OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rîndurile acestea trimise de către Fondane lui Jean Ballard, în 15 decembrie 19411, reprezintă cea dintîi menţiune atestată a cărţii la care Fondane va lucra pe toată perioada iernii ’41-’42. Cartea va fi publicată postum, în 1947, la Editura Seghers, prin grija soţiei lui Fondane, Geneviève Tissier. Fondane nu a avut timp să revină asupra textului, să-i aducă modificările de care aminteşte în ultima scrisoare, adresată soţiei, în 29 mai 1944, de la Drancy: „Cartea este terminată, în principiu – scrie Fondane –, dar trebuia s-o mai uşurez puţin, să suprim, poate, unele capitole, dacă acestea dăunează rînduielii ansamblului şi îl încarcă. Va trebui văzut ce anume, în corecturile marginale, este necesar şi ce nu este. Mai bine să fie sacrificat ceva, decît să rezulte impresia de tatonare, de neterminat, de retezat.“ Cîteva fragmente fuseseră publicate antum, iar Fondane redactase deja mai multe prefeţe, pe măsură ce volumul evolua, era completat, transformat. Cioran şi Boris de Schloezer vor îngriji ediţia din 1947, fără a-i aduce, totuşi, corecturi semnificative.

 

 

Baudelaire et l’expérience du gouffre rămîne o operă problematică din mai multe puncte de vedere. Întîi, datorită contextului propriu-zis al publicării franceze: iniţiative individuale, supuse unui complex întreg de împrejurări, întîlniri ori afinităţi elective, mai curînd decît unui demers critic, de anvergură, cu vocaţie ştiinţifică. Apoi, pentru că multiplicitatea subiectelor abordate, a conceptelor evocate de Fondane, face dificilă distribuirea volumului în categoria – simplă/simplistă – a „eseului“. Nici critică literară, nici „răfuială“ cu Literele franceze ale vremii sau cu predecesorul Baudelaire; nici „autoportrait“ en creux, nici filozofie existenţială, exegeză, tratat de poetică. Ori poate toate laolaltă. Căci ceea ce îl preocupă pe Fondane, înainte de orice, nu este poeticul lui Baudelaire, ci existentul, adică tocmai ceea ce trimite la o gîndire a abisului: categorie nouă, în care se regăsesc toate formele anterioare (vidul, neantul, nimicul etc.). Ea presupune deopotrivă o ontologie şi o metafizică, intersecţia dintre imanent şi transcendent2. Căci teza autonomiei existenţiale a poeticului îl va conduce pe Fondane pînă la refuzul poemului ca armă ideologică, morală, intelectuală ori politică: refuzul oricărei forme de alienare în numele vreunei „revoluţii“. O rezistenţă metafizică3 ale cărei consecinţe Fondane le va fi interiorizat el însuşi, în modul cel mai tragic cu putinţă.