„Eroarea lui Céline este că nu a scris în favoarea şi
împotriva evreilor, ci doar împotrivă“
Emil Cioran, Caiete III, Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 213
Iată o indicaţie metodologică
interesantă, emisă chiar de... Cioran. El a fost toată viaţa
obsedat de evrei, cînd detestîndu-i, cînd
ad-mirîndu-i, uneori şi una, şi alta, în acelaşi text.
Să le luăm, sumar, pe rînd.
1936. În Schimbarea la faţă a
României, Cioran recunoaşte, cu obiectivitate, că
„antisemitismul a devenit o trăsătură esenţială a
naţionalismului românesc... revoluţia nu se poate însă
face cu probleme false“, continuă el. „Dacă România nu ar
fi avut nici un evreu, ar fi reprezentat ea o existenţă mai puţin
mizerabilă?... În nici un caz, evreii nu sînt cauza
mizeriei noastre de totdeauna...“ Apoi, observă tot el, „cu cît
sînt mai buni capitaliştii români decît
capitaliştii evrei?“ (pp 128-129). Soluţia? Insolubilă! Un
blestem al istoriei: „Nu există decît soluţii naţionale
problemei evreieşti, care rezolvînd-o într-un loc, nu o
face mai puţin complicată pentru restul lumii. Cu secole în
urmă, Spania s-a debarasat de evrei, Germania lichidează pentru ea
întreaga problemă (ştim bine cum!, n.n)“. Face şi el o
propunere de soluţie bizară, nedefinită, cu un echivoc profetic
ireparabil: „să fie traşi pe linie moartă!“. Dar această
constatare rece, dacă nu cinică (studiase în Germania nazistă
şi era la curent cu persecuţiile, fiind însă un fan al lui
Hitler), e dusă la limită atunci cînd cade în rasism
susţinînd, nici mai mult, nici mai puţin, că „evreul nu
este semenul nostru, aproapele nostru, şi oricîtă intimitate
ne-am lăsa cu el, o prăpastie ne separă, vrem sau nu vrem. Este ca
şi cum ei ar descinde dintr-o altă specie de maimuţă decît
noi. Omeneşte nu ne putem apropia de ei, fiindcă evreul este întîi
evreu şi apoi om“ (pp. 129-130) – Humanitas a publicat, la
dorinţa lui Cioran, o ediţie expurgată de paginile xenofobe,
antisemite şi antimaghiare, dar în Franţa se publică, deja,
integral).
Antiteză dramatică
Cioran vehiculează mai toate clişeele
antisemite, preluate mai ales din publicistica germană a vremii
(aroganţi, factor dizolvant, lăcomie, elitism, spirit de deriziune
etc.), dar şi celălalt versant, precum „cel mai inteligent şi
cel mai dotat popor“, evident, toate calificativele, cu asupra de
măsură, hiperbolic, pătimaş.
1956. Ispita de a exista, cuprinzînd
şi eseul „Un popor de singuratici“ (s-a tradus şi „solitari“),
Humanitas, 1992. Aici avem deja o profesiune de căinţă (pentru a
fi credibil, potrivit lui I.D. Sîrbu, sînt necesare trei
etape: regretul, căinţa şi ruşinea): „Am fost întotdeauna
drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi
iubeam într-atît încît regretam că nu sînt
unul de-al lor, ceva mai tîrziu, neputînd să le iert
rolul major jucat în istorie, am încercat să-i detest cu
înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea
omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea
ţării mele...“. Aşadar, tabloul se schimbă radical printr-o
antiteză dramatică: „Străbunii noştri cocîrjaţi la
pămînt de-abia se distingeau de ţărînă. Deloc grăbiţi
– unde să se fi dus? –, înaintau cu viteza plugului,
viteza veşniciei... Or, intrarea în istorie presupune un
minimum de înfrigurare, de neastîmpăr, de ardoare...
Sîntem nişte buimaci; blestemul nostru are efectul unui
narcotic: ne amorţeşte; al evreilor însă, le stă ca un
pinten în coaste: îi împinge-nainte... Sigur că
tragicul lor diferă de al grecilor. Un Eschil vorbeşte de
nefericirea unui individ ori a unei familii.
Conceptul de blestem
naţional, ca şi de mîntuire colectivă, nu e grecesc. Eroul
tragic nu obişnuieşte să ceară socoteală unui destin impersonal
şi orb: este orgoliul lor să-i accepte sentinţa... Pe cîtă
vreme un Iov îl hărţuieşte pe Dumnezeul lui, îi cere
explicaţii: rezultă de aici o somaţie... şNu face la fel Fondane?
Vezi poemul „Azi plîngerea mea e amară (Iov)“, în
Observator cultural, 6-12 august 2009ţ... cum să rămîi
nesimţitor la această vehemenţă, la aceste strigăte de ciumat,
ce-i pune cerului condiţii şi-l copleşeşte cu ocări? Iov nu-şi
dezminte rasa: vaietele sale sînt o demonstraţie de forţă,
de asalt. Plîngerea culminează cu un strigăt şi strigătul
acesta străpunge cerurile şi-i dă fiori lui Dumnezeu... Iov, acest
Prometeu biblic care l-a înfruntat pe Dumnezeu... Nici un
indiferent de calitate în rîndurile lor. N-au introdus ei
interjecţia în religie? Mi s-ar putea obiecta că ei nu sînt
excepţionali prin natură şi aş răspunde că sînt prin
destin – care îi ridică deasupra lor înşişi şi nu
le îngăduie mediocritatea“ (pp. 76-78). De altfel, Cioran se
consideră un „elev“ al lui Iov...
Incontestabil, Cioran este un mare
stilist. Şi, în acelaşi timp, un moralist, dar unul
iresponsabil amoral. De fapt, o recunoaşte singur, cu cinism şi
dezinvoltură: „Nu îmi pasă de urmările posibile ale unei
propoziţii, ale unui aforism, mă simt eliberat de toate categoriile
morale“ (s.n.) – Convorbiri cu Cioran, Humanitas, Bucureşti,
1993, p. 170.
Căinţa sinceră
Cioran a străbătut drumul spinos al
Canosei. Era, de altfel, cineva care nu l-a lăsat să doarmă
liniştit, care îi cunoştea bine trecutul progardist şi nu îl
menaja: Lucien Goldmann, filozof şi sociolog. Din cauza lui n-a
putut accede, credea „victimizat“ Cioran, la o catedră
universitară ori la CRNS, la care uneori visa... „Cu atît
mai bine!“ Şi decît să-i replice „cum l-ar fi îndemnat
instinctul, în stilul lui Céline“ (s.n.), l-a lăsat
în plata Domnului! Mai mult, s-a împăcat cu duşmanul
său, după ce s-au întîlnit acasă la Gabriel Marcel.
Chiar i-a fost, în cele din urmă, recunoscător că nu a mers
pe căi oficiale, bătătorite, conchizînd: „întotdeauna
am plătit pentru erorile mele!“ (s.n.) – Caiete III, pp. 46-47,
232, 252). Distanţă astronomică între cele două afirmaţii:
„Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide imediat“ şi „metafiziceşte,
eu sînt evreu“.
Alexandra Laignel-Lavastine crede mai
puţin în „convertirea“ autentică a lui Cioran (Cioran,
Eliade, Ionesco – uitarea fascismului, traducere de Irina Mavrodin,
Editura Est, Bucureşti, 2004; ediţia franceză, în 2002).
Autoarea susţine că Cioran trece de la diabolizarea evreului (1936)
la idealizarea lui (1956), răsturnînd acrobatic „demonstraţia“
iniţială pe care o abjură pînă la autocenzură (de prisos,
căci ediţiile serioase nu ţin seama de... regrete, decît,
cel mult, iau notă de ele!), reciclînd însă cu
abilitate cîteva referinţe ale sale de tinereţe. „Evreul,
din subom, devine supraom“ (Fondane, de pildă), iar „otrava“
din 1936 devine, în 1956, un... stimulent! Aceleaşi oraşe
declarate înainte irespirabile cu ei, devin acum irespirabile
fără ei (p. 524)... „o mănuşă întoarsă pe dos“.
La polul opus se situează Carol Iancu,
istoric remarcabil al evreimii române, care, lapidar, conchide
pe aceeaşi temă: „În cele din urmă, Emil Cioran a denunţat
Garda de Fier şi a redactat un eseu admirabil, cosacrat
spiritualităţii iudaice“ (Evrei din România, de la
emancipare la marginalizare, 1919-1938, Hasefer, Bucureşti, 2000, p.
174).
Orice s-ar spune, Cioran şi-a însuşit,
de voie, de nevoie, lecţia usturătoare a istoriei, spre deosebire
de Eliade şi mulţi alţi confraţi de condei, de aventură şi de
generaţie. Stă mărturie, între altele, prietenia cu
Fundoianu (vezi în volumul Exerciţii de admiraţie, Humanitas,
Bucureşti, 1993), relaţia cu Celan (Fritz J. Raddaz l-a intervievat
odată pe Cioran, pentru Die Zeit – la întrebarea: „îl
cunoaşteţi pe Céline?“, Cioran parează: „nu, eu eram
prieten cu Celan!“) şi cu mulţi alţi evrei...
Şi, fiindcă este vorba despre
prietenii necondiţionate. După părerea mea, este improbabil ca
Fundoianu să nu fi fost la curent cu lucrările de tinereţe ale lui
Cioran. Există probabil o atracţie a contrariilor, ca la cuplul
Sebastian-Eliade, bazată pe farmec personal şi cultură, la care se
adaugă, în primul caz, nu numai interesul comun pentru
filozofie şi spiritualităţi, ci şi situaţia lor de „marginali“.
Aş mai adăuga una, încă mai
curioasă, dar şi mai elocventă pentru Cioran, pe care o semnalează
el însuşi: „evreul armean Milton Hindus a fost cea dintîi
fiinţă umană care s-a arătat interesată de Céline, aflat
în refugiu în Danemarca. Acesta spunea că evreii nu ar
trebui să-i poarte pică lui Céline: îi poartă oare
pică femeile lui Strindberg? Nu, desigur, comentează Cioran: Numai
că n-a existat un Hitler misogin care să se fi apucat să extermine
femeile. Femeile nu au suferit din cauza lui Strindberg. Evreii însă
ar avea dreptate să socotească grav faptul că a scris împotriva
lor în momentul cînd Hitler făcea ravagii“ (Caiete,
pp. 221, 213).
„Schimbarea la faţă“ a lui Cioran
este subliniată şi de Marta Petreu, care, ocupîndu-se de
avatarurile marelui eseist, scrie, spre încheierea lucrării
sale, următorul avertisment: „E bine că Cioran a avut grijă să
precizeze că nimeni nu are dreptul moral de a-i invoca aventura lui
de extremă dreaptă fără să amintească şi că el şi-a schimbat
total opiniile, că nu mai este în nici un fel de acord cu
vechile lui păreri“ (Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă
a României“, Editura Apostrof, Cluj, 1999, p. 433).
Ar mai fi de spus o vorbă care se
întîlneşte, poate nu cu totul întîmplător,
cu mottoul prezentului eseu. Într-o notă manuscrisă, Alain
Paruit, traducătorul lui Cioran, a găsit următoarea nedumerire a
mamei acestuia din urmă, o femeie isteaţă, după lectura
Schimbării la faţă...: „Nu se poate şti dacă eşti pentru
evrei sau împotriva lor“ (apud A. Laignel-Lavastine, op.cit,
p. 563).
Scena lumii însă s-a schimbat,
iar unii au învăţat ceva din lecţiile istoriei. Cred în
căinţa sinceră a lui Cioran. Cine nu crede în posibilitatea
schimbării greşeşte chiar mai mult decît cel ce a greşit.
Ceea ce stăruie însă ca o problemă nerezolvată, iar noi o
putem extrapola, a exprimat-o limpede Hannah Arendt (Vies politiques,
Gallimard, Paris, 1974, p. 13): „Rămîne deschisă
întrebarea: de ce mari «gînditori» precum
Platon şi Heidegger, atunci cînd se angajează în
«afaceri umane», ajung la tirani şi dictatori?“ (apud
Andrei Marga, Fraţii mai mari. Întîlniri cu iudaismul,
Hasefer, Bucureşti, 2009, p. 31).
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters