OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dumitru UNGUREANU
Tunul filozoafei
Prefata de Al. Cistelecan, Editura Polirom,
Colectia „Ego Proza“, Iasi, 2005, 248 p.

Dumitru Ungureanu a debutat in volum in 1996, cu Prunele electrice (povestiri), urmat de Cartea pacatelor (roman, 1996), Jertfa de steag (proza, 1999) si Lia Mora (roman, 2001). Cartea in discutie, Tunul filozoafei (2005), stringe in volum o serie de povestiri, majoritatea publicate anterior. In prefata cartii, Al. Cistelecan noteaza ca „Dan Ungureanu a venit pe valul postoptzecist“, probabil avind in vedere anul debutului editorial. Altfel, nascut in 1956, el apartine – ca virsta – generatiei ’80. Si, in definitiv, nu numai biologic, ci si ca tip de scriitura. In fond, Dumitru Ungureanu face parte din antologia Generatia 80 in proza scurta, alcatuita de Gh. Craciun si V. Marineasa. Textul de acolo, 44 de gherlani, extras din volumul de debut, se plaseaza cu claritate in siajul textualismului optzecist, transformind o scena taraneasca (un grup de tarani se aduna sa prinda niste „gherlani“ in patulul de porumb) in scriitura, in frazare, ritm, flash-uri de oralitate si jocuri de cuvinte.

Povestirile din Tunul filozoafei – multe ilustrind „microrealismul“ prozelor optzeciste, precum Stormy Monday Blues (boema scriitoriceasca in anii ’80, cenzurarea/publicarea cartilor) – impresioneaza prin diversitate, prin atractivitate, prin faptul ca, dincolo de referintele textuale si problemele naratologice, este intotdeauna ceva, un nucleu epic dur, o drama pasionala à la russe (v. Russian Woman, Iubita mea iubea ruseste) sau o propensiune spre fantastic (Clisura singelui, Paulina). Al. Cistelecan face (in prefata) o observatie pertinenta, aceea ca D. Ungureanu nu-si asuma „riscul de a deveni un prozator bun doar pentru literati“, desi am putea sa-i imputam, totusi, mai mereu „balastul“ textualist. Exista la Dumitru Ungureanu – inclusiv in prozele din Tunul filozoafei – acel miraj (Al. Cistelecan vorbeste de „religia textualista“) al textualismului si al sofisticarii narative tipice optzecismului: „Dilema lui Dumitru Ungureanu nu e de a fi sau nu un prozator sofisticat, cu eterne probleme de diegeza; ci de a ramine o natura epica in pofida sofisticarii; de a redescoperi stihialitatea epicului, in ciuda fervorilor intertextualiste si a jocului de oglinzi naratologice“.

Mai putin „sofisticat“ spus, D. Ungureanu da dovada de o forta epica pretioasa, astazi cind, luind o distanta „istorica“ fata de optzecism, constatam ca scriitura textualista s-a perimat. Nu era probabil greu de vazut ca mirajul textual este unul trecator – desi a vrajit o intreaga generatie – si ca epicul, povestea vor captiva intotdeauna.
Traim acum intr-o „epoca“ literara a reintoarcerii epicului nud, in care Dumitru Ungureanu este inca un nostalgic al mrejelor textului. Insa, la el, e mereu acel ceva care tine cititorul, creeaza tensiune, creeaza suspans: fie tusa naturalista, erotico-violenta din Un foc din intuneric sau Urma calului pe lunca, fie iubirile fatale la modul rusesc (in povestirile deja citate) sau anecdoticul erotic din Tunul filozoafei ori turnúrile fantastice neprevazute (in Paulina, Clisura singelui).

Prozatorul are si anvergura romanesca (a scris, de altfel, si roman), vizibila in debutul povestirii Clisura singelui sau, in genere, in proza microrealista si sociala (ca Stormy Monday Blues (o proza lunga, in trei parti). D. Ungureanu are, cum ziceam, acel instinct artistic de a incepe o proza monografic – e vorba de Clisura singelui – si de a o sfirsi cu o voluta fantastica. Marin Ungureanu (notam aluzia biografica), descendent al unui neam de aromani refugiati in Transilvania dupa devastarea Moscopolelui in 1769, insurat in Pitesti, porneste dupa ’89 o „afacere de reparatii auto“ si intra in contrabanda cu benzina. La un moment dat se hotaraste sa plece peste granita, in Serbia, sa-si vinda singur marfa. Povestirea se incheie undeva pe drumul spre granita, la un motel pe soseaua Orsovei, unde Marin innopteaza. Vrajit de ochii verzi ai chelneritei, Marin sfirseste noaptea/calatoria intr-un duel probabil cu sotul aceleia: „Marin vede acum fluviul cu ape cenusii, parca oprite din curgere, dincolo vede, ca o ispitire, muntii Serbiei cu ceturile lor albastre si chemarea difuza la aventura. Simte cum singele ii vibreaza altfel prin vene si stringe in mina pistolul pe care il va ridica si va tinti, peste citeva clipe, ore sau veacuri...“.

In Paulina, naratorul (de notat ca persista mereu, in volum, o aluzie biografica, fie in relatarea la persoana I, fie in detaliile geografico-topografice) are o lunga idila, intrerupta si reluata dupa multi ani, cu o femeie bizara, devenita medic in satul natal si care i se ofera de fiecare data neconditionat. La final, dupa clasica elipsa temporala specifica prozei fantastice, naratorul descopera ca facuse dragoste cu o alta Paulina, „o femeie mai virstnica decit pretindea, insa indiscutabil Paulina, cu aroma de liliac reavan, cu ochii ei de neant albastru, cu pielea rece si vagina calda, Paulina ca o himera, ca un viscol de sentimente si senzatii, in turbionul carora voi fi cazut neputincios...“ Coté-ul fantastic e de fapt alimentat de o puternica senzualitate, de un erotism de vina slava, acea iubire ruseasca, pasionala, profunda si fatala. In Russian Woman, naratorul se indragosteste fatal de Raisa, o rusoaica venita cu marfa in „talcioc“, o femeie care i se consacra cu pasiune, instalata in garsoniera de „nebunii“ a amicului: „Va puteti imagina ca...

Orice va imaginati, n-are importanta. Am lasat dracului literatura si gloria de optzecist (sic!) si-am alergat – parca la intilnirea cu – vorba Magistrului – Destina Destinovskaia!“. Si: „Imi cere doar liubov! De cite ori pot sa plec de linga nevasta. Si asteapta. Rabda. Deocamdata. Iar eu, stors intre nevasta si profesionala mea rusoaica, ma intreb cit va dura situatia asta. Nu cit voi rezista. Nu e nevasta-mea femeia care sa imparta ceva cu cineva. Si nici Raisa nu-i aceea, oricit s-ar stradui. Dar asta o simt (o stiu?) doar eu“. Ce ar fi de „demonstrat“ cu aceste citate spicuite ici-colo? De spus, inca o data, ca povestirea e de fiecare data antrenanta, sentimentele involburate, suspansul de final bine tintit, insa ca autoreferentialitatea stirbeste din „antren“, din energie. In Urma calului pe lunca, in schimb, tensiunea se pastreaza intacta, de la inceput pina la sfirsit, fara umbra de textualism: Gabriela, concubina lui Fica, este nimfomana si zoofila si sfirseste ucisa de barbatii din sat.

Tunul filozoafei, proza omonima, este o mica anecdota din rindul ispravilor erotice ale soldatului in armata. Naratorul-personaj relateaza cum a cucerit-o el, pe plaja nudistilor la 2 mai, pe Matilda (sic! trimitere explicita la Marin Preda), o studenta la filozofie, dornica de aventuri neconventionale: facind dragoste pe tunul din curtea unitatii militare: „Ce noapte! Cum as putea sa o uit? N-am s-o diluez, povestind urmarea si incheierea. Poate va faceti o idee cum s-a sfirsit, daca aflati ca, din acel an, piesa respectiva a bateriei a ramas cu numele de «tunul filozoafei» [...] N-as fi indraznit sa o schitez aici, daca nu m-ar fi provocat ancheta gazetaritei, pomenita la inceput“. Adica o ancheta pe tema „Ce va sugereaza indemnul – iubiti-va pe tunuri?“. Pacat doar ca prozatorul s-a simtit dator sa puna episodului o rama textuala justificatoare.

- Plusuri si minusuri
Las pentru sfirsit, ca orice gourmet care se respecta, bucata care m-a cucerit: este chiar prima din carte, Cum se dezbraca o femeie (exercitiu draculestean pe o tema de Radu Petrescu). Un exercitiu stilistic in numai trei pagini, de o savoare inegalabila, de un umor tandru: o femeie se intoarce acasa, frinta, dupa serviciu si statul la coada pentru „niste oua si o bucata de salam“. Sotul si baietii lipsesc, s-au dus, probabil, la scaldat sau la pescuit. E vineri dupa-amiaza, e cald si femeia se dezbraca sa faca o baie cu apa pastrata in cada (la ora respectiva apa nu curge!). In denudarea femeii, cu trupul marcat de cele trei nasteri si „cine stie cite avorturi“, cu „epiderma lustruita“, cu mintea ocupata de grijile casnice si de lipsurile indurate fara sa se plinga, ochiul naratorului, care intervine la final (peste monologul femeii), vede gratie si gesturi erotice inconstiente. Propria indulgenta inocenta a personajului ( „Doamne, ca grasa mai sint! Cum i-o fi placind (barbatului, n.m.) de mine?“) se intilneste cu umorul delicat al naratorului-voyeur, privirile lor se intilnesc cumva in oglinda, ca – nu-i normal? – la maestrul Radu Petrescu: „Plesni poponetul cu palma uda – alt gest erotic inconstient, despre care ea credea ca inseamna dezmortire, ca goneste oboseala...“.

Ar mai fi de adaugat – fara sa insist, pentru ca spatiul nu-mi permite – ca diversitatea de ton de care vorbeam e evidenta si in ultimele proze din carte, prozele biografico-textualiste (Reportaj despre mine insumi, Avioane si iepuri, Live Color Pictures from the West Coast) sau rescrierile in maniera sadoveniana in Munca veche, oameni vechi (povestire paideica) ori in genul proza parabolica (Cele sapte trepte ale uitarii) sau de aventura (Comoara). Acestea sint, totusi, si cele de calibru mai mic si, pe alocuri, cu un balast textualist mai greu de suportat la lectura. Daca autorul ar fi avut puterea sa renunte la textualisme, cartea ar fi fost dintre cele care se citesc pe nerasuflate.