OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Lungu, tinar scriitor si sociolog, este in prezent lector doctorand la Catedra de Sociologie si Asistenta sociala a Facultatii de Filozofie din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi si redactor-sef adjunct al revistei Timpul. A primit, in 1999, premiul pentru debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Romania, pentru volumul Cheta la flegma. A fost intre 1997 si 2000 redactor colaborator al cotidianului Monitorul de Iasi, unde s-a ocupat de realizarea paginii Monitorul Arte. Intr-o cronica din 2000 pentru Cheta la flegma, din ex-suplimentul Vineri, al saptaminalului Dilema, Paul Cernat caracteriza proza lui Dan Lungu prin intermediul a trei nume (ceea ce mi se pare o dubla performanta, si a prozatorului si a criticului): „Autorul simte cehovian si vede gogolian, atmosfera prozelor sale e insa kafkiana“. Cuvintele nu au fost se pare prea mari, in cazul lui Dan Lungu inca de la volumul de debut.

Trebuie sa marturisesc faptul ca am realizat acest interviu si cu intentia de a lumina si limpezi o pagina de istorie personala. Il cunosc pe Dan Lungu de mult, am fost elevi ai aceluiasi liceu din Botosani, „A.T. Laurian“, am avut acelasi profesor de romana, Dumitru Tiganiuc, evocat de altfel mai jos, ne-am miscat in aceeasi lume, ne-au fascinat si torturat aceleasi mentalitati. Mentalitati pe care le-am parasit sau luat cu noi fiecare pe drumul lui.


Prozatori grasi, poeti slabi

A existat cineva decisiv pentru tine ca model, in Botosani sau mai apoi in Iasi? Dupa cum vezi, vreau sa te determin sa vorbesti despre Botosani in primul rind.

Da, voi vorbi despre Botosani... Uneori chiar imi face placere sa-mi amintesc unele lucruri, sa arunc o privire retrospectiva. Modele, fara indoiala, am avut tot timpul – nu stiu daca decisive. Atita timp cit inveti de la cineva ceva inseamna ca l-ai luat cit de cit ca model. Am avut modele in carne si oase, modele livresti – scriitori sau personaje – si un model abstract, dar dinamic, ca o fotografie in miscare, compozit, a ceea ce voiam sa devin, un construct mental stroboscopic. O influenta asupra mea a avut-o, la virsta liceului, poetul Dumitru Tiganiuc, care mi-a fost si profesor de limba si literatura romana. Dincolo de finetea observatiilor pe texte literare si incurajarile sistematice intr-ale scrisului, lucruri importante, fara indoiala, cred ca o anume atitudine fata de lume m-a fascinat la el intotdeauna. La prima vedere, parea dispret sau infatuare. Parea ca dispretuieste cu discretie totul in jur. Cunoscindu-l mai bine, am descoperit deopotriva un demon jucaus al (auto)ironiei si o disperare surda in fata mediocritatii, o caldura umana bine temperata si o amaraciune plina de demnitate. Comportamentul sau elitist, mina grava si solemna imi placeau. Acum imi dau seama ca, in fond, contrastau puternic cu spiritul heirupist si de turma promovat de sistem, ceea ce ma provoca. Credea si probabil crede in continuare in menirea poetilor de a schimba lumea ca rod al inspiratiei innascute, in nobletea de spirit a acestora. Avea ceva macedonskian. In orasul de provincie care era si este Botosaniul, figura lui poate stirni ori emulatie, ori antipatie. L-am intilnit dupa ’89 si mi s-a parut extrem de abatut, alergia la mediocritatea crescinda cred ca l-a facut tot mai taciturn. In mod paradoxal, provincia are multe avantaje in formarea culturala. De aceea nu injur Botosaniul, nu-l consider neaparat un spatiu al ratarii, desi am multe sa-i reprosez. Snobismul si bovarismul provincial, in doze judicioase, sint un excelent stimul intelectual. Secretul si dificultatea este sa le parasesti la timp. La Botosani, in anii adolescentei mele, toata lumea citea. Intelegea sau nu cite ceva, asta e alta problema – dar toata lumea citea. Cind am fost in vizita cu scoala la o intreprindere, omul de la lift citea. Apoi toata lumea voia sa faca liceul si toata lumea voia sa dea la facultate. Unii visau chiar sa devina scriitori. Eu eram unul dintre acestia.

Si cum aratau scriitorii din visele tale?

La profilul imaginar al scriitorului din mintea mea adaugam sau eliminam in permanenta diferite trasaturi psihice, fizice, culturale, in functie de evolutia experientei mele. Cred ca la o serata cu scriitori veniti „din tara si de la Bucuresti“, unde nu stiu prin ce minune ma strecurasem, am auzit ca Marin Preda, marele Marin Preda pe care il studiam si la scoala, sustinea ca prozatorii trebuie sa aiba fundul tare, sa poata sta pe scaun ceasuri in sir si sa scrie. Asociam asta, nu stiu exact de ce, cu ideea de masivitate, astfel ca in mintea mea prozatorii trebuiau sa fie grasi, iar poetii slabi. M-am privit in oglinda acasa, m-am uitat la fata mea triunghiulara si la trupul slabut si am ajuns iremediabil la concluzia ca eu nu pot fi decit poet, chiar daca imi dadea tircoale si pofta de a scrie proza. Cind ma gindeam la Sadoveanu, ma apuca disperarea. Cu greu m-am dedat la scris proza, insotit mereu de frica paralizanta ca voi esua, ca niciodata un slabanog ca mine nu va fi in stare sa incropeasca o povestire. Acum, ca m-am mai ingrasat, sint mult mai linistit.

Cum ai reusit sa scapi de primejdiile provinciei botosanene?

Bovarismul cultural omniprezent in Botosani – in parte datorat traditiei locale, in parte stimulat, prin procese mai complicate, de sistemul totalitar – sfirsea cel mai adesea in ceea ce sociologii numesc „capcana scolara“. Printre altele, cultura scolara, indispensabila obtinerii diplomei, adica constructiei carierei sociale, ajunge sa substituie intreaga cultura a individului, sterilizindu-l si uniformizindu-i gindirea. Ne stau marturie zecile de „comentarii“ de la limba si literatura romana invatate pe de rost de generatii si generatii de elevi, imensa industrie a admiterilor din socialismul real. Am fost salvat de aceasta situatie in prima instanta de dispretul discret al domnului Tiganiuc, iar apoi, in ultimii ani de liceu, de intilnirea cu Mircea Nedelciu. Nu stiu prin ce imprejurari am ajuns in Taberele Nationale de Creatie „Excelsior“ pentru liceeni, organizate de Uniunea Tineretului Comunist. Cred ca am participat vreo trei ani la rind, ultimii ani ai regimului. Aici se organizau un soi de cursuri, ceea ce am numi acum creative writing, si o serie de cenacluri, la care discutiile puteau fi insotite, dupa bugetul personal, de bauturi alcoolice si tutun, ceea ce pentru un elev, obisnuit sa fumeze in W.C.-ul liceului, constituia o libertate inimaginabila. In fine, aici am participat in special la prelegerile despre proza ale lui Mircea Nedelciu si la cele despre poezie, sustinute de Mircea Cartarescu si Florin Iaru. Tot aici i-am cunoscut pe Petru Cimpoesu, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Daniel Vighi s.a. Impactul acestor tabere asupra mea a fost colosal. Acei oameni discutau despre literatura cu totul altfel decit eram eu obisnuit, citisera aproape cu totul alte carti, scriau intr-un mod ciudat, dar erau, totusi, prietenosi, deschisi, umblau in blugi si, contrar a ce crezusem eu pina in acel moment despre scriitori, nu se considerau vizitati de muze, alesi de soarta sau instrumente ale inspiratiei mai mult sau mai putin divine. Am aflat ca se numesc optzecisti. Dintre toti, cu Mircea Nedelciu am ramas cel mai apropiat, purtind si o scurta corespondenta, mai ales pe timpul armatei mele. De la el am invatat sa ma desprind de povestirea dulce moldava si sa scrutez cu o privire mai tehnica textul, de la el am aflat despre moduri de constructie a personajelor, strategii narative, timpul povestirii s.a.m.d. As spune ca momentul taberelor de creatie mi-a deschis gustul – atit cit era posibil atunci, se intelege – pentru postmodernism si mi-a dezvaluit instrumentarul tehnic, mestesugul prozatorului.

Te intrebam la inceput daca la Iasi ai avut modele. Sau in fine, daca ai avut parte de intilniri importante?

Despre perioada ieseana poate voi avea ocazia sa vorbesc alta data mai pe larg; oricum, extrem de importanta a fost pentru mine intilnirea cu O. Nimigean – care s-a produs relativ tirziu, dupa ce am terminat eu facultatea –, precum si prietenia cu Mariana Codrut. In acelasi timp, as fi nedrept daca, in privinta experientei mele iesene, n-as pomeni excelenta solidaritate a celor din Club 8, increderea pe care mi-a acordat-o Nichita Danilov facilitindu-mi calitatea de realizator al paginii Monitorul Arte – spatiu al multor polemici care au agitat viata culturala ieseana – in momentul plecarii sale in diplomatie, precum si increderea pe care mi-a aratat-o Liviu Antonesei invitindu-ma sa fac parte din conducerea revistei Timpul.


De la Iarna pe ulita la curentele sociologice americane

Ce a fost mai intii? Sociologia sau literatura? Si in ce fel s-au sprijinit si ajutat acestea doua, una pe cealalta, in cazul tau?

Fara indoiala, mai intii a fost literatura. Daca m-ai intreba de cind scriu, n-as sti exact ce sa raspund. Mama mea, o femeie energica si cu ambitii pentru copiii ei, imi povesteste ca scriam poezii inca inainte de a merge la scoala, de cind nu stiam practic sa scriu. Asta fara nici o metafora. Straduindu-se sa aiba copii buni la scoala, care sa ajunga „cineva“ – iata capcana scolara –, mama voia ca atunci cind intru in clasa intii sa stiu deja sa scriu si sa citesc, drept pentru care ma invata cu sirg literele. Ca exercitiu, imi dadea sa copiez texte, ce-mi placea mie mai mult. Eu am pus ochii pe o poezioara din manualul de citire al surorii mele, pe care am copiat-o de nenumarate ori. E vorba de Iarna pe ulita a lui Cosbuc. Aceasta e prima poezie pe care am scris-o, chiar de mai multe ori decit Cosbuc. E drept ca am copiat-o cu litere de tipar, astfel incit mama si-a pus miinile in cap cind mi-a vazut isprava.

Si sociologia cum ai descoperit-o?

Sociologia e o pasiune tirzie. Probabil ca n-as fi descoperit-o niciodata sau, ma rog, prea tirziu, daca n-ar fi fost evenimentele din ‘89 si nu stiu daca as fi urmat aceasta facultate, daca nu ar fi fost, din nou, Mircea Nedelciu. In 1989 eram student in anul I la Facultatea de Mecanica, urma sa devin inginer, ca multi alti colegi ai mei de la Liceul „A.T. Laurian“ din Botosani. In vara, dupa ce terminasem anul „integralist“ – printre putinii, caci profesorii erau foarte duri cu notele –, m-am hotarit sa urmez sociologia, profitind de faptul ca admiterea se sustinea in toamna la discipline oarecum familiare mie: gramatica, filozofie si algebra. In fine, problema era ca manualul de filozofie se epuizase de pe piata atunci cind m-am hotarit eu, asa ca nu aveam dupa ce invata. L-am cautat in Botosani si in Iasi. Nu era de gasit. M-am dus la Bucuresti, nimic! Deja ma pregateam sa renunt la admitere. Am trecut pe la Mircea Nedelciu sa-i arat ce am mai scris. Printre altele, i-am povestit de intentiile de a urma sociologia si m-a incurajat. Cind a auzit de necazul cu manualul, a pus mina pe telefon si a sunat la citeva librarii; intr-adevar, nu-l mai aveau. A sunat la Editura Humanitas si mi-a scos un exemplar din depozit. In toamna, eram primul pe lista admisilor. Spre necazul parintilor mei, care deja ma vedeau inginer, la un loc caldut si sigur, aproape de casa. Cred ca in secret tatal meu visa sa ajung la intreprinderea unde lucra el si sa-i devin sef, asa cum i se intimplase unui coleg al sau.

La ce ti-a folosit experienta literara cind te-i apucat de sociologie?

Literatura m-a ajutat foarte mult in intelegerea si practicarea sociologiei. Simtul observatiei dezvoltat prin scrierea prozei iti da o acuitate benefica in sesizarea elementelor pertinente ale contextului social, iar exercitiul constructiei personajelor este extrem de util in comprehensiunea logicilor de actiune si practicilor actorului social, in realizarea ideal-tipurilor. Poezia iti poate conferi o capacitate empatica absolut necesara sociologiilor interpretative. In general, literatura te obliga la sesizarea nuantelor, care adesea scapa sociologiei, si iti pune la incercare imaginatia, al carei rol in sociologie a fost deja semnalat de C. Wright Mills intr-o carte de acum clasica. La rindul ei, in ce ma priveste, sociologia si-a luat revansa, mai ales curentele sociologice americane centrate pe subiect. Modul lor de a privi actorul social si de a reconstrui complexitatea lumii sociale ii ofera sugestii pretioase prozatorului; citite cu atentie, sint tot atitea „retete“ de structurare a materiei epice. Interactionalismul simbolic, modelul dramaturgic, constructivismul fenomenologic, etnometodologia s.a. ii propun viziuni fertile scriitorului. In cele din urma, n-as neglija confortul pe care mi l-a oferit luarea la cunostinta a rezultatelor cercetarilor sociologice, uneori pe subiecte aparent trasnite, cum ar fi practicarea plajei fara sutien sau vizita la medicul ginecolog. Mecanismele (psiho)sociale puse in evidenta prin cercetari concrete reprezinta o resursa importanta pentru orice prozator.

Cum reusesti sa te imparti intre textul teoretic si cel de fictiune?

Uneori cu mare usurinta, alteori trecind prin dificile crize personale. Desi exista o complementaritate intre teorie si fictiune, glisarea dintr-o parte in alta se dovedeste practic imprevizibila: uneori te stimuleaza, alteori te blocheaza. Printre avantaje se numara rolul catalizator al imaginatiei in cercetare si in constructia teoretica, precum si binefacerile reflectiei si rigorii in conceperea textului literar. Banuiesc ca exista un punct unde imaginatia si rigoarea se armonizeaza, dar nu ma pot lauda ca l-am intrezarit; la mine deocamdata coabiteaza in mod pasnic si democratic, organizind din cind in cind alegeri si una dintre ele trecind temporar in opozitie. Atentie, a nu se neglija rolul opozitiei intr-o buna guvernare! Tentatia unei lovituri de stat exista in ambele parti.