Cînd spui
toblerone, mintea ascultătorului se duce spre faimoasa ciocolată elveţiană atît
de greu de găsit pe vremea comunismului – şi, de aceea, cu atît mai savuroasă.
Există, însă, şi un alt tip de triunghiuri toblerone: modelul triunghiular al
reprezentărilor sociale (toblerone model of social representations) al lui
Bauer şi Gaskell. Care Bauer şi Gaskell spun că reprezentarea (socială) e
definită de relaţia dintre subiecţi (purtători ai reprezentării),
obiect/idee/activitate reprezentată şi un proiect al grupului social înăuntrul
căruia respectiva reprezentare capătă sens. Spre deosebire de reprezentarea
artistică (de oriunde ai lua-o şi către orice ar evolua, ea porneşte de la
conceptul aristotelian de mimesis, şi tinde nativ către o cît mai mare
acurateţe), cea socială nu beneficiază de elementul fundamental al acţiunilor
umane, numit intenţionalitate. Aşa se face că, cel mai probabil, în
întreprinderea de a reprezenta artistic amprentele lăsate în memoria
locuitorilor Mureşului de evenimentele din martie 1990, Gianina Cărbunariu nu
şi-a propus să alunece în teritoriul mult mai mişcător al reprezentărilor
sociale – şi nici nu a fost conştientă de asta (nici ea, nici actorii).
Un
conflict etnic precum cel din „Martie negru“ potenţează exact aspectul lui
declanşator: identitatea etnică şi raportarea istorică la conceptul de naţiune
(pentru unii, ea trimite la Imperiul de o mie de ani, de dinainte de Pacea de
la Trianon, pentru ceilalţi, e vorba despre proiectul naţional şi centenar al
României Mari; cel dintîi e un model prăbuşit, cel de-al doilea se simte veşnic
ameninţat). Prin urmare, invariabil, avem actori de diferite etnii şi
personajele lor – ca purtători ai reprezentării, ideea reprezentată de neam
(folosesc acest cuvînt pentru că e de origine maghiară, pentru a face
distincţia între etnie şi naţiune şi ca să nu obosesc cititorul cu termenul
„etnic“…) şi identitatea colectivă a spectatorilor – cetăţeni români, ca
proiect al respectivului grup social. Avem, deci, schema relaţională a
reprezentării sociale. Repet, nu li se poate cere actorilor să conştientizeze
faptul că, jucînd personaje de aceeaşi etnie sau de etnie diferită într-un
spectacol despre relaţii etnice, performează într-un cadru de reprezentare
socială a identităţii de limbă şi cultură. Tocmai de aceea e şi aşa interesant
să vezi cam ce se alege de „românitate“, respectiv, „maghiaritate“ în
încercarea de a le reprezenta artistic.
Textul e
scris şi pus în scenă de un dramaturg-regizor român, iar înăuntrul grupului
social al etnicilor români, reprezen-tarea socială a românilor din Ardeal
reiese a fi – pornind de la reprezentarea artistică a personajelor-români –
următoarea: urbanizaţi (dacă…) recent şi/sau stabiliţi de dată recentă în Tîrgu
Mureş (avem muncitori de la combinat şi întreprinzători descurcăreţi de la
ţară, eventual o preoteasă rurală cam imbecilă), neinteresaţi sau incapabili să
înveţe ungureşte (ceea ce aduce a presiune de natură colonialistă asupra
celeilalte etnii), vulnerabili la manipulări grosolane (reiese că motivul
spaimelor şi bătăilor era teama retrocedării Transilvaniei), inculţi şi
necivilizaţi (nu ştiu decît muzică populară şi aduc drept cadou unor
seminecunoscuţi nişte pijamale) sau evoluaţi pe scara culturală şi socială prin
asociere cu maghiarii (nişte băieţi buni care cîntă în formaţii ungureşti – şi
vorbesc limba).
Maghiarii
vorbesc româneşte, sînt politicoşi şi educaţi (medici, de pildă), eventual au
certificate nobiliare şi motivaţii personale credibile să iasă în stradă (unul
vrea Imperiul, altul visează ca fiii lui să înveţe limba maternă la şcoală),
fac parte dintr-o societate cosmopolită (capabili să se adapteze în Ungaria sau
cu prieteni emigraţi în Israel) – în general, detaliile psiho-sociale sînt mult
mai reduse şi vădesc proiecţia imaginii maghiarilor în viziunea românilor.
Interesant e că, deşi actorii români nu pot juca, din cauza barierei
lingvistice, personaje-unguri, cei ma ghiari se simt liberi să interpreteze
români – de unde ideea că identitatea de limbă nu e considerată definitorie
(rămîne întrebarea dacă aproprierea limbii nu e receptată ca agresivă – căci
actorii din acest spectacol îşi performează, altminteri, propria
naţionalitate).
Mai e,
totuşi, nevoie de încă o dovadă că spectacolul de la Studio Yorick vizează
reprezentarea socială a identităţii etnice: reacţia spectatorilor.
Experienţa
teatrală împarte publicul în funcţie de limba maternă – fiindcă acesta e genul
de relaţie pe care-l construieşte 20/20 (înlocuind clasicul efect estetic). Iar
dacă românii nu rămîn, în general, la discuţiile post-spectacol, asta se
întîmplă din cauză că, mai mult ca niciodată, Teatrul Yorick e privit ca ceea
ce este: un spaţiu artistic al comunităţii maghiare.
Yorick
Stúdió – Marosvásárhely és dramAcum – Bukarest közös produkciója
O
coproducţie a Studioului Yorik, Tîrgu Mureş şi dramAcum, Bucureşti
Avînd ca
temă ciocnirile violente dintre ungurii şi românii din Tîrgu Mureş, culminînd
pe 20 martie 1990, 20/20 are o distribuţie etnic mixtă – cinci români, cinci
maghiari.
Trei
dintre actorii unguri joacă, la un moment dat, etnici români, iar una dintre
actriţele de limbă română interpretează personaje „metise“, jumătate maghiare,
jumătate române. Pentru că e vorba despre relaţiile dintre două naţionalităţi,
două limbi, două culturi, 20/20 devine, inevitabil, deşi neprogramatic, (şi) un
spectacol despre reprezentarea scenică a unor etnii. Iar spectatorul
reacţionează ca atare.
Evreii, sasii, svabi... mai sunt?...Johnny - Joi, 4 Februarie 2010, 20:57
Romänii eliminä: evreii,sasii,svabii...si?...
Romania Mare a eliminat: evreii, 700.000 de cetäteni unde sunt ?
NATIUNEA Ceausistä eliminä: sasii, svabii... 500.000 de cetäteni...
Romänii mai au de eliminat ??...
Romänii mai au de asimilat rr...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters