OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De opt ani, parlamentarele si prezidentialele din Romania se desfasoara in paralel cu cele din Statele Unite ale Americii, cu mici decalaje care variaza din cauza treptatei „impingeri“ a alegerilor de la noi catre lunile de sfirsit de an. In 1992 am votat in septembrie, cu turul al doilea pentru sefia statului la inceputul lui octombrie. In 1996, prima runda a fost la sfirsitul lui octombrie, iar cea secunda la inceput de noiembrie. Acum, ne vom prezenta la urne mai intii la sfirsit de noiembrie, finala prezidentialelor urmind sa aiba loc la inceput de decembrie. Inca o alunecare de acest fel si alegerile din 2004 vor ajunge sa aiba loc in… 2005! In America, de peste doua sute de ani se voteaza invariabil in prima zi de marti a lunii noiembrie. O prima diferenta, de stabilitate – asa-zicind – calendaristica.

Cei doi candidati principali care s-au confruntat in alegerile din Statele Unite, republicanul George W. Bush, jr. si democratul Al Gore, jr. (primul – fiu de presedinte, al doilea – de senator), au mers – cum se spune – „cap la cap“ de-a lungul intregii campanii, nici unul nereusind sa se desprinda de celalalt, de unde si rezultatul atit de strins incit dupa o saptamina de la scrutin nu se stie inca exact cine a cistigat. La noi – primul clasat in sondaje, Ion Iliescu (nu fiu de presedinte, ci el insusi fost presedinte timp de sapte ani, din decembrie 1989 si pina in decembrie 1996), are un avans confortabil fata de urmaritorii sai, ceea ce indica un dezechilibru al scenei politice.

Estimarile optiunilor de vot pentru partide nu fac decit sa confirme: viitorul Parlament va fi dominat de formatiunile de stinga, chiar daca relatiile dintre ele nu sint dintre cele mai bune. Ramine de vazut in ce fel ecuatia majoritatii guvernamentale se va clarifica sau se va complica dupa alegeri. Orice speranta, cit de firava, de macar partiala echilibrare a celor doua jumatati ale spectrului politic in adunarea legislativa se va risipi daca Partidul National Taranesc Crestin Democrat si micii sai aliati din Conventia Democrata 2000 nu vor reusi sa treaca pragul electoral, caz in care s-ar putea ca Partidul National Liberal sa ramina singurul reprezentant al dreptei in Parlament. Mai exista – fireste – si Uniunea Democratica a Maghiarilor din Romania, in a carei configuratie intra grupuri si partide deopotriva liberale si social-democrate, dar agenda lor comuna e exclusiv etnica. Una peste alta, competitia nu pare sa mai fie atit de strinsa ca in 1992 si 1996. Opozitia bucuresteana a inceputului de secol XXI va fi mai slaba decit cea de pe Dealul Capitoliului din Washington, D.C. Mai aproape de situatia din America s-ar putea dovedi – totusi – alegerile noastre prezidentiale: daca Ion Iliescu, singurul participant la toate cursele pentru sefia statului din 1990 incoace, cind cistigator, cind invins, nu va obtine in primul tur mult mai mult ca in 1996, atunci finala „se joaca“. Si acum patru ani dominase prima runda, dar a pierdut-o pe a doua…

Rezultatul aproape egal din Statele Unite i-a facut pe unii observatori de peste Ocean sa vorbeasca despre o populatie „divizata“. In Romania, dupa cum am vazut – dimpotriva: masiva deplasare spre stinga a electoratului s-ar parea ca indica un consens surprinzator de larg in favoarea politicilor social-democrate. In realitate e… invers: „divizati“ sintem in continuare noi, nu americanii! Sondajele tematizate au aratat ca impartirea voturilor intre Bush, jr. si Gore, jr. nu traduce optiuni politice si socio-economice antagonice. De altfel, cu toate diferentele dintre ei, cei doi candidati apartin acelei zone de intersectie in care se intilnesc – paradoxal – democratii „mai de dreapta“ si republicanii „mai de stinga“. In ciuda „urechistilor“ din presa romaneasca, irakiana si de pe alte meridiane, grabiti sa anunte ca „America e in criza“, stabilitatea remarcabila a sistemului de acolo, soliditatea institutiilor si cultura democratica profund asimilata vor face ca lucrurile sa mearga fara probleme inainte, in conformitate cu prevederile constitutionale. Disputele actuale se poarta asupra corectitudinii rezultatului concret, nu asupra valabilitatii regulilor jocului. Iar dezbaterea asupra eventualei modificari a acestora din urma va dovedi inca o data sanatatea unui sistem capabil sa se autoregleze permanent.

Intre timp, la noi, unde ar fi fost de presupus ca disproportia dintre opozitia in crestere constanta in sondaje si guvernantii abandonati vazind cu ochii de catre electorat va aduce liniste stingii si resemnare dreptei, atitudinile – dimpotriva – s-au radicalizat inca o data: „anticomunistii“ anilor ’90 s-au trezit din letargie si-i demasca din nou pe adversari drept „neo-comunisti“, in timp ce Ion Iliescu si ai sai, echipati iarasi de lupta, au viziunea ciclica a taranistilor si a liberalilor ca urmasi hrapareti ai „mosierilor“, guvernarea ultimilor patru ani parindu-li-se un „jaf“ pe seama „averii poporului“. Si de-o parte, si de alta – mentalitati depasite de istorie, perpetuate ca prelungiri ale unei epoci revolute. Asadar, „divizata“ nu e America, „divizata“ continua sa fie Romania actuala, si nu intre „stinga“ si „dreaptas“, ci – scurt spus – intre trecutul dusmaniilor si viitorul parteneriatelor. Noua noastra democratie va evolua – inevitabil – intr-acolo…