OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traiesc (daca iau in calcul si experienta propriei copilarii), observ, incurajez, indrum (fiindca e „in drumul meu“) si chiar provoc acest fenomen – pe care propunatorii l-au numit „creativitate infantila“ – de mai bine de patruzeci de ani, iar sugestia lui Gheorghe Craciun de a participa si eu la suplimentul initiat de Observator cultural nu m-a luat chiar pe nepregatite, dar m-a pus, intr-un timp prea scurt, pe mult prea multe ginduri (cit pentru o carte!), din care nu pot insaila deocamdata decit citeva si intr-o maniera usor expeditiva, lasind pentru altcindva (ori, poate, pentru un text aparte in cartea mea de eseuri autobiografice in curs de definitivare, Scrisul si scrisa) o abordare mai larga si dintr-o perspectiva (si istorica…) personala, clar definita.
Mi se pare normal sa fac mai intii o distinctie intre copiii sau adolescentii observati, instruiti, incurajati etc. de aproape, din ipostaza de profesor, si cei intimpinati de la diferite distante, in ipostaza de membru sau invitat al unor cenacluri literare (unele pentru elevi) sau in scurta ipostaza de jurnalist responsabil (si) de publicatii, rubrici sau pagini literare mai mult sau mai putin culturale.

in cazul primilor (la care ma rezum acum, fara detalii sau nume; voi reveni insa, daca voi avea spatiu pentru timpul pe care ma simt obligat sa mi-l sacrific acestui subiect), chiar daca mai mult de un deceniu am predat numai franceza, a functionat inainte de toate reflexul de profesor interesat de satisfactiile profesionale personale (restul a fost si, din pacate, a ramas propaganda), dublat insa tot timpul de reflexul unui (auto)condamnat sa se considere un aspirant la conditia de profesionist al scrisului si, prin urmare, cel putin curios sa descopere cum functioneaza „chemarea“ interioara sau exterioara la cei pe care ii „creste“ in ochii lumii, fie si numai de catre acestia. Cred ca trei sint, pentru acestia, motivatiile determinante in declansarea creativitatii scriiturii infantile ori adolescentine.
Prima tine de dimensiunea ludica primara, instinctuala (fara nici o legatura constienta cu „arta de a scrie“), strict legata de reperul spiritual definitoriu al copilariei, jocul ajuns o „joaca de-a scrisul“. Aceasta motivatie apare la un numar oarecum mare de copii (evident, sub influenta dirijata sau nu a lecturilor „de placere“), indiferent de nivelul lor la invatatura, dar care si dispare repede la aproape toti, daca nu apare sau nu li se insufla ori nu sint capabili de o motivatie noua, superioara. Din experienta ultimilor cinci ani, de cind predau numai romana si numai in satul natal, pot conchide ca, pina la sfirsitul gimnaziului, le piere cheful de o astfel de joaca, mai ales daca apar ceva probleme cu invatatura, cu viata in sinul familiei sau apar diverse ispite curente.

O a doua motivatie am descoperit-o la elevii foarte buni, nu neaparat numai/si la limba si literatura, si tine de ideea (prejudecata!) indusa (de tot felul de inducatori, neconducatori!) ca scrisul (scriitura artistica, fictionala etc.) e o stiinta pe care cine poate si vrea si-o poate insusi oricind (mare inginerie!...). Si in cazul acestora, motivatia dispare repede, chiar daca prejudecata persista sau invinge. Ramin putini. Totusi, dