OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În contextul unei reevaluări a prozei româneşti postbelice, lui Virgil Duda, autor mai puţin discutat, din păcate, i s-ar cuveni un loc special în capitolul dedicat prozatorilor analişti. Ca fineţe a investigării complicatelor relaţii interumane în societatea contemporană, precum şi ca pertinenţă a circumscrierii unui cadru conflictual, scriitorul îi depăşeşte pe un Alexandru Ivasiuc ori pe un Augustin Buzura: analiza este mai suplă, mai plastică, poate şi pentru că e neîncorsetată de subversivitatea ideologică (adesea inaptă să transgreseze contextualul), dar cu siguranţă pentru că nu înlocuieşte pe spaţii ample ficţiunea propriu-zisă cu eseismul ce disimulează predica de amvon. Totodată, îi lipseşte lui Virgil Duda, din fericire, tentaţia discursului demonstrativ la modul excesiv, emfatismul naratorilor şi personajelor lui Nicolae Breban; ca şi, de altfel, urîtul obicei de a epata prin referinţe livreşti etalate ostentativ – la acest autor livrescul se infiltrează discret şi infinit mai insidios în text, topindu-se în pasta ficţiunii. Cititorul „simte“ imediat aluzia la Gogol sau la Thomas Mann, întrevăzînd (în absenţa oricăror explicitări „didactice“) întreaga reţea de tensiuni livreşti ascunsă, profesionist, dincolo de tensiunile ce „adună“ personajele naraţiunii prezente.

 

Virgil Duda tematizează existenţa răului în societatea contemporană – fie cea comunistă românească, fie cea a tranziţiei postrevoluţionare, fie cea, altfel instabilă şi cu potenţial seismic, a Israelului (unde autorul a emigrat în 1988) –, nu se mulţumeşte cu simpla teoretizare, văduvită de suportul unui conflict epic solid. Cine citeşte recentul roman al lui Virgil Duda, Ultimele iubiri, s-ar putea să încerce curiozitatea de a merge şi spre alte cărţi ale autorului (a cărui producţie este considerabilă, ridicîndu-se la nu mai puţin de 17 volume publicate din 1967 pînă azi...), pentru că e vorba de un roman care intrigă şi captează atenţia atît prin substanţialitatea conflictelor pe care le pune în scenă, cît şi prin calitatea procedeelor narative de care uzează.

 

 

Romanul Ultimele iubiri ne pune în faţa unei naraţiuni nu doar masive, ci şi dense, nu doar bine coagulate epic, dar şi pluristratificate. Prim-planul conţine analiza unei iubiri adulterine la vîrsta matură (de fapt, în pragul amurgului), cu echivocurile, compromisurile, complicităţile ori laşităţile inerente. Şi, mai ales, cu dificultatea celor doi protagonişti implicaţi în a-şi defini un spaţiu al libertăţii personale. Pentru că Radu Glasberg şi Marieta nu trăiesc într-o lume liberă şi, de fapt, nu trăiesc într-o lume şi într-un timp cu graniţe (simbolice) precis definite. Amîndoi, etnici evrei, vin din România comunistă, încercînd să se adapteze într-un Israel care nu e nici el idilic. Povestea lor e marcată de o cezură: în studenţie au înnodat o legătură pur carnală şi palpitant-clandestină, Marieta fiind deja căsătorită şi foarte tînără mamă, legătură pe care o întrerup, pentru un deceniu şi ceva, prin plecarea în Israel; în exil se regăsesc cu o pasionalitate sporită, căreia i se adaugă, acum, o bănuită afecţiune inexistentă în perioada juneţii bucureştene. În permanenţă ei evocă imagini ale amorului lor din România comunistă, în permanenţă plonjează într-un trecut de care se apropie cu voluptate şi în acelaşi timp cu teamă. În prezentul povestirii, cei doi cunosc un punct de criză a relaţiei lor ambigue (e iubire sau doar pasiune carnală, e pasiune încă vie sau amintirea unei stinse pasiuni devenite rutină?).

 

Povestea n-ar fi neobişnuită în sine, dacă fiecare nuanţă psihologică, fiecare detaliu ce erodează progresiv amorul lor îmblînzit de vîrstă şi de obişnuinţă n-ar fi cîntărit, analizat, întors pe toate feţele pînă la ambiguizare. Prozatorul mizează pe „punerea în scenă“ a părţii de umbră, pe componenta „enigmatică“ a relaţiei şi a psihologiilor investigate. „Enigma“ e cu atît mai pregnantă cu cît personajul feminin, Marieta, o femme fatale ajunsă la o vîrstă problematică, scapă – în chip remarcabil – oricărei încercări de fixare într-o formulă sau de determinare a „raţiunilor“ subtile ale reacţiilor/gesturilor sale. Marieta, căreia i se mai spune şi Mary Eta ori, pur şi simplu, Eta, ar putea fi privită ca o altă Ela Gheorghidiu, mai „coaptă“, mai versată (apropiindu-se vertiginos de panta descendentă a succesului sentimental, de unde şi o anumită doză de neastîmpăr isteric), dar de o mobilitate aproape la fel de misterioasă ca şi eroina lui Camil Petrescu. Un verdict – o infirmare liniştitoare sau o confirmare destabilizantă a geloziei lui Radu Glasberg – se va lăsa în zadar aşteptat pînă la finalul cărţii. Căci romanul se hrăneşte din ceea ce nu este spus, din subînţelesuri, din aluzii şi bănuieli neduse pînă la capăt.

 

Scriam ceva mai înainte că Ultimele iubiri ar fi un roman pluristratificat. Adaug că e vorba de o pluristratificare inaparentă, ţesută în filigran. Pentru un cititor grăbit, insuficient de atent, povestea de amor – plasată înşelător în prim-plan – se întinde tentacular asupra întregului spaţiu al cărţii, punînd între paranteze importanţa celorlalte teme, împrăştiate generos pe fundal. În realitate, ea nu e decît un pretext – chiar dacă serios, extrem de tacticos dezvoltat – de la care porneşte investigarea unor realităţi mai complexe. Există în Ultimele iubiri (în afară de romanul dragostei contrariate) un foarte bun roman despre atmosfera societăţii israeliene a anilor 2000 (şi, în special, a Tel Aviv-ului), cu conflictele politice şi religioase, cu fanaticii şi emancipaţii săi, cu discrepanţele de status, cu insecuritatea cotidiană. După cum există, de asemenea, un roman crepuscular, despre bătrîneţe şi bătrîni, ca şi despre o lume (mai) veche, cu valorile ei „bătrîne“ (taxate de tineri şi de progresişti drept desuete), intrată în conflict cu valorile erei postmoderne. Din acest punct de vedere, personajul central, Radu Glasberg, este un inadaptat nu numai întrucît, transplantat destul de tîrziu în Israel, a rămas blocat afectiv în patria natală, ci şi pentru că are impresia acută că timpul a început să se mişte prea repede, că nu reuşeşte să ţină pasul cu aspiraţiile lumii globale.

 

Contemporaneitatea îi apare prea cinică, ideologizarea sexului îi contrariază „prejudecăţile“ de sentimental desuet, un marş al narcomanilor la Tel Aviv îi dă fiori de groază, ca de altfel, în general, discriminarea pozitivă a minorităţilor de orice fel; pe scurt: e un specimen ce ar stîrni indignarea „corecţilor“ politic din Israel, din România, de pretutindeni... Abia cincuagenar, personajul are prematur „revelaţia“ bătrîneţii, a declinului, a sfîrşitului. Perechea sa ideală – şi aici se vădeşte unul dintre elementele de subtilitate ale cărţii – nu este, cum s-ar putea crede, hipererotizata Marieta/Mary Eta, ci o eroină grotescă, o septuagenară (cu „fruntea ridată, cu epiderma distrusă ca o tencuială căzută“), hiperhalucinata Viki Baum (nota bene: există, în realitate, o scriitoare austriacă de origine evreiască numită Viki Baum...) care, moştenind de la soţul decedat o avere fabuloasă, vrea s-o investească în fondarea... unei biblioteci publice înzestrate cu rarităţi. Viki Baum apare numai episodic, dar în episoade-cheie ale naraţiunii; oricît de puţin ar rămîne în cadru, sub lumina reflectoarelor, ea are o corporalitate pregnantă, un profil memorabil – căci autorul are cu totul speciala abilitate de a înfăţişa în tuşe clare, apăsate, convingătoare, chiar şi personajele care nu se situează în prim-plan şi, de fapt, iscusinţa de a face ca desenul de fundal să devină, pentru un cititor atent, la fel de incitant ca figurile centrale ale tabloului. (Mai exact: obiectele din fundal nu se profilează ceţos şi oarecum schematic, ci au consistenţa unor detalii de frescă.)

 

 

Să recapitulăm: în Ultimele iubiri găsim, organizate în jurul naraţiunii amoroase, o frescă a societăţii israeliene contemporane, un roman al amintirilor din România comunistă a anilor ’60, un roman (cvasimetafizic) despre bătrîneţe şi aşteptarea asfinţitului, un roman despre inadaptaţii lumii postmoderne. N-am spus încă aproape nimic despre componenta de roman al emigraţiei israeliene. Cartea de dinainte a lui Virgil Duda, Despărţirea de Ierusalim, urmărea tribulaţiile unui evreu-român proaspăt emigrant, confruntat cu dificultăţile adaptării; cea de acum urmăreşte neliniştile, „aventurile“ emigrantului deja integrat în patria de adopţie – integrarea aceasta n-a anulat însă legătura cvasiombilicală cu locul de origine. Ultimele iubiri oferă o consistentă „colecţie“ de destine de evrei-români stabiliţi în Israel, poveşti (doar în aparenţă secundare) ale unor dezrădăcinaţi şi despre dezrădăcinare. Glasberg şi ceilalţi compatrioţi exilaţi (între ei, un personaj remarcabil e Doru/Dror, artistul eşuat la Tel Aviv ca vînzător într-un magazin unde se vînd manechine de plastic...) privesc obsesiv în urmă, sortiţi să rămînă suspendaţi între două lumi.