OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primim acest text din partea lui Dragos Paul Aligica, tinar cercetator asociat la Indiana University, Bloomington. Publicarea analizei sale asupra actualelor evolutii de pe scena publica romaneasca ne obliga la citeva precizari redactionale. Intii, desi nu este o revista de actualitate politica, Observatorul cultural nu si-a propus sa se izoleze de temele politice. In fond si la urma urmei, spatiul cultural (in sensul sau cel mai larg) include si politicul, ceea ce explica – intre altele – faptul ca oferim in fiecare numar cite un infoPolitic si o cronica specializata (ambele in pagina 3). Pe de alta parte, presiunea apropiatelor alegeri generale creste, campania electorala oficiala bate la usa, iar noi n-avem deloc intentia sa ne „baricadam“ in cultura propriu-zisa (in sensurile ei mai restrinse). Vom recidiva – asadar – cu texte pe teme politice, inclusiv cu analize asupra fenomenului electoral ca atare, si el unul – nu-i asa? – cultural in fond. Fara sa intram la rindul nostru „in campanie“, fara sa facem partizanat, fara exclusivisme si mijloace pamfletare, ne vom ocupa de evenimentele importante ale momentului, dupa cum vom si gazdui opinii diverse asupra lor, cu intentia de a oferi informatii si analize, in conformitate cu profilul pe care subtitlul revistei noastre il precizeaza. Publicind analize politice, nu vom face altceva decit ceea ce ne-am propus de la bun inceput: analiza culturala.


Evolutiile din ultimele luni de pe scena politica romaneasca, precum si febra electorala inerenta momentului au generat un curent de opinie si o intreaga productie jurnalistica asociata lui, potrivit carora am fi asistat la o „deviere spre stinga a PNL“, la o „pierdere a identitatii sale doctrinare“ sau, si mai grav, la o „tradare a valorilor liberale“ de catre acest partid. Trecerea in revista a acestei productii jurnalistice ne da prilejul sa facem o serie de observatii ce vizeaza nu numai aceasta tema si problemele conexe ei, dar si starea discursului public romanesc in ceea ce priveste chestiunile politice.

Inainte de a trece la aceste observatii vreau sa fac doua precizari. In primul rind, este vorba de faptul ca fac o distinctie intre, pe de o parte, intelectualii angajati public, analistii si publicistii ce propaga si dezvolta tema identitatii PNL cu buna credinta si, pe de alta parte, cei ce fac acest lucru din ratiuni lipsite de orice legatura cu buna credinta sau etica profesionala. Sint constient ca in fapt linia de demarcatie este greu de trasat, dar distinctia este posibila conceptual si utila moral si in continuare am sa ma refer numai la prima categorie. In al doilea rind, tin sa precizez ca in cele ce urmeaza nu pretind ca m-as afla intr-o pozitie morala sau epistemica speciala, care ar da o greutate unica judecatilor mele sau ca sint intrutotul obiectiv si neutru fata de tema discutata. Doresc sa nu las nici o urma de ambiguitate in privinta orientarii mele: sint un simpatizant al liberalismului; consider ca Romania are nevoie in acest moment de un program economic liberal; ca acest program si nu Uniunea Europeana sau NATO reprezinta prioritatea strategica nationala numarul unu si, in plus, sint intrutotul de acord cu strategia politica a PNL din ultima vreme. Acestea fiind spuse, voi trece la mai sus-mentionatele observatii.

