OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Al treilea volum al lui Dan C. Mihăilescu din seria „Viaţa literară“ a avut parte, pînă acum, de o receptare căldicică. Ecourile, nu foarte numeroase, ale Ideilor cu zimţi s-au înscris, în general, pe o linie politicos-pozitivă, uneori cu observaţii cîrcotaşe (vezi articolul Nicoletei Sălcudeanu), alteori – chiar şi acolo de unde ai fi crezut că va veni un elogiu ditirambic – cu fine bemolări şi cu formulări precaute ale consideraţiilor laudative (a se vedea textul lui Cosmin Ciotloş). Sau poate mă înşel. Oricum, volumul în cauză nu avea cum să trezească nici entuziasme înaripate, nici elanuri demolatoare în rîndul celor care s-au obişnuit cu stilul, temele, ideile şi blocajele locvacelui registrator al vieţii noastre literare. Viaţă literară al cărei peisaj ar fi, cred, mai puţin viu, mai puţin pitoresc în absenţa unei voci – maliţioase şi bonome, în egală măsură – precum cea a lui Dan C. Mihăilescu. Au trecut deja şase ani de cînd DCM şi-a inaugurat rubrica de la Idei în dialog, iar elementul-surpriză s-a estompat în mod firesc; nu pentru că autorul şi-ar fi pierdut din vervă (nici vorbă!), ci, repet, pur şi simplu pentru că ne-am obişnuit deja cu tipul său de atitudine.

 

Dan C. Mihăilescu, Idei cu zimţi. Viaţa literară III (ianuarie 2007-iulie 2008), Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 260 p.

 

 

Ce-i drept, nici Dan C. Mihăilescu nu pretinde a ne servi, lună de lună şi an de an, provocări noi. Previzibilitatea şi-o asumă cu modestie jucată: cronicarul „se repetă“ (şi) „din pricina peisajului destul de puţin ofertant, a persistenţei aceloraşi tensiuni (...)“. Ceea ce e adevărat. Numai că, întreb în treacăt, nu are şi cronicarul în chestiune o contribuţie (cît de mică) la perpetuarea aceloraşi discuţii, conflicte, „resentimente şi pulsiuni răzbunătoare care scindează contraproductiv lumea culturală, îi schematizează maniheist opţiunile ideologice (...)“?! Ca şi alţii (fie din „tabăra“ conservatoare, fie din aceea a corecţilor politic), DCM se complace, cu o bucurie la care n-ar vrea cu nici un chip să renunţe, în trasarea unor linii de front, în lamentaţia pe marginea unor adversităţi de neanulat, în logica lui „ori-ori“. Cronicarul „Vieţii literare“ nu are o plăcere mai mare decît aceea de a încadra precis o persoană sau un autor într-una dintre cele două categorii (s-ar zice că singurele posibile!): ori dreapta, ori stînga; ori conservatorism, ori corectitudine politică; ori pro-, ori contra-Păltiniş; ori pro-, ori contra-Patapievici. Posibilitatea de a nu aparţine nici uneia dintre cele două categorii sau posibilitatea de a lua şi de la unii, şi de la alţii cîte ceva n-ar fi de luat în calcul, conform acestei optici.

 

Iau în considerare, totuşi, şi varianta ca DCM să se arate atît de iubitor de extreme şi din raţiuni retorice. Polemistul simplifică adesea din dorinţa de a fi mai convingător, temîndu-se, probabil, ca infinitele nuanţări să nu pericliteze forţa de persuasiune a discursului. Pe cît de simple, pe atît de eficiente sînt strategiile discursive ale cronicarului: exagerarea frizează, de multe ori, transformarea întregului text într-o savuroasă hiperbolă. Savoarea textului sporeşte prin accesarea unor registre lexicale pitoreşti în extrem, polemistul combină neologisme cu expresii arhaizante, face o spectaculoasă echilibristică între abstract şi concret, amestecă deriziunea cu gravitatea şi pamfletul cu lamentaţia. E cînd vituperant, cînd „ahotnic“. De pildă, un spectacol de teatru serveşte ca declanşator al unei viziuni sumbre, colorat-apocaliptice asupra contemporaneităţii. Cu gesturi largi, demonstrative, cronicarul denunţă „această copleşitoare domnie a urîtului“, „răutatea ştirbă şi halena urîtului“, imaginile kitsch-ului postmodern care se scurg „ca într-un sorb demenţial“. Poţi să fii sau să nu fii de acord (pînă la capăt) cu supoziţiile, aserţiunile, valorizările lui Dan C. Mihăilescu, dar discursul său spumos, flamboaiant este (aproape întotdeauna) delectabil, chiar cînd e sofistic.

 

Partizan, cum n-ar trebui să fie un critic, prea ataşat de scenariul conspirativist deja „clasic“ (verosimil numai pînă la un punct), rezumabil în cuvintele „această formidabilă concentare anti-GDS, anti-«Păltiniş»“, Dan C. Mihăilescu se salvează totuşi din ghearele rigidităţii dogmatice graţie unei calităţi pe care nu o au, din păcate, nici toţi intelectualii „conservatori“, nici toţi intelectualii „corecţi politic“: simţul umorului. Îi lipseşte morga şi, în general, ştie să-şi pledeze cauza „conservatoare“ într-un mod nestrident, insidios. Cînd apelează la argumente de bun-simţ, e greu de contrazis, ar trebui să fii rău intenţionat ca s-o faci. Aleg, la întîmplare, un exemplu: un pasaj despre arhitectul Şerban Sturdza, prezentat ca model de „gîndire pozitivă“:

 

„şŞerban Sturdzaţ este şi stăpînul minunatului spaţiu de carte pe nume Cărtureşti, din casa lui Mitiţă Sturdza. Omul trebuie cu atît mai intens respectat şi sprijinit în tot ce întreprinde cu cît se declară ferm pentru conservare, nu pentru demolare, pentru preluarea creatoare a tradiţiei locului, şi nu pentru spulberarea cît mai provocatoare a acesteia, pentru un ţesut ambiental cît mai aproape de duhul lucrurilor, de timbrul ancestral al topografiei, şi nu pentru importurile ţipătoare de tehnologii dezumanizante. Cum să spun, simplul fapt că favorizează lemnul şi ceaiul, nu cimentul şi cafeaua, spune multe“.

 

Dincolo de multele-i exagerări, de alunecările sale fie în transa optimismului, fie într-o dispoziţie apocaliptică (în care simte enorm şi vede monstruos), Dan C. Mihăilescu găseşte, pe parcursul consemnărilor sale subiective din „Viaţa literară“, şi răgazul necesar formulării unor consideraţii lucide. Nu pot să nu-i dau dreptate, de exemplu, atunci cînd atrage atenţia asupra deşertăciunii conflictelor „generaţioniste“ sau a oricăror conflicte ce subminează „solidaritatea intelectuală“. Pot doar să observ că, din nefericire, DCM însuşi nu reuşeşte să se sustragă inutilităţii unor asemenea conflicte, uitînd că „existenţa prin contrast, legitimarea exclusiv prin antiteză este o armă cu două tăişuri“. „Am văzut mai demult că solidaritatea intelectuală este, la noi, o utopie. Dar măcar coexistenţa paşnică, măcar asta cred că am merita cu toţii după cît amar ne-a fost dat să înghiţim. Am mai scris pe tema asta atunci cînd am dat peste fixaţia unor optzecişti care afirmau că, pînă ce, în manuale, Radu Petrescu, Gellu Naum şi Mircea Ivănescu nu le vor lua locul lui Marin Preda, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, totul va fi dereglat în literatura română contemporană. De ce-o trebui să-l anuleze Mircea Horia Simionescu pe Breban, Dimov pe Baltag, Olăreanu pe Buzura, Nedelciu pe Bălăiţă sau Cărtărescu pe Ioan Alexandru!?!“ Nedumerirea aceasta se cade remarcată cu atît mai mult cu cît cel ce-i dă glas aparţine el însuşi generaţiei ’80.

 

 

Structură afectivă, cronicarul e predispus la exagerare şi la generalizări pripite, la care n-ar renunţa în ruptul capului, oricît de flagrant l-ar contrazice realitatea din teren. Ce l-ar putea convinge, bunăoară, pe DCM că nu toată proza „tînără“ de azi stă sub semnul autoficţiunii, al erotismului exacerbat, al exhibiţionismului, al dezinhibării agresive?! Sau ce l-ar putea persuada să renunţe la prejudecata conform căreia nou veniţii în cronica literară ar fi dominaţi de „elanuri narcisiac-gerontofobe“?! DCM procedează adesea prin inducţie: citeşte Băgău, Fişă de înregistrare, Pe bune/pe invers, Vară în Siam sau altele asemenea şi trage concluzia că toată proza autorilor de după 2000 e croită din aceeaşi stofă; i-au rămas în memorie articolele Luminiţei Marcu şi ale lui C. Rogozanu, drept pentru care conchide că toţi cronicarii generaţiei tinere sînt „gerontofobi“, revendicativi, dispreţuitori ai tradiţiei. După cum, şi invers, cînd cîţiva cronicari (tineri) ai actualităţii încep să publice volume de „construcţie critică“ (nu doar volume de articole), DCM conchide într-un elan optimist că, de acum încolo, viitorul criticii literare solide e asigurat. Bref: exagerează şi în laudă, şi în blam. Dar asta nu e, desigur, o noutate.

 

 

Nu constituie o noutate nici spectaculoasele autocontraziceri de la un articol la altul. Dan C. Mihăilescu se găseşte uneori în situaţia bizară de a-şi exprima două puncte de vedere contrarii în privinţa aceluiaşi obiect. De pildă, într-un excelent articol despre Mihail Sebastian şi consideraţiile acestuia despre „critica de şoc“, cronicarul deplînge lipsa de vigoare a negaţiei, moleşeala interesată/oportunistă din critica actuală:

„În definitiv, cîte forţe avem la ora actuală de partea negaţiei? Nu a negaţiei cu orice preţ, ignare şi vitriolante, ci a acceptării senine a diferenţelor de opinie, a asumării curajoase de rezerve, a situării în răspăr faţă de mainstream etc.! Cîtă energie consumă acceptarea şi cîtă contestarea? Raportul e, să recunoaştem, cam de o mie la unu, iar acel unu, cînd survine, o face de obicei sub forma resentimentului băşicat şi a injuriei prost deghizate pamfletar“.