OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Îmi aduc aminte cu nostalgie de anul 2003, atunci cînd am avut şansa să lucrez într-o organizaţie a cărei treabă era să propună politici publice pentru educaţie. Ministrul Educaţiei era pe atunci Ecaterina Andronescu, actualul ministru al Educaţiei. Participam cu entuziasm la fel de fel de conferinţe şi de seminarii privind calitatea educaţiei, reforma curriculumului naţional, descentralizarea şcolară şi cîte şi mai cîte dintre cele care nu s-au întîmplat nici pînă astăzi. Împărtăşeam şi eu sentimentul general de dezaprobare generat de recesiunea reformei în domeniul educaţiei, reformă ce fusese demarată spre sfîrşitul mandatului ministrului Educaţiei de pe vremea Convenţiei Democratice, Andrei Marga. De atunci şi pînă acum, am avut nu mai puţin de şase alţi miniştri, toţi putînd fi catalogaţi cu uşurinţă mai slabi în pregătire şi performanţe decît Ecaterina Andronescu, cu excepţia contribuţiei meteorice a lui Mircea Miclea. Între timp, am asistat la felurite propuneri închegate de reformă sau la măsuri luate pe genunchi de miniştri şi de echipele lor, al căror singur rezultat palpabil a fost continuarea degradării mediului şcolar. Un lucru poate fi spus cu siguranţă despre sistemul nostru de educaţie: inerţia sa este mai puternică decît orice măsură reformistă care a fost încercată de-a lungul timpului. Dacă s-a hotărît ceva cu cap prin birourile Ministerului Educaţiei, atunci acel lucru s-a oprit la nivelul inspectoratelor şcolare sau la acela al birourilor directorilor de şcoală. Nimic sau prea puţin din ceea ce poate fi catalogat drept reformist a ajuns în sălile de clasă, în relaţiile dintre profesori şi elevi, acolo unde se află cheia calităţii educaţiei. Deciziile aberante, de genul publicării pe Internet a subiectelor pentru bacalaureat, au ajus şi au contribuit din plin la degradarea educaţiei.

 

Să fie oare sistemul de educaţie, megasistemul acela nereformat cu cei 11.000 de funcţionari (în afara cadrelor didactice), singurul de vină pentru situaţie? Nu! Vina aparţine în primul rînd partidelor politice, incapabile să ofere leadership unui sistem care nu are atît nevoie de organizare şi de control, cît are de schimbare. Definiţia simplă a leadership-ului este managementul schimbării. Era limpede că schimbarea în educaţie nu avea cum să fie provocată de politruci de partid. Schimbarea putea fi promovată doar de oameni credibili, uşor de urmat şi care să aibă viziune şi habar de ceea ce înseamnă educaţie. Toate partidele politice importante din ultimii ani au dat miniştri care s-au făcut de pomină. Problema partidelor stă chiar în modalitatea de selecţie a cadrelor pentru portofoliile pe care le vor ocupa viitorii miniştri. Sînt surde la vocea asociaţiilor profesionale din educaţie şi la sugestiile organizaţiilor autohtone care au portofolii internaţionale, bogate în reformarea educaţiei în alte ţări. Enumerînd numele miniştrilor, este lesne de înţeles contribuţia nefastă a partidelor politice la degradarea educaţiei româneşti.

 

După Abramburica (poreclă primită de Ecaterina Andronescu ca urmare a incapacităţii sale de a-şi justifica şi fundamenta deciziile luate între 2001 şi 2003), PSD-ul l-a adus drept ministru pe Alexandru Athanasiu, un politician acum uitat, cu o experienţă neglijabilă în domeniul educaţiei. După alegerile din 2004, am avut scurta plăcere să beneficiem de contribuţia profesorului Miclea de la Cluj, iar de pe urma mandatului său de opt luni nu am rămas decît cu o serie de bune intenţii. Educaţionaliştii au renunţat la speranţe odată cu venirea la minister a mecanicului Mihail Hărdău, om de încredere, tot de la Cluj, de-al lui Emil Boc. Iar orice iluzie a fost spulberată de nominalizarea preşedintelui tinerilor liberali, Cristian Adomniţei. Incapabil să înţeleagă despre ce este vorba atunci cînd se pronunţă sintagma „politici publice în educaţie“, acesta a fost mereu paralizat de gîndul că trebuie să corecteze erorile predecesorilor, ca nu cumva să contribuie şi el la avalanşa de schimbări care s-a abătut peste sistem şi care a produs rezultate opuse celor intenţionate. Anton Anton a fost ministru două luni, la sfîrşit de guvernare liberală. Acum, Ecaterina Andronescu este din nou ministru şi datorează acestă poziţie liderului de frunte al PSD, Marean Vanghelie, care a avut suficientă putere în partid pentru a pune cîţiva miniştri. Cum de se poate un parteneriat politic între rectorul Universităţii Politehnice şi notoriul Care-Este Marean Vanghelie? Ei bine, primul s-a făcut cu poziţia de ministru, iar al doilea, cu o companie care-i dă un dram de onorabilitate. Simplu! Important este că ne-am revenit, sîntem cam tot pe acolo unde eram şi prin 2003! Deşi avem o Lege a Educaţiei în dezbatere publică de prin 2005, funcţionăm pe baza legii din 1995, depăşită de timp şi realităţi. Să aşteptăm de la Ecaterina Andronescu reforme cu impact asupra calităţii educaţiei? Prestaţia anterior demonstrată de domnia sa ne învaţă să nu avem astfel de aşteptări.