OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Cu tot acest succes de export, cunoscătorii de poezie au simţit impasul artistic al unui creator care, după fabuloasele performanţe din ieudul fără ieşire (1994), porcec (1996) şi pantelimon 113 bis (1999), a început să se confrunte cu propria ştachetă ridicată prea sus. Iată motivul pentru care unelte de dormit, cartea realmente nouă, e una de risc considerabil pentru Ioan Es. Pop. Ea ne va arăta fie inerţia şi epuizarea poetului, fie, dimpotrivă, capacitatea lui regenerativă.

 

De observat prudenţa strategică a autorului. El nu alege un unic fir creativ, un anume registru şi o perspectivă dominantă, aşa cum procedase în cărţile din anii ’90. În unelte de dormit se vede o bine gîndită şi lucrată complexitate, pe structura, mai degrabă, a unei antologii decît a unui volum distinct. Secţiunile se prezintă ca faţete diferite ale unei lirici, altfel, uşor de recunoscut. Sub atmosfera apăsătoare a versurilor lui Ioan Es. Pop şi sound-ul lor familiar, pot fi identificate trei sau patru linii compoziţionale, dezvoltîndu-şi propria suprafaţă, cu o densitate specifică. Legăturile de ansamblu sînt destul de laxe. Un centru de greutate al cărţii nu mai există; şi nici măcar imaginea atît de pregnantă, transformată în titlu, nu mai unifică poemele din sumar. Acestea sînt grupate după cîte un subcriteriu care le diferenţiază în raport cu celelalte: un subcriteriu tematico-stilistic. Vizionarismul poetului se desface şi îşi creează mai multe registre de penetraţie a „văzutelor“, pentru a ajunge la obsedantele „petice de nevăzut“. Fiecare secţiune va fi o încercare, diferită de celelalte, făcută dintr-un anumit unghi, în poligonul poetic al volumului. Prima începe în forţă, cu această uimitoare reverie de cuib şi pivniţă: „cînd eram mic, visam să fiu şi mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt şi gata,/ pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceaţă-n întuneric,/ întorcîndu-mă pe-o parte şi pe alta vara/ iar apoi căzînd din nou în somn.// şi toamna să mă trezesc tot nedormit/ şi tot nespălat ca fraţii mei/ şi cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi,/ căci vin acasă de bunăvoie,/ dacă-n primăvară mă puneţi la loc,// şi primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ şi tot aşa, să rămîn să dorm mereu,/ din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib,/ ani mulţi, neîntors şi uitat“. La Arghezi, înHar, cartofilor gata să nască „într-o noapte/ li s-au umplut straiele cu lapte“, într-o imagine fizică a maternităţii îmbelşugate; la Mircea Dinescu, înDemocraţia naturii, „cartoful putred zvîrlit pe maidan/ scoate şi el puţica lui verde“, într-o libertate totală a moravurilor naturii întregi. În poemul de faţă, proiecţia e de ascundere ciclică şi somn adînc, în formula sintetică oferită de versul final, excepţional: „ani mulţi, neîntors şi uitat“…

 

Semnificativ, în zilele de sărbătoare, cînd întreaga societate petrece zgomotos şi cu pupături, cei doi Pop (cel care are acum şi el „liber“ şi cel ieşit la suprafaţă, în timpul anului, la capătul fiecărei zile „ocupate“) suferă dimpreună, reamestecaţi într-un acelaşi personaj. Un alt poem puternic susţine acest scenariu de izolare şi de suferinţă sado-maso: „pentru toată lumea, mîine va fi o zi mare./ pentru mine va fi o zi mică./ mă voi trezi mai tîrziu cu trei ceasuri,/ îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,/ dar numai pentru că aşa se cuvine/ într-o asemenea zi mare.// nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt/ pe stradă aşa cum o vor face toţi./ o să stau îmbrăcat două ore în baie,/ o să fumez mai multe ţigări pe balcon/ şi o să-mi tot repet că nenorocul meu/ nu-i altceva decît norocul altora.// pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,/ mă voi dezrobi din cămaşa prea strîmtă la gît/ şi voi reîncepe să beau pe ascuns,/ cum o făceam la paisprezece ani.// fireşte, cum am să fiu foarte singur,/ nimeni n-are să mă deranjeze./ voi face sălbatice curse dintr-o ca-meră-n alta,/ tremurînd de frică să nu gre-şesc paşii,/ voi afla poate de ce nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul,// apoi, după atîta alergătură, se va face/ nouă seara, da, şi voi lua/ un pumn de somnifere, să scurtez/ ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,// deşi m-am trezit atît de tîrziu,/ deşi mă culc atît de devreme“. Iarăşi, ultimele două versuri, atît de neutre în regimul comunicării obişnuite, se încarcă, după ce întregul traseu a fost parcurs, de o mare tensiune dramatică; sau chiar de „o puritate excepţională a tragicului“ (Nicolae Manolescu). Apartamentul de bloc este la Pop (unu şi doi) un domiciliu al singurătăţii şi un ultim refugiu; la fel, alcoolul; somnul; pumnul de somnifere şi alte „unelte de dormit“; sinuciderea.

 

Primele două secţiuni îşi „dispută“ această concluzie scoasă, terifiant, din procesarea oricărui fapt banal cotidian. Privirea poetului e obosită – şi pare că ultimul efort pe care el îl mai poate face este să dea o imagine esenţială a acestei oboseli, o radiografie poetică a unei structuri destrămate. Ioan Es. Pop e mai bacovian, aici, decît în cărţile lui anterioare, mascîndu-şi însă filiaţia după o epică versificată ce-i este caracteristică. Autodistrugerea treptată şi spectrul suicidar nu sînt dublate de o contragere şi de o fragmentare a lirismului, cu eliminarea elementelor de prisos şi cu reînvestirea simbolică a golurilor. Între fondul tragic al acestei poezii, atmosfera ei crepusculară şi, de altă parte, discursul poetic închegat şi modulat apare o incongruenţă: o asimetrie de un izbitor efect artistic. Pagina poetului e foarte plină, iar modul lui predilect de expunere este o povestire sui-generis rulată, narată meticulos, într-un limbaj foarte accesibil şi familiar. Treptat însă, liniştitoarea formă de compoziţie şi expresie deviază înspre zone obscure atinse mai întîi aparent accidental. Tot mai des, poetul îşi va introduce cititorul într-o zonă cu alte reguli şi într-o imagine răsturnată a certitudinilor lui existenţiale. E nevoie de spaţiu şi de narativitate pentru ca poemul să-şi urmărească traiectoria şi pentru ca umbrele lăsate de lucruri şi de gesturi să schimbe, finalmente, „realismul“ într-un expresionism de factură personală. De aceea versurile finale cad altfel decît cele intermediare, pregătitoare: deoarece în ele s-au strîns toate semnificaţiile tatonate pe parcurs. Dacă în ieudul fără ieşire şi în celelalte cărţi ale tinereţii creative Ioan Es. Pop era un expert al începuturilor de poem, executînd ruptura de plan din prima mişcare poetică („ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti/ din strada olteţului 15.// aici nu stau decît cei ca noi. aici/ viaţa se bea şi moartea se uită“), în unelte de dormit autorul se dovedeşte un artist al acumulării, al anunţării şi al constituirii finalului. Acesta închide, deopotrivă, poemul şi suma de experienţe. Cîteva finaluri: „şi tu eşti atît de obosit. atît de obosit. atît de obosit.“; „şi nu te bagi în război dacă nu ştii/ de partea cui pierzi.“; „dar pe lumea asta nimeni nu iartă/ pe nimeni.“; „deci nu ştiu pînă la urmă unde e norocul/ de a locui în două lumi deodată“. Şi finalul finalurilor, într-o versiune neagră, răsturnată, a promisiunii biblice: „şi-apoi el ştie că, într-un final,/ toate se vor plini cum s-a scris/ şi cei din urmă vor fi cei din urmă.“