OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„În timp ce recesiunea lasă industria altor mijloace de comunicare în ruină, cea mai veche dintre acestea, industria cărţii, o duce surprinzător de bine“, scrie Eric Pfanner în International Herald Tribune, pe marginea Salonului de Carte de la Paris. După o oarecare cădere în toamnă, volumul vînzărilor de carte în Franţa a crescut cu 2% în decembrie şi cu 2,4% în ianuarie, iar în Germania procentul este de 2,3%. Sigur, nu peste tot comerţul de carte o duce bine, dar – una peste alta – acest sector pare infinit mai puţin afectat de criză, poate şi pentru că o carte te duce, pentru puţini bani, departe de toate acestea, cum zice Helen Fraser, managing director la Penguin.

 

Salonul de Carte de la Paris din acest an, care a avut Mexicul ca invitat de onoare, întăreşte într-o oarecare măsură această idee. Peste 500 de standuri reprezentînd cam 1.200 de edituri, cu aproximativ 3.000 de lansări de carte la care au participat autorii respectivi, nu dau nicidecum impresia de diminuare, de restrîngere, cel puţin la prima vedere: lume care se înghesuie să intre, cîrduri de copii în permanentă goană de la un stand de manga la altul, de mijloace electronice, febrilitatea caracteristică unor asemenea manifestări, strălucirea afişajului, a standurilor, toate par să confirme aparenţele. Şi totuşi, o vagă impresie tinde să se insinueze: standurile cuprind mai ales cartea foarte recentă, cea care se lansează, şi cîte un exemplar din cele mai vechi, nu multe, mijloace de informare modeste – lipsesc bogatele cataloage cumulative de altădată – şi, în general, factorul expoziţie pare să precumpănească asupra celui de tîrg al cititorilor, atît de simpatic şi de caracteristic altădată.

 

Puţine observaţii care să merite să fie comunicate cititorului român: mai multe volume care aniversează centenarul apariţiei celebrei Nouvelle Revue Française, între care şi un număr special al revistei şi o monografie, lansarea unei serii populare de autori, supravegheate şi prefaţate de Jean d’Ormesson (scoasă de ziarul Le Figaro, cu 2.90 euro, seria a început cu Maupassant). De asemenea, un volum de meditaţii al franco-libanezului Amin Maaluf asupra lumii contemporane şi asupra încleştărilor care sugrumă bunele ei intenţii (Le dérèglement du monde, la Grasset, sub semnul unei întrebări angoasante: şi-a atins, oare, omenirea pragul incompetenţei sale morale?), micul roman Ritournelle de la faim al proaspătului cîştigător al Premiului Nobel, Le Clézio, la Gallimard, un volumaş de studii asupra fantastului Aloysius Bertrand, Transfigurer le réel, coordonat de profesorii Fr. Claudon şi Maryvonne Perrot (texte de Max Milner, Fr. Claudon, J.R. Dahan, Andreea Vlădescu, Corina Dimitriu-Panaitescu etc.) şi multe, multe cărţi de mai mare sau de mai mic succes, reeditate în format de buzunar, care le scade sensibil preţul şi le creşte accesibilitatea: o tehnică încă necunoscută pe ma-lurile Dîmboviţei.

 

Participarea românească, într-o arie periferică, se remarcă prin mai multe proiecte: unele au un succes relativ (la standul Ministerului Culturii au dispărut două albume încă din prima dimineaţă), altele s-au suspendat din motive administrative (lansarea Istoriei lui Manolescu şi a operelor lui Ştefan Agopian, de pildă, se pare că din cauza economiilor), iar dezbaterea din Sala „Rosario Castellano“ dedicată literaturii române de după 1989 în context european, sîmbătă, 14 martie (Magda Cårneci, moderator, Daniel Cristea Enache, raportor, participanţi: Gabriela Adameşteanu şi Dumitru Ţepeneag, alături de Matei Vişniec, care a intervenit din sală), ar fi putut avea loc foarte bine la Neptun; în afară de simpaticul filoromân Jean Yves Conrad, autorul volumului de acum cîţiva ani Roumanie, capitale... Paris, n-am recunoscut în sală nici un alt francez, necum vreun profesionist.

 

Am avut însă bucuria să asist la lansarea versiunii franceze a romanului Gabrielei Adameşteanu la standul editurii Gallimard, duminică, 15 martie. În traducerea splendidă a lui Marily Le Nir (fiica unui profesor francez aflat în misiune culturală în România, înainte de 1948, care a crescut aici şi vorbeşte o românească nuanţată şi bogată, cu accent ardelenesc), romanul Drumul egal al fiecărei zile (Vienne le jour) va avea, cred, măcar succesul traducerii anterioare a romanului Dimineaţă pierdută (Matinée perdue, tot la Gallimard), pentru că, centrat pe o devenire identitară, şi nu pe un greu traductibil spectacol verbal, este mai aproape de standardele cititorului francez.