OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trebuie sa marturisesc, chiar cu riscul de a fi acuzata de crima de lezmajestate, ca nu William Shakespeare a fost primul motiv pentru care m-am dus la Cymbeline, ci László Bocsárdi &team. Stiam ca premiera de la Teatrul Odeon nu avea sa fie o montare ilustrativa, un Shakespeare clasic, o abordare reverentioasa fata de text. Nici n-ar fi fost posibil. Scrisa intre Regele Lear si Furtuna, drama Cymbeline a parut intotdeauna o copie palida a primeia, un preambul neizbutit al celei de-a doua. Nimic comparabil cu tragismul autentic din Lear, dar nici cu feericul incarcat de forta din Furtuna, desi, la nivel de trama si personaje, elemente din ambele piese se regasesc si aici. Exista, desigur, momente de poezie pura, iar eroina poate sa impresioneze prin virtutile sale.

Cu toate acestea, posibilele niveluri de lectura sint inecate in povesti complicate cu identitati schimbate si/sau contrafacute, confuzii si incurcaturi de tot felul, comploturi si inselaciuni mai mici sau mai mari, intrigi de curte si pariuri cvasicavaleresti, miracole si nenorociri... Intr-un cuvint, cu arhicunoscutele clisee ale epocii.

Si atunci, de ce tocmai Cymbeline? Intrebare cu atit mai justificata, cu cit piesa a trecut printr-un laborios proces de adaptare (Alice Georgescu), in care au fost inversate scene (spre a se restabili cronologia faptelor), in care s-a renuntat la pasaje intregi, in care s-au redistribuit replici, din care au disparut unele personaje, altele au fost comasate sau de-a dreptul inventate. Intreaga piesa pare sa fie un bun prilej pentru László Bocsárdi sa intreprinda un temeinic proces de recalibrare, de redimensionare a dorintelor si pasiunilor umane. Sub lupa sa, individul avid de putere si glorie ori minat de sentimente de invidie, ura si razbunare apare in adevarata lumina. Desi raul este mereu prezent, o eventuala maretie a acestuia iese total din discutie. Mai mult, in montarea sa, personajele negative tind asimptotic spre grotesc, fara insa sa-l atinga vreodata. Ele se cantoneaza in registrul mediocritatii absolute, ce populeaza o lume in declin, apta insa sa nasca o macinare continua, un razboi fara noima. Ipocrizii si duplicitati, perfidii si mistificari fara anvergura se dovedesc totusi a fi aducatoare de suferinta si chiar moarte.

Astfel, Cymbeline (Florin Zamfirescu) nu este mai mult decit un ins cu toane, nepasator si neatent la cei din jur, subjugat fiind de frumusetea si tineretea unei regine de-a doua. Furiile sale sint furtuni intr-un pahar cu apa, repede potolite de zimbetele si dragalaseniile consoartei. Premeditarile si stratagemele reginei (Catalina Mustata) de a o inlatura pe Imogena (Paula Niculita) sint lipsite de abilitate, ea pare o incepatoare credula intr-ale asasinatelor. Si lista poate continua cu nevolnicul Cloten (Marius Stanescu) sau infatuatul Iachimo (Dan Badarau). Tuturor acestora, regizorul le asaza in fata o oglinda, reprezentata de un bufon si dublul sau (Mircea Constantinescu &Ionel Mihailescu), creatie inspirata, plina de har, care isi exprima pozitia prin comentarii mute, atitudini graitoare, recuzita si costumatie de circumstanta. Alaturi de el (ei), un alt personaj de coloratura, Pisanio (Constantin Cojocaru), slujitorul cel credincios, dar cam sarman cu duhul, deschide cumva o categorie de indivizi neutri.

Desi influenteaza fapte si destine, acestia nu au forta sau stralucirea de a deveni emblematici, sint schematici ca personalitati, previzibili in actiuni. Intre ei se numara: justitiarul Belarius/ Morgan (Liviu Timus), impetuosul Guiderius/ Polidor (Marian Lepadatu), integrul Arvigarus/ Cadwal (Dimitrii Bogomaz), distant-superiorul Caius Lucius (Petre Nicolae), increzatorul Philario (Ioan Batinas), frivolul francez (Ionut Kivu). Contrapunctic, la celalalt capat al galeriei si al relatiilor umane, se afla cuplul Imogena – Postumus Leonatus (Paula Niculita – Relu Poalelungi). Amindoi parcurg un drum de incercari, trec, in chipuri si din cauze diferite, printr-un proces de maturizare dureroasa a relatiei lor, fiind intru-chiparea insasi a iubirii. Imogena, mai ales, intrupeaza puritatea, credinta de nestramutat in iubire si in celalalt. Daca la nivel de personaje shakespeariene si de intentii regizorale lucrurile stau astfel, nu acelasi lucru se poate spune despre prestatiile actoricesti.

Foarte tineri si prea putin experimentati in roluri in care punctele de sprijin pentru a crea niste prezente scenice credibile sint putine si vagi, acestia nu izbutesc sa fie foarte convingatori, sa redea intreaga candoare, dublata de o autentica suferinta a eroilor. Cuvintele lor, desi atent rostite, gesturile lor, desi ingrijite, nu ajung sa exprime esenta personajelor, nu dau masura exacta a framintarilor si simtirilor acestora.
Odata insa cu rodarea spectacolului, cind reglajele de finete se vor fi facut, prin rafinamentul sau, la care contribuie din plin decorurile sobre si polisemantice ale lui József Bartha, costumele excentrice si sugestive realizate de Judit Dobre Kóthay, cit si muzica aproape omniprezenta semnata de