Principala observatie si punctul de plecare al discutiei ce urmeaza este ca teza devierii spre stinga a PNL a fost sustinuta fara nici un suport analitic si factual concret si cu ignorarea principiilor elementare de analiza politica. Pe tot parcursul evenimentelor nu a fost prezentat nici un argument serios in acest sens. In schimb, a avut loc o obsesiva repetare a unor sintagme ce contineau notiuni vagi precum „dreapta“ si „identitate“, dublata de speculatii diletante privind natura doctrinei liberale. Stiinta politica moderna a dezvoltat o serie de metode si o serie de indicatori relativ precisi, prin care se pot determina configuratia ideologic-doctrinara a unui sistem politic, asezarea specifica a unui partid in cadrul acestuia, precum si tendintele dinamice (adica miscarile spre stinga si dreapta) ale partidului in cauza. Cu o exceptie pe care o voi prezenta mai jos, nu am vazut niciodata afirmatiile facute cu privire la pozitia doctrinara a PNL sustinute cu vreo referinta la vreun studiu sau analiza inspirata de acest subdomeniu al stiintei politice. Autorii respectivi par sa isi extraga judecatile pe baze pur intuitive si sa se opreasca la faza de intuitie.

Intregul lor suport epistemic se reduce la echivalentul lui „am vazut la TV“, „mi-a zis cineva“ si „am citit intr-un ziar“. In ceea ce priveste logica analizei lor, tot ceea ce se poate spune este ca a deduce din politica de aliante a unei entitati politice pozitia doctrinara a acestei entitati este echivalentul la a deduce din, de exemplu, politica de aliante a SUA in timpul ultimului razboi mondial ca acest stat a „deviat spre stinga“ sau „si-a pierdut identitatea“ republicana in favoarea uneia monarhice. Evident ca este dreptul autorilor respectivi sa-si intemeieze judecatile dupa cum cred de cuviinta. Numai ca atunci cind participi la dezbaterea publica si o faci din paginile unei reviste cum este 22, de exemplu, atunci ai si niste responsabilitati cu privire la ceea ce spui si la modul in care o faci.
S-a spus de pilda ca PNL s-a departat de la linia liberala si s-a mai spus ca s-a departat de la linia Bratianu, a PNL-ului istoric. Am sa fac si eu o afirmatie cu privire la aceasta problema si anume ca PNL este astazi mai liberal din punct de vedere doctrinar decit oricind in intreaga sa istorie. M-as bucura ca afirmatia mea sa fie contrazisa. Dar nu oricum, ci pe baza unei analize serioase a (de pilda) politicilor economice sustinute de guvernele liberale antebelice sau a unui studiu comparativ al programelor aflate sub semnul lui „prin noi insine“ si al programelor recente ale PNL. Sau daca tot nu avem altceva mai bun de facut si trebuie neaparat sa vorbim despre cine este mai de dreapta decit cine, ar fi important de construit niste indicatori ai gradului de liberalism-interventionism in politica romaneasca, fapt care ar scoate intreaga discutie in afara sferei subiectivului si al arbitrariului.

M-as bucura ca in urma unei interventii cum este cea de fata, unul sau altul dintre analistii nostri accidentali sa se angajeze in acest efort, dar sint pesimist in privinta acestei posibilitati. Motivul este simplu: este un efort; cere pregatire, profesionalism si munca. Este mai simplu (si in conditiile date eficient) sa-ti dai cu parerea. Mai ales daca nu exista nici un mecanism de responsabilizare profesionala care sa te traga de mineca. Am sa revin mai tirziu la aceasta problema a responsabilitatii publice si profesionale a intelectualului roman devenit, prin accident istoric, analist sau publicist politic.
Pina atunci as vrea sa subliniez ca, in ciuda aparentelor, exista totusi in Romania inceputurile unui efort serios de analiza a clivajelor politice si a partidelor si fortelor politice asociate lor. Ma refer aici la studiile pe care echipa coordonata de Alina Mungiu-Pippidi le-a desfasurat la Societatea Academica Romana. Este insa semnificativ ca atit rezultatele analizelor SAR, cit si concluziile politice la care Alina Pippidi ajunge pe baza acestor rezultate, contravin profund speculatiilor emanate de publicistii la care ma refer. Si este la fel de semnificativa ostilitatea cu care este privit efortul acesteia.

