OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poet sau prozator?

Scrii si poezie, si proza, „reteta“ care uneori poate fi fatala pentru un scriitor. Nu e cazul tau, insa, desi te-ai impus ca prozator, fundamental esti un poet. Sau mai bine zis, proza ta se hraneste dintr-o anumita poezie a lucrurilor si intimplarilor. In ce fel intretii si in ce masura te bazezi pe aceste transferuri reciproce dinspre poezie spre proza si invers?

Poate ca O. Nimigean are dreptate cind spune ca nu poti fi un bun prozator daca fundamental nu esti poet, citez aproximativ. E adevarat ca exista acest registru pe care il remarci in prozele mele, dar nu l-as generaliza. As spune ca e dominant in prozele care evoca universul copilariei, si asta nu intimplator – adauga sociologul din mine. Altminteri titlul volumului de proza scurta, Cheta la flegma, e prea putin poetic, cel putin in intelesul comun. Pe de alta parte, am tentatia sa-ti dau dreptate, in sensul ca experienta mea semnificativa in momentul in care am scris aceasta carte era legata de copilarie si de adolescenta; cum intr-un sistem totalitar maturizarea sociala este intirziata, caci practica monopolizarii autoritatii are ca efect infantilizarea, as trata experienta mea de atunci centrata pe copilarie. Or, stocul de experienta este extrem de important pentru un scriitor: fie ca e vorba de experienta interioara, in special a propriilor sentimente, fie de cea sociala, a relatiilor cu ceilalti. In socializarea primara – imi cer scuze pentru insertiile teoretice, dar incerc sa iau distanta pentru a ma intelege mai bine –, copilul isi reprezinta lumea ca unitara, armonioasa, iar sentimentele, ale sale si ale parintilor, au un rol enorm in receptarea informatiilor si in invatare. Abia mai tirziu lumea se fragmenteaza pentru el, cind iese din universul domestic si persoanele cu care se identifica se multiplica, iar rolul sentimentelor scade, fara insa a disparea vreodata. Tinind cont de capitalul meu de experienta de atunci, s-ar putea ca, in linii mari, sa ai dreptate. Totusi, as adauga ca „sadismul“, „duritatea“, „viziunea neagra“ – pe care le-au remarcat unii critici literari – submineaza la tot pasul un anume tip de poezie. In maniera traditionala, poetul isi reprezinta universul ca fiind armonios si materia sa prima o reprezinta sentimentele. Postmodernismul, prin fragmentarea lumii si efectele de desacralizare, redefineste in ultima instanta poeticul si ataca serios granitele dintre genuri. Intr-un fel, ne apropie mai mult de complexitatea vietii, chiar si a celei sociale, unde e greu de distins cu fermitate intre elemente. Prozatorul si poetul nu se mai afla pe pozitii net diferite, iar aceasta perspectiva imi da sanse sa evit ceea ce era fatal in „reteta“ de care vorbeai. Un conflict, totusi, resimt. Poetul are mereu tentatia sa se investigheze pe sine, sa-si caute autenticitatea, continuitatea propriei fiinte, in timp ce prozatorul isi dezvolta capacitatile empatice, focalizeaza identitatile circumstantiale si are tentatia sa se descompuna. Acum ma aflu intr-un impas poetic. Cred ca inca nu am reusit, in urma multiplicarii propriei experiente, sa ma adun, sa ma redefinesc si sa-mi gasesc formula poetica pe care sa o simt a mea. Poate nici nu se va mai intimpla asta vreodata sau poate textele care vor urma vor fi si poezia, si proza, si teatrul, si eseul meu sau vreo combinatie intre ele.

S-a vorbit despre lumea prozei tale ca despre una a „eroilor caldicei“. Originea acestor eroi se afla intr-un anumit tip de realitate sau e una pur si simplu livresca?

Da, printre altele, s-a spus si acest lucru despre personajele mele si despre lumea in care ele se misca. Antieroi, oameni slabi, oameni marunti, „eroi secreti“, jucarii stricate care evolueaza in realitatea imediata, banala, comuna. Ele traiesc intr-un timp „de margine“, la sfirsitul ceausismului si inceputul tranzitiei. Sint, intr-un anume fel, mutantii perioadei comuniste: populeaza cartierele muncitoresti, fabricile socialiste falimentare, apartamentele mizerabile, birourile impregnate de cultul puterii, cozile. Au o viata mediocra, o constiinta desfoliata si evazionista, o fibra morala rupta. Privindu-le uneori, ma ingrozesc: ma recunosc si pe mine, ii vad pe parintii si prietenii mei, fratii, surorile si megiesii. Profesorii si presedintii. Cind nu mai suport spectacolul, imi vine sa rid din orice sau sa ma tolanesc cu burta in sus, sa iau un pai intre dinti si sa visez. Sau sa emigrez in Canada. Sa ma bag in politica. Sa semnez proteste. Sa nu public in Convorbiri literare. Le iubesc si le detest in acelasi timp.

