are doua principale efecte perverse. Primul este ca atunci cind Puterea isi creeaza in sinul ei propria Opozitie – PD-ul, ea nu mai lasa loc opozitiei reale, care este practic marginalizata politic. Al doilea efect, l-am mentionat anterior, aceasta atitudine erodeaza mai mult decit este cazul imaginea aliatilor si compromite fara drept de apel ideea de eficienta a unei guvernari de coalitie.

De ce am ales sa evocam acest elocvent episod de istorie recenta? Pentru ca noua ne este cit se poate de familiar. Este politica de tip criza la care asistam de cind Traian Basescu si PD-ul au devenit actorii principali, jucatori cu doctrina la moda, partid fara istorie si legitimitate doctrinara.
Ca de o piaza rea, am incercat sa ma feresc sa compar guvernarea Aliantei D.A. cu guvernarea Conventiei Democrate, desi trecerea timpului imi evoca aspecte traite, iar stirile imi lasa déjà-vu-uri amare, sentimente ale esecului provocat de prostie. Sperante in van. Ca si in cazul Conventiei, Alianta a venit la putere in urma unei mici psihoze de masa si de care oamenii erau constienti si se bucurau. O a treia revolutie. Cu cit asteptarile sint mai mari, cu atit Puterea care nu le indeplineste pierde mai mult in alegeri. Iar faptul ca democratii si liberalii se cearta este ceea ce conteaza cu adevarat in ochii alegatorilor. Putin importa argumentele unora si altora, putin importa cine are dreptate. Faptul ca unul a zis si altul a dres…
Similitudinile merg pina acolo incit PD-ul face aluzii potrivit carora in jurul acestui partid se poate face un „partid mare“ si prezidential. Fara liberali, dar cu oameni de la liberali. Asta in dispret fata de protocolul Aliantei, care interzice explicit acest lucru (exploatind nemultumiri interne au fost atrasi si tinerii taranisti in 1998).

O vorba spune ca alegindu-l pe cel pe care-l critici asa iti alegi dusmanul. Si, ma rog, de ce si-ar asuma PD si rolul de jucator, si pe cel de arbitru? Nu este cu nimic mai legitim decit Partidul Liberal. Raspunsul liberalilor cum ca PD-ul nu-si asuma guvernarea si ca ei sint singurii care se erodeaza vine dintr-o realitate in care Partidul Democrat, dirijat de Basescu, chiar induce, prin pozitiile sale publice si prin temele populiste pe care si le alege si pe care le arunca in dezbaterea publica, un astfel de sentiment. O simpla declaratie cum ca Partidul Democrat isi asuma guvernarea nu este suficienta. Este nevoie de o schimbare de atitudine si a modului in care intelege sa faca politica acest partid. A inceput lupta pe fata dintre PD si PNL pe electoratul Aliantei, pe electoratul propriu. Asteptam revigorarea PSD si a curentului extremist.