Legat de problema specifica a doctrinelor partidelor politice, SAR a sponsorizat in 1998 un studiu pilot asupra viziunii economice a partidelor din Camera Deputatilor, un studiu care ar putea fi un punct de reper pentru toti cei interesati de chestiunea stingii si a dreptei in Romania. Pe scurt, studiul reconstruia, pe baza unui chestionar constind din seturi de intrebari privind probleme concrete de politica economica, pozitia ideologica reala (spre deosebire de cea declarata) a partidelor politice parlamentare. (Pentru cei curiosi trebuie spus ca PNL si UDMR puncteaza drept cele mai liberale, PRM drept cel mai interventionist, iar PNT este substantial la stinga PD.) Daca tot se clameaza ca actualul PNL este la stinga celui din 1998, replicarea studiului SAR ar fi testul crucial pentru sustinerea acestei idei. Ma indoiesc insa ca vreunul dintre cei care au raspindit teza deviationismului PNL s-a gindit vreo clipa la aceasta posibilitate, dupa cum ma indoiesc ca acestia sint constienti de existenta la noi in tara a unui inceput de literatura tehnica in domeniul partidelor politice.

Spunind acestea, revin la problema responsabilitatii profesionale a publicistilor si intelectualilor publici romani. In mod normal, acestia ar trebui sa constituie o curea de legatura intre trei domenii: sfera politicului, cercetarea academica relevanta si publicul larg. Ei ar trebui sa dea forma temelor actuale ale dezbaterii publice, sa integreze si sa popularizeze in aceasta dezbatere rezultatele cercetarii tehnice, sa introduca noi teme si, in fine, sa modereze si sa directioneze discursul public in functie de principii normative care depasesc disputele politice ale momentului. Toate acestea urmind a fi facute cu constiinta clara a responsabilitatii morale si politice ce deriva din pozitia cruciala pe care o ocupa in societate.

Cazul speculatiilor cu privire la „devierile“ PNL arata inca o data ca intelectualii nostri nu au inteles in ce consta functia lor social-politica intr-o democratie moderna si nici care sint standardele minim-decente de prestare a acestei functii. Ceea ce mira in cazul lor nu este atit modul de analiza neprofesionist din punct de vedere tehnic, aplicat PNL, ci maniera asimetrica si inconsecventa cu care trateaza acest partid in raport cu PNTCD. Pentru ca, ne putem intreba, daca tot s-a adus in atentia publica problema identitatii doctrinare, de ce discutia si semnele de intrebare nu au fost extinse si la cazul PNTCD? Ar fi fost de asteptat ca aceiasi intelectuali si publicisti care au fost atit de preocupati de „devierile“ si identitatea PNL, sa-si puna in mod natural, la un moment dat, intrebarea: „Dar, ca veni vorba de doctrina, PNTCD ce fel de partid este?“ (Si aceasta nu atit pentru ca orice manual de politologie ne invata ca, intr-un sistem politic, dreapta si stinga sint relative la ceilalti actori ai sistemului, ci pentru ca este pur si simplu o intrebare de bun-simt.) Ca sa nu extindem in mod inutil discutia, nu ne vom mai ocupa aici de CDR-2000 care, ca un amestec amorf de ecologisti, agrarieni, crestin-democrati, neo-conservatori si adepti ai „civismului“, ar fi trebuit de mult sa le trezeasca intrebari cu privire la acea „identitate doctrinara“ care ii preocupa atit de mult in cazul PNL. Ne vom limita doar la PNTCD.

Asteptam de mult sa asistam la o dezbatere serioasa pe tema: ce este taranismul si ce inseamna el in secolul 21. Am tot asteptat valuri de interventii si studii despre agrarianismul interbelic, pozitia acestuia pe spectrul stinga-dreapta si situatia actuala a partidelor agrariene. Am fi vrut sa vedem ceva scris despre actualitatea taranismului in Romania tranzitiei sau macar o justificare serioasa a notiunii de „taranesc“ din titulatura partidului respectiv. Asteptam de zece ani sa vedem un proiect serios de reforma agrar-rurala sau macar o discutie cit de cit informata cu privire la aceasta. (Cei ce cred ca „Legea Lupu“ este suficienta pentru a justifica PNTCD ca partid de dreapta si taranist ar fi foarte dezamagiti sa afle ce cred expertii in agrarianism si economia dezvoltarii despre masuri de acest tip.) Faptul ca PNTCD, partidul care dupa zece ani nu are inca un think-tank asociat, nu este capabil sa genereze aceste idei, studii si dezbateri nu este de mirare, dar poate ca responsabilitatea intelectualilor publici si a publicistilor romani care au permis ca aceasta sa se intimple nu ar trebui ignorata.

In replica, se va spune ca PNTCD este un partid crestin-democrat si ca taranismul sau este doar simbolic. Dar si in acest caz intrebari similare isi asteapta daca nu raspunsul, cel putin o tratare serioasa. Cu atit mai mult cu cit, atunci cind vorbim despre crestin-democratie, vorbim nici mai mult nici mai putin decit despre cel mai important import doctrinar in Romania din intreaga perioada postbelica. Ce inseamna crestin-democratia in Romania de azi? Care sint specificitatile acestei doctrine, o data importata si ajustata la contextul romanesc? Cit de compatibila este crestin-democratia cu agrarianismul? Care este situatia crestin-democratiei intr-o tara ortodoxa? O liniste jenanta insoteste toate aceste intrebari.

In plus, asteptam ca nenumaratii intelectuali romani de persuasiune crestina si democrata sa ne inunde cu studii si proiecte privind relatia biserica-stat-partid crestin- democrat in Romana ortodoxa. Din pacate, in afara unor exercitii retorice, nu cunoastem azi despre felul in care vede crestin-democratia romana relatia sa cu statul secular si biserica nationala, mai mult decit stiam acum zece sau doisprezece ani. Un model de abordare profesionista a problemei exista insa si in acest caz: Gabriel Andreescu si asociatii sai au trasat de multa vreme parametrii in care trebuie sa aiba loc o dezbatere factual documentata, informata conceptual si politic responsabila in aceasta privinta. Numai ca a urma acest exemplu cere un efort, o disciplina si o investitie intelectuala serioasa, lucruri care, este deja binecunoscut, nu ii sint foarte apropiate intelectualului angajat din Romania.
Pe scurt: chiar si la o examinare superficiala, carentele doctrinare ale PNTCD sint atit de mari si batatoare la ochi ca nu poti sa nu te intrebi de ce intelectualii nostri publici interesati de analiza politica si preocupati de soarta dreptei romanesti sint atit de apatici cind este vorba de ele. Nu este vorba aici de a astepta de la ei analize sau solutii privind problema relatiei biserica-stat in Romania ortodoxa sau problema agrarianismului in secolul XX, ci pur si simplu de a formula aceasta importanta problema a carentelor si de a o supune atentiei publice. Ramine o intrebare deschisa in ce masura acest lucru a servit PNTCD si in ce masura i-a facut un rau ireparabil.

Am incercat, in cele de mai sus, sa arat ca tratamentul la care a fost supus „deviationismul“ PNL si implicit „doctrina“ PNTCD de catre majoritatea intelectualilor publici romani a pus in lumina trei probleme foarte importante relative la acestia si, implicit, la discursul public din Romania postcomunista: (1) lipsa de profesionalism si superficialitatea acestor intelectuali in domeniul tratarii problemelor publice si in speta a celor politice; (2) lipsa unei constiinte a responsabilitatii morale si politice care decurge din pozitia pe care si-au asumat-o in societatea romaneasca si (3) lipsa de echilibru si partialitatea neasumata cu care trateaza principalii actori politici romani.
O cercetare a spatiului cuprins intre ceea ce s-a spus despre „deviationismul“ PNL si ceea ce nu s-a spus despre „doctrina“ PNTCD da o radiografie exacta a starii discursului public romanesc si a sferei politicului. Va mai trece mult pina cind cauzele profunde ale acestei situatii vor putea fi eliminate. Pina atunci nu ne ramine decit sa speram ca cei in cauza vor intelege raul facut atit PNL, cit si PNTCD.