OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Petru Cimpoesu
Povestea Marelui Brigand, editia a II-a
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd.“, Iasi, 2007, 488 p.

Povestea Marelui Brigand face parte din categoria literaturii provinciilor imaginare, o replica tirzie si oarecum parodica a momentului ei de glorie, situat in anii ’70. Parca autorul si-ar fi propus siesi un pariu postmodern de a continua tetralogia neterminata a lui Stefan Banulescu, de a prelungi atmosfera, motivele si seria personajelor bizare din Cartea Milionarului. Teritoriul sau imaginar e tot o Provincie atinsa de morbul crepusculului, aflata pe marginea prapastiei ce o separa de un sfirsit ce se amina mereu. Cele doua orase imaginare celebre cu care se invecineaza sint Metopolisul, dar si Albala lui George Balaita. Romanul aparuse initial la Editura Dacia intr-un tiraj restrins, ca atare nu a fost receptat cum se cuvine, desi este, in opinia mea, cel mai bun roman de pina acum al autorului.

Provincia lui Cimpoesu isi are centrul in orasul Abraxa (nume ce trimite parca la Albala) si este fisurata de misterul unei serii de crime care pun la incercare abilitatile detectivistice si inteligenta autoritatilor, reprezentate de un comisar inzestrat cu un steril spirit socratic, specific locuitorilor anacronici ai acestor spatii. Romanul respecta pina la sfirsit structura de quest, specific pentru romanul postbelic american. Aceasta ancheta e mereu intirziata de un numar sporit de povesti, de fictiuni secundare, menite sa incurce itele, dar avind totodata functia de a asigura supravietuirea acestei lumi ce-si oculteaza mereu cronologia, pulverizind-o in nenumarate fire temporale ce coexista, parca. Principala activitate a metopolisienilor si abraxienilor este „colportajul“, acumularea de versiuni divergente despre evenimentele inexplicabile, uneori supranaturale, care ii inconjoara. Restabilirea prioritatii unui singur fir evenimential cade in sarcina unui personaj venit din afara acestui domeniu utopic in deriva. Astfel apare strainul, intrusul, care, ca si in Cartea Milionarului, contribuie mult la alunecarea in haos a acestui teritoriu imaginar.

Noul jude de instructie trebuie sa revigoreze mersul anchetei, sa elucideze misterul crimelor care ameninta sa aneantizeze orice farima de ratiune sau echilibru al orasului la un pas de absurd si distopie. Rolul judelui este de a media intre cititor si suma legilor si bizareriilor unui univers inchis si izolat, romanul provinciilor imaginare fiind tributar modelului utopic sub raport formal, dar si tematic. Planul orasenilor este construirea unei „Fabrici de Fericire“, iar aici romanul gliseaza catre sugestia unei utopii negative, rescriind alegoric povestea instaurarii comunismului. Ca si in Cartea Milionarului, fiecare nou capitol eludeaza consecintele celui anterior, romanul constituindu-se din naratiuni semiautonome, menite sa mentina romanul in afara linearitatii si lumea fictionala intr-un imobilism specific Provinciei. Structura scrierii se etajeaza pe trei niveluri: perspectiva gliseaza de la digresiunile comisarului Petrache, la „tahigramele“ grefierului Luca. Acesta joaca rolul scribului-personaj frecvent in romanul postbelic, fiind aglutinat pina la urma de realitatea pe care o descrie si imprumutind spre final ceva din confuzia ce a pus stapinire definitiv pe mintea judelui de instructie.

Acest domeniu imaginar e populat cu figuri bizare, alcatuite din linii sumare, aproape caricaturale. Domnisoara Orzan pare venita direct din Albala, imprumutind darul profetic al lui Antipa. Domnul Sarl descopera forta odica, fiind astfel un demn urmas al unor figuri precum Constantin Pierdutul intiiul, un urmas caruia ii reuseste incercarea de a modifica reperele fundamentale ale realitatii: deplaseaza meridianul in preajma propriei locuinte. Locul de intilnire al personajelor este hotelul Concordia, nume care trimite la ideea necesitatii unui acord asupra unei singure versiuni totalizatoare asupra faptelor. Provincia supravietuieste insa prin acest mecanism de nesfirsita generare a istorisirilor care eludeaza definitiv granita dintre Adevar si Fictiune, dintre trecut, prezent si viitor. Judele e cuprins si el de placerea locuitorilor de a lungi vorba, de a „socratiza“ la nesfirsit pe cele mai neinsemnate si neasteptate subiecte.

La fel ca Metopolisul, orasul Abraxa e marcat progresiv de un „deficit de realitate“, iar noul jude sosit in oras isi propune sa restaureze capacitatea de ancorare in realitate a locuitorilor. Cel ce detinuse functia anterior, judele Stefan (parca o aluzie la „proprietarul de fictiuni“ Stefan Banulescu), ii invatase sa fie „soldati ai imaginarului“, echivalind adevarul cu interpretarea convenabila a unui simbol. El este cel care a proiectat lumea Abraxei in fictiune, astfel incit pina la solipsismul molipsitor nu mai e decit un pas. Simpla enuntare a unei fictiuni o transforma imediat intr-un adevar al realului. Cea de-a cincea audienta abunda in teorii accentuat explicitate despre universurile paralele si comunicarea strict accidentala dintre ele. Nu mai poate fi gasita scindura ce acoperea intrarea in tarimul cocosatului pitic Sadim, schematizind parodic ocultarea accesului profanilor la o parte importanta din Secret.

Vechi procedeu al romanului maximalist de la Pynchon incoace este enuntarea unui mister central si apoi amplificarea lui voit exagerata, a unei enigme care pare a fi chiar fermentul constitutiv al lumii fictionale, functie indeplinita de „povestea Marelui Brigand“, care este, pina la urma, chiar povestea eterna si fascinanta a cautarii Sensului: „noi nu stiam mai nimic, asociam si combinam, adunam si scadeam zadarnic, sensul ni se strecura mereu printre degete si ne scapa de fiecare data, la fel cum victima insasi ne scapase de atitea ori“. Grefierul ii explica judelui ca „povestea Marelui Brigand“ nu este altceva decit istoria orasului Abraxa, la inceput o istorie unitara, fragmentata, insa ulterior dizolvata de placerea dispersiva de „a nascoci“ a locuitorilor. Marele Brigand pare o figura de profet al desertului, desprins din lumea apocaliptica a romanului lui Llosa, Razboiul sfirsitului lumii, iar piticul Sadim pare venit din lumea marqueziana a satului Macondo, imprumutind de acolo pasiunea cautarii pietrei filozofale.

Ca si in Macondo, aurul se transforma in fecale. Pentru cititorul avizat, autorul initiaza un joc cu recuzita motivelor din romanul romanesc si sud-american al anilor ’60-’70: domnisoara Orzan cea batrina imbatrineste galopant dupa ce e parasita de logodnic; acestuia ii izbucneste un suvoi de apa sarata si alge din gura la cununia civila; frumoasa Sadim nu se inalta la cer ca Remedios, ci revine in oras, dupa multi ani, in chip de monstru. Ancheta nu are alt scop decit sa adune suficiente probe pentru decretarea caracterului miraculos al orasului Abraxa, unde timpul trece fara a lasa in urma date calendaristice.
Povestea intemeierii orasului Abraxa nu e prea diferita de cea a Metopolisului, o aventura a subteranei, spatiu simbolic pentru romanul apocaliptic: primii colonisti au desecat mlastinile in cautarea unei comori inexistente. Aventura catacombelor e dusa mai departe de piticul Sadim, entitate fabuloasa a subteranei si cautator al Graalului. Nu lipsesc nici miscarile milenariste: „realistii“, „limonarzii“, secte eliberate de orice fior apocaliptic, dar avind nume pe masura intentiilor persiflante ale romanului.

Citeva elemente trimit catre romanul Lumea in doua zile: dislocarea perspectivei naratoriale unice prin delegarea mai multor martori, insarcinati nu doar sa spuna povestea, ci sa inregistreze concret versiunile pe banda de casetofon (ingrosare parodica a unei functii intrinseci, intruchipata de grefierul-scrib); crimele misterioase care dezvaluie fundamentul supranatural pe care e cladita lumea: cadavrele sint vazute in mai multe locuri deodata, apoi dispar fara urma; domnisoara Orzan e un corespondent comic si caricatural al lui Antipa si al capacitatii sale demonice de a prevedea data precisa a mortii celor apropiati; Abraxa e tot un oras incremenit in parfumul de belle époque ca si Albala sau Metopolis; motivul textului destructiv nu mai e reprezentat de certificate de deces emise de Antipa in avans, ci de scrisorile de amor compuse de Sadim la comanda si avind aceleasi puteri demiurgice.
Povestea Marelui Brigand reuseste resuscitarea unei formule aproape uitate azi, ocupind o pozitie singulara si in cadrul prozei lui Cimpoesu, a carui formula se deplaseaza mai accentuat spre realismul asa-zis minimalist, bazat pe o premisa sociologica, pe o comedie a caracterelor si pe radiografierea actualitatii, si cristalizat cel mai bine in mult premiatul roman Simion Liftnicul, dar si in povestirile de debut incluse in Amintiri din provincie. intre Metopolisul lui Banulescu si Albala lui Balaita se afla Abraxa lui Cimpoesu, oras cu acte de proprietate fictionala in regula, si care merita revizitat oricind.