OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai Dinu GHEORGHIU
Intelectualii in cimpul puterii. Morfologii
si traiectorii sociale.
Editura Polirom, Colectia „Plural M“, Iasi 2007, 384 p.

Membru marcant, in anii ’80, al grupului iesean din jurul revistei Dialog, Mihai Dinu Gheorghiu a trecut de la critica literara si socio-literara la sociologia elitelor cultural-politice postbelice din Europa de Est, de la critica lui G. Ibraileanu la critica sociologica a scolii lui Pierre Bourdieu, via H.H. Stahl. Volumele publicate inainte de 1989: Ibraileanu. Romanul criticului (1981), Reflexe conditionate (1983), Scena literaturii. Elemente pentru o sociologie a culturii romanesti (1987) aratau un spirit „alternativ“ fin si avizat, apt sa concilieze, in afara oricarui dogmatism, logica literarului cu cea a socialului, foiletonul cu studiul sociologic „de cimp“.

Gheorghiu a fost si primul traducator al lui Pierre Bourdieu in Romania (Economia bunurilor simbolice, 1988), dedicindu-se si antologarii unor traduceri din aceeasi zona: Cercetari contemporane de sociologia culturii (1988) si Sociologia perceptiei artistice (1991). Asemeni altor „literati de nevoie“ ai epocii Ceausescu, el se va deliteraturiza ulterior, potrivit vocatiei. Lasind in urma cercetarile din tara dedicate sociologiei literaturii si artei (singurul domeniu sociologic relativ protejat de ingerintele oficiale), emigrat la Paris in 1989, autorul s-a axat, dupa prabusirea regimurilor comuniste din Estul Europei, asupra „sociologiei intelectualilor de partid“. Universitar franco-roman de virf (profesor la Iasi si Bucuresti), Mihai Dinu Gheorghiu este, nu mai putin, un intelectual critic apropiat stingii occidentale, acut implicat in viata publica (intre altele, ca membru al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului) si in controversele ideologice ale ultimului deceniu si jumatate.

Avind drept obiect studierea mecanismelor de selectie si reconversie profesionala a intelectualilor de partid din fosta Germanie de Est (mai ales a Parteihochschule „Karl Marx“ din Berlin), comparativ cu cele din tarile lagarului socialist, teza sa de doctorat (Les métamorphoses de l‘agit-prop. Les institutions de contrôle des intellectuels par les partis communistes et leurs transformations apres 1989: le cas des écoles de parti, sustinuta sub coordonarea lui Pierre Bourdieu la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris si aparuta in doua volume la Lille, in 1998) are o bataie foarte lunga: metamorfozele relatiei dintre elitele propagandistice si puterea politica nedemocratica pe care sint chemate sa o legitimeze, mecanismele angajarii si capacitatea elitelor de partid de a manevra inauntrul si in afara sistemului, morfologiile si traiectoriile lor sociale, comportamentele publice si discursurile de legitimare aferente si, in fine – dar nu in ultimul rind –, posibilitatile/sansele lor de reconversie democratica.

Dublul background toxic al acestui stat artificial: nazificarea si comunizarea, ca si tranzitia reusita, dupa reunificare, catre regulile de joc ale unui sistem democratic, sint datele unei experiente exemplare in sine. Volumul aparut de curind la Editura Polirom reia amintitul studiu si il prelungeste printr-o analiza a cimpului intelectual romanesc inainte si dupa prabusirea regimului comunist – un alt „caz“ semnificativ si atipic... Cartea reuneste, de fapt, rezultatele unor preocupari vechi de peste doua decenii, manifestate si in numeroase comunicari si analize dedicate istoriei sociale a intelectualilor est-europeni. Traduse in romaneste cu sprijinul lui Dinu Adam, textele au fost partial modificate fata de versiunile initiale si, desi nu propun „o comparatie sistematica intre istoriile intelectuale si politice din Romania si Germania de Est“, permit „unele clarificari reciproce“. intrucit cercetarile ajung, in cel mai fericit caz, abia pina in 2005, ele ar merita aduse la zi, pentru ca evolutiile din ultimii ani schimba, in destule ocazii, datele problemei...

Pepiniere pentru elitele manageriale de dupa 1989
Volumul se compune, in mod vizibil, din doua mari parti, diferite ca pondere, ca mod de abordare si ca substanta. Primele 200-250 de pagini sint admirabile, oferind una dintre cele mai serioase si mai competente analize comparate a „mecanismelor“ de functionare si reproducere ale elitelor cultural-politice din Germania de Est si alte tari est-europene ale „socialismului real“. Rigoarea tehnica, supletea metodei sociologice se imbina cu bogatia documentarii si a investigatiilor biografice (interviuri, anchete) iar adecvarea la obiect – cu complexitatea descrierii, evitind programatic orice perspectiva moralizanta asupra trecutului. Morfologia institutiilor (universitati, uniuni de creatie s.a.) si a „traiectoriilor colective“ din perioada comunista e bine servita de urmarirea traiectoriilor individuale. Discutate comparativ cu „scolile inalte“ traditionale, scolile de partid pun in evidenta, prin compozitia lor eterogena si caracterul hibrid, diferente relevante intre criticii din interior ai sistemului, adeptii ortodoxiei politice, oportunistii, virtualii disidenti, reformatorii si dezertorii din aparat, radiografiind exact evolutia interna a sistemelor comuniste pornind de la institutiile lor de „elita“.

Cenzura nu mai este definita, monist, ca un „efect al institutiei“, ci relational, ca „efect al cimpului international de schimburi internationale“ si ca „rezultat al unei interactiuni dintre diferitele grupuri intelectuale“. De o tehnicitate uneori arida, care il face accesibil, pe anumite portiuni, doar specialistilor, studiul are o bogatie problematica si o densitate deconcertanta, dizlocind multe prejudecati referitoare la functionarea reala a respectivelor sisteme. „Institutii totale“ (cf. Erwin Goffman), dar si „bastarde“, intermediare, „contrauniversitati“ ale proletariatului create de puterea populara pentru a disloca universitatile „elitiste“ si pentru a-si recruta cadrele politice active, scolile de partid se delegitimeaza treptat prin „academizarea“ lor poststalinista si prin reconvertirea „cenzorilor“ in „experti“, respectivele institutii ajungind sa serveasca drept pepiniere pentru o parte din elitele manageriale de dupa 1989. Esecul lor „antum“ se converteste, paradoxal, intr-un succes postum.

Sociologia intelectualului de partid
„Placa turnanta“ intre cele doua „etaje“ ale cartii, dar si pandant al studiilor dedicate scolilor de partid este comunicarea despre „«Centrele de excelenta» in stiintele socio-umane si insertia lor in comunitatile stiintifice emergente din Europa de Est“. Observatiile privind subreprezentarea stiintelor sociale, dreptului si economiei in raport cu umanioarele in cadrul NEC sau cele referitoare la „pretul ridicat“ al excelentei platit de centrele emergente in perioada tranzitiei postsocialiste (exprimat de reducerea drastica a numarului de cercetatori si redistribuirea inegala a resurselor in cimpul universitar si stiintific) intereseaza direct „cazul romanesc“, iar definitia diferita a excelentei, diferentele de traditie, de identitate si optiune culturala dau masura clivajelor si a dificultatilor cu care centrele in speta se confrunta intr-o „lume internationala multipolara“.

„Cercetarile asupra scolilor si a invatamintului de partid permit intelegerea modului in care a fost inventat «intelectualul comunist», precum si a declinului acestei figuri istorice dupa 1989. Sociologia intelectualului de partid nu este nici o «sociologie a comunismului», nici a «totalitarismului», autorul refuzind sa imbrace roba intelectualului de tribunal“, avertizeaza dintru inceput autorul. De altfel, Mihai Dinu Gheorghiu intreprinde, pe parcursul acestor studii, si o critica a notiunilor clasice de „ideologie“ (Karl Mannheim) si de „totalitarism“ (Hannah Arendt), impartasind cu Bourdieu atit optiunile metodologice, cit si atitudinea ideo-critica.
Purtind titlul „Puterea simbolica si puterea politica a scriitorilor“, ultimele 100 de pagini – dedicate preponderent relatiilor dintre cimpul intelectual romanesc si Puterea politica inainte si dupa 1989 – sint de alta factura: prea succinte, uneori lacunare sub aspectul documentatiei, ele au un caracter destul de eterogen, incluzind comunicari sumare prezentate cu diverse ocazii.

Expertul „tehnocrat“ in studierea trecutului recent lasa, adeseori, locul, oricit de discret, intelectualului „angajat“. Fara a esua in socio-publicistica polemica a unor Sorin Adam Matei sau Adrian Gavrilescu, autorul abordeaza critic fenomene precum exilul, modalitatile de cucerire a autonomiei in raport cu ideologia oficiala, relatia dintre literatura nationala si statutul social al scriitorului, „constructia sociala a intelectualilor“, universitatile si uniunile de creatie (cu accent asupra Uniunii Scriitorilor), studiaza activitatea PEN-clubului, relatiile dintre puterea simbolica si cea politica a intelectualilor, principalele ideologii culturale aflate in competitie, in fine – noile dezvoltari ideologice pe linia „revolutiei conservatoare“ si raportul dintre winners si loosers in interiorul cimpului intelectual postdecembrist. Multe secvente par/sint insa niste abrégé-uri dedicate unui public strain. Lipseste o abordare a evolutiilor din Academia Romana si din alte institutii ale statului, iar invatamintul particular merita o alta atentie. Las la o parte „scaparile“ (Istoria... lui G. Calinescu nu a fost reeditata la sfirsitul anilor ’80, Cioran nu a fost, asemenea lui Noica, folosit ca agent de influenta al regimului ceausist – desi au existat tentative de racolare, la inceputul anilor ’70, prin intermediul lui Eugen Barbu etc.).

Sustinerea prea abrupta a unor puncte de vedere controversate
Criticul nu pare sa fi avut, in fapt, resurse pentru un studiu pe masura celui centrat pe cazul D.D.R., desi schiteaza bine cadrul si – acolo unde dispune de datele necesare – ofera citeva evaluari exacte ale unor grupuri ale societatii civile precum G.D.S. Observatiile privind „focalizarea discursurilor asupra trecutului si dominanta lor moralizatoare“ si, in alt plan, cele referitoare la „intreprinzatorii noii ordini morale“ si la institutionalizarea lor de dupa 2000 sint imbatabile: „in fata acestui declin anuntat al rolului intelectualului in politica si de repliere pe pozitii de mediere si mediatizare, principalele structuri care permit in momentul actual o manifestare colectiva a intelectualilor sint institutele sau comisiile insarcinate sa conserve memoria sociala a istoriei recente, sa restituie marturiile victimelor si sa evalueze responsabilitatile politice“. Memoria nationala a totalitarismului comunist ca discurs legitimator – deopotriva simbolic si politic – pentru intelectualii erijati in justitiari morali ai societatii, iata o pasionanta tema de discutie... Din pacate, agenda critica „de stinga“ a lui Mihai Dinu Gheorghiu il impinge uneori spre sustinerea prea abrupta a unor puncte de vedere controversate.

Adeziunea integrala la cercetarile lui George Voicu privind cultura conspirationista din Romania, virtual antisemita, si ecourile ei in rindul unor virfuri ale elitelor „democrate“ de dupa 1989 ridica unele intrebari. Este oare acest pericol limitat la partidele extremiste si la o serie de intelectuali mai mult sau mai putin marginali sau, dimpotriva, afecteaza direct – cit de mult? – mainstream-ul si principalele lui „vedete“ anticomuniste, adepte ale democratiei liberale (cum crede George Voicu)? Personal, as fi preferat sa citesc un studiu mai laborios si o evaluare bazata pe analiza atenta a unor cazuri concrete, orice stigmatizare pripita, fie si implicita, putind face (cum a si facut) mult rau, ca si orice competitie a memoriei victimare de tip Holocaust vs. Gulag. Autorul sugereaza potentialul antisemit sau profascist al „anticomunismului democratic“, amintindu-le adeptilor acestuia ca, la sfirsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, anticomunismul occidental a constituit un obstacol in calea defascizarii, taxind drept falsa si pernicioasa impartirea egala a vinei – potrivit unei „logici comparatiste si moralizatoare“ – intre „cei care au fost fascisti la tinerete si cei cu trecut stalinist ori comunist“.

Problema anticomunismului s-ar cuveni privita cu mai multa precautie
Chestiunea e complicata si ar fi meritat un alt tip de abordare decit comentariul expediat care incheie cartea. Oricum, intrucit la noi ceausismul a fost un totalitarism ambiguu, in care atit memoria vinovata a extremei dreapta, cit si cea a stalinismului fusesera deliberat ocultate, „inghetate“ sau eufemizate in numele unei ipocrite coeziuni partinico-nationale, defascizarea si decomunizarea trebuiau facute simultan dupa caderea vechiului regim. M.D. Gheorghiu are perfecta dreptate sa considere ca „Dupa 1989, discursul oficial s-a schimbat si reabilitarea colectiva si nediferentiata a vechiului exil (alcatuit in parte din reprezentanti neconvertiti ai extremei drepte, n.m.) a produs efecte perverse asemanatoare celor ale fostului antifascism institutional: legitimarea nationalismului si a extremei drepte in numele rezistentei «antitotalitare» si/sau al performantei culturale. Acest discurs reprezinta in momentul de fata principalul obstacol in calea «prelucrarii trecutului» in Romania“.

Pe drept cuvint, autorul insista asupra unor gafe jenante, cum ar fi acordarea de catre NEC si MAE a unor burse pentru diaspora purtind numele lui Petre Tutea sau asupra dificultatilor intimpinate in discutarea critica a biografiei unor vedete ale nationalismului cultural interbelic. Numai ca problema anticomunismului s-ar cuveni privita, de la un punct incolo, cu mai multa precautie: a fi anticomunist nu inseamna sa fii antisemit, fie si latent. De exemplu, a condamna reprimarea studentilor legionari din cadrul „fenomenului Pitesti“ si a celebra rezistenta anticomunista din munti (la care au participat numerosi legionari) nu constituie, nu ar trebui sa constituie o legitimare eroizanta a mitologiei legionare, ci o reparatie morala acordata victimelor umane, indiferent de ideologie, ale unui regim totalitar si represiv (nu are rost sa reiau discutiile referitoare la Memorialul Sighet). Nu e un secret pentru nimeni: represiunea stalinista nu a fost un act legitim de justitie (precum denazificarea din tarile occidentale), ci o neutralizare prin dictat, brutalitate si teroare a tuturor opozantilor politici.

Diferenta dintre cele doua mari secvente ale cartii e, in definitiv, analoaga relatiei celor doua tari cu propria memorie totalitara: rezolvata in Germania, departe de a fi rezolvata in Romania. Studiul despre „Formarea intelectualilor de partid“ este exceptional, un adevarat standard de excelenta, celalalt segment – foarte stimulativ, dar inegal – fiind important mai curind prin ce ar fi putut/ar putea sa fie. Dificultatea accesului la arhivele institutiilor comuniste si la cele ale uniunilor de creatie din Romania, lipsa unor anchete biografice in rindul fostilor membri ai aparatului, in genul celor realizate de un Ivan Szelenyi pentru cazul maghiar constituie, in acest sens, handicapuri dificil de surmontat.
in orice caz: cu toate denivelarile din a doua parte, Intelectualii in cimpul puterii... este, pina acum, cea mai valoroasa aparitie editoriala a anului pe „piata ideilor“ din Romania.