Ce a insemnat pentru tine Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut in proza, din 1999? Ma refer la consecintele practice.

Premiul mi-a fost acordat de filiala Dobrogea a USR, caci la Iasi, in urma polemicilor din Monitorul Arte legate de disfunctionalitatile vietii literare iesene, eram deja persona non grata. Fireste, nu exclud nici posibilitatea ca juriului sa nu-i fi placut pur si simplu cum scriu. Premiul a insemnat mai multe lucruri: mi-a prilejuit, la Constanta, intilnirea cu Florin Slapac, un prozator pe care il stimez, si reintilnirea cu Mircea Cartarescu; mi-a dat un credit, in ciuda antipatiei iesene – e adevarat ca un credit care nu mi-a folosit la prea multe, in sensul ca, desi prin regulamentul USR orice premiu pentru debut legitimeaza intrarea in Uniune, cind am solicitat acest lucru la Asociatia din Iasi, mi s-a spus ca nu indeplinesc conditiile formale, ca nu am doua carti de acelasi gen. Apoi a mai insemnat o suma de bani, nu prea mare, dar semnificativa in comparatie cu salariul mizerabil de profesor. Intr-un fel, cea mai importanta consecinta practica a fost faptul ca Uniunea a fost incoerenta si inconsecventa cu propriul ei regulament, ca s-a vazut cum la Iasi deciziile se iau arbitrar, dupa culoarea ochilor celui in cauza.

Alaturi de cine te-ai aseza intr-o istorie recenta a literaturii romane? Cu cine crezi ca te inrudesti?

Este o intrebare dificila, pentru ca efectiv nu stiu cu cine ma inrudesc de-adevaratelea si cu cine mi-ar placea sa ma afiliez. Pornind de la criterii diferite, imi gasesc afinitati care pot parea incompatibile intre ele. Ma voi ajuta la acest raspuns nu sunind un prieten, nici intrebind sala, ci apelind la ce au scris criticii literari despre mine, in masura in care impartasesc intr-un fel sau altul opinia lor. Pastrindu-ne in zona literaturii romanesti recente, au fost pronuntate numele lui Razvan Petrescu, Monciu-Sudinski, Mircea Cartarescu, Simona Popescu, Bedros Horasangian, Ioana Dragan si Catalin Tirlea. As indrazni sa-i mai numesc, in parte sugerati in discutii particulare cu diverse persoane, pe Herta Müller, Gabriela Adamesteanu, Alexandru Papilian, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Adrian Otoiu, Razvan Radulescu, Cezar Paul-Badescu si Stefan Caraman.


Moldova, intr-o criza de autoritate

Esti, in general, foarte activ in viata culturala din Iasi. Crezi intr-o paradigma culturala moldoveana?

Nu, nu cred intr-o paradigma culturala propriu-zis moldoveana. Faptul ca poate exista o omologie intre elementele macrostructurale ale unei regiuni si un model cultural dominant, ajungindu-se in unele cazuri pina la generalizarea unei anumite sensibilitati si a unui stil, este adevarat, dar conditiile in care se poate intimpla acest lucru sint extrem de restrictive. Studiile pe care le-a intreprins Dumitru Sandu asupra regiunilor culturale ale Romaniei indica o oarecare specificitate a zonei Moldovei, dar cultura in sens sociologic nu trebuie confundata cu cultura inalta si cu atit mai putin cu literatura. Apoi, chiar daca exista anumite insusiri specifice la un moment dat, ele nu sint date o data pentru totdeauna, ele se pot schimba. Care era spiritul critic la Iasi pe vremea Junimii si care este acum? Sau, de pilda, se vorbeste despre geniul de povestitor al moldovenilor si despre talentul lor innascut pentru proza. Unde-i abundenta aceea de prozatori din Moldova de dupa 1950? Cred ca pe cei semnificativi, din perioada comunista, ii numaram pe degetele de la o mina si ne mai ramin citeva. Nu cred intr-o paradigma culturala specifica Moldovei, in schimb cred in valul de prozatori tineri de la Iasi. Exista o efervescenta uluitoare in acest sens. In zece ani, Iasiul va fi imbatabil la capitolul proza. Din pacate, cei mai multi nu au oportunitatile editoriale pe care le merita. Peste putin timp, Dan Lucian Teodorovici va scoate un volum de proza scurta la Polirom, ceea ce reprezinta un pas important in legatura dintre prestigioasa editura si miscarea tinerilor scriitori. Pe unul l-am pomenit, dar sa vedem care sint ceilalti: Florin Lazarescu, Mihai Constandache, Paul Gusbeth Tatomir, Iulian Doroftei, Catalin Cretu, Lucian Zup. Intre timp, Otilia Vieru si Radu Pavel Gheo au plecat in Statele Unite, iar Ada Tanase, la Bucuresti. Daca-i mai adaugam pe mai putin tinerii Serban Alexandru, Mariana Codrut, Nichita Danilov, Dan Giosu, Dorin Spineanu si Catalin Mihuleac, care s-au lansat in proza dupa ’89, si daca tinem cont ca O. Nimigean tine un roman in sertar, iar Gabriela Gavril si Radu Parpauta cite un teanc de proza scurta, tabloul devine extrem de atractiv. Daca am omis din greseala pe cineva, imi cer iertare.

Stiu ca in 1998 ai participat la Scoala de vara de la Tescani cu o comunicare numita O istorie orala a Asociatiei Scriitorilor din Iasi. Care erau atunci concluziile acestui studiu?

A fost o comunicare ce valorifica povestirile vietii pe care incepusem sa le recoltez in vederea lucrarii de doctorat. Focaliza in special experienta institutionala a scriitorilor. Concluziile nu erau spectaculoase, insa le-am utilizat foarte bine mai departe, cind am trecut la analiza strategiilor identitare ale scriitorilor in perioada comunista si la rolul propagandei si cenzurii in constructia identitatii. In fine, sper ca la sfirsitul anului in curs sa-mi apara cartea care trateaza acest subiect si atunci vor putea fi aflate mult mai multe.

In ce fel te-au implicat si afectat recentele dispute iesene? Ti-ai asumat apartenenta la una dintre tabere?

M-am implicat foarte mult in recenta polemica declansata de Declaratia celor 32, mai ales ca venea in continuarea disputelor gazduite de mine in Monitorul Arte inca de acum trei ani. Am fost din capul locului de partea protestatarilor care, si am venit cu argumente la momentul potrivit, aveau multa dreptate in ceea ce spuneau, chiar daca nu au ales intotdeauna tonul cel mai potrivit. Din tara s-a vazut numai virful aisbergului, insa problema la Iasi e veche si complicata. Mediocritatea, impostura, nepotismul si serviciile reciproce fac o tesatura mai rezistenta decit materialul de blugi. De aceea poate unii nu au inteles exact ce se intimpla, mai ales cind se faceau referiri la tensiuni mai vechi, si au fost agasati de atita zgomot pentru, aparent, nimic. Dar in acelasi timp sint de parere ca aceasta vara ieseana a ridicat chestiuni extrem de relevante pentru intreaga viata literara din Romania, precum si pentru starea de convalescenta postcomunista in care ne gasim. Am fost stupefiat de lipsa reactiei publice, de tacerea zmeilor literari: scriitori consacrati, critici, reviste, istorici literari – mai ales in acele chestiuni de interes general. Nu spun sa le fi dat dreptate protestatarilor, dar sa fi intrat in discutie, cu experienta si autoritatea lor, sa fi analizat situatia la rece, cu argumente, amendind drastic delirurile si gogomaniile. Nu stiu cit a fost de vina toropeala vacantei si cit dezinteresul, lehamitea sau teama de complicatii. O remarca auzita intimplator m-a pus pe ginduri: „Ai aflat, draga, se cearta moldovenii la Uniune“ (ton amuzat). Tare mi-e frica – asta fara a cadea in scenarii conspirative – ca momentan Moldova, chiar dreptate avind, nu poate puncta pe agenda de discutii, aflindu-se intr-o imensa criza de autoritate. O alta surpriza a fost sa constat cit de putin sint pregatiti scriitorii sa foloseasca resursele legale, institutiile, propriile drepturi s.a.m.d. si cit de putin sensibili sint la incalcarea acestora din urma. Stiind ca majoritatea dizidentilor s-au selectat din rindul scriitorilor, am crezut intr-o reactie civica si sindicala, de breasla, mult mai mare. Au existat si momente profund amare. Cum sa califici actul lui Lucian Alecsa, un botosanean simpatic altminteri (desi m-am cam saturat de tipi simpatici), care in fata mai multora dintre noi semneaza declaratia si apoi, la vreo trei luni dupa aceea, da publicitatii o notita prin care sustine sus si tare ca n-a semnat nimic? Oare chiar atit de lasi, de versatili si de oportunisti sa ne fi facut anii de comunism? In fine, nu regret nimic din ce am spus/scris, chiar daca urmarile n-au fost tocmai concludente. Cred ca Iasiul si-a mai spalat putin obrazul, desi pentru unii asta poate sa nu insemne nimic.


Underground iesean

Ce fel de alternativa culturala a vrut sa ofere Clubul 8, din care faci parte?

Cu Club 8 e o intreaga poveste. Ca orice entitate vie, a trecut prin mai multe etape, a suferit metamorfoze. Initial, in 1997, cind il tineam la mine acasa, in Tatarasi, am facut-o pentru ca atit eu, cit si altii eram scirbiti de atmosfera cenaclurilor din urbe. Ne-am adunat dupa afinitati, intr-un cadru privat, unde nu putea intra oricine. Un an mai tirziu, scriam in Monitorul… ca ideea clubului nu-mi apartine. Ea plutea in aer, foarte multi simteau nevoia unei schimbari de atmosfera. Eram un obisnuit al cenaclurilor si adesea ma intorceam acasa dezamagit: texte foarte slabe ridicate in slavi, mediocri gonflati pina la greata, discursuri critice dupa ureche. Sedinte reusite prindeam tot mai rar. Atunci m-am hotarit sa fac citeva intilniri acasa la mine, experimentale, neprotocolare, bazate pe afinitati. Ideea a prins mai mult decit ma asteptam, lumea a fost entuziasmata. Inceputul era facut. Apoi ne-am gindit la „recuperarea“ celor care au parasit mai de mult cenaclurile, a celor retrasi, mai mult sau mai putin dezgustati de linia culturala dominanta. Am decis sa facem un club cu un program cultural coerent, o adevarata alternativa la ceea ce se intimpla in mod oficial, la cultura institutionalizata. Dintru inceput s-a impus respectarea stricta a principiului valorii, principiu foarte greu de aplicat in Balcani si din pricina caruia iti faci destui dusmani. Apoi a urmat perioada sedintelor publice, a conferintelor si a meselor rotunde; apoi perioada polemicilor si a proiectelor culturale mai ample. In 1999, cei din Club publicam, in revista Dilema, in suplimentul Vineri, un text cu valoare de manifest: De ce un monguz vorbitor sa fie mai prejos decit o pisica sau ciorna unui manifest, care se gaseste pe Internet la adresa www.algoritma.ro/dilema. Din Club nu fac parte doar opt persoane, cum s-ar putea crede din denumire sau din recenta antologie, in limba engleza, Club 8: poetry (edited by Radu Andriescu and Adam Sorkin, translated by Adam J. Sorkin in collaboration), Editura T, Iasi, 2001 – care cuprinde opt poeti. Nu cred ca poate fi precizat cu exactitate numarul celor care s-au perindat pe la Club, insa exista un nucleu dur, format din Radu Andriescu, O. Nimigean, Gabriel H. Decuble, Michael Astner, Constantin Acosmei, Dan Sociu, Dan Lucian Teodorovici, Radu Parpauta si, cu voia dvs., ultimul pe lista, sus-semnatul. In urma colaborarii cu Johannes Gelich, fost lector austriac la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iasi, membrii Clubului ocupa un loc important in site-ul in limba germana si in revista vieneza Wienzeile, care le dedica aproape in intregime un numar. Anul trecut, in primavara, citiva am fost invitati cu lecturi publice la Salzburg si la Viena. In fine, in decembrie, Club 8 a primit Premiul pentru initiativa si curaj, pentru faptul ca a inotat impotriva curentului – cum s-a exprimat domnul A. Rubel –, din partea Centrului Cultural German din Iasi. Acum sintem in asteptarea unei antologii a alternativei literare iesene, intocmita de O. Nimigean, unde Clubul ocupa, de asemenea, un loc central; speram sa apara pe la inceputul lunii februarie. In linii mari, cred ca activitatea Clubului a reusit, intr-o masura mai mica sau mai mare, sa creeze o miscare literara alternativa la Iasi (in conditiile unui sistem profund birocratizat si clientelar), sa sporeasca sansele de acces ale tinerilor la vizibilitate sociala (in speta, in cimp cultural) printr-o deschidere reala fata de valoare si prin promovare mediatica sustinuta (unde au existat oportunitati, a avut loc si o promovare editoriala), sa repuna in drepturi spiritul critic autentic prin dezbaterile initiate si sa dezvolte un spirit managerial cultural.
E mult? E putin? Nu-mi dau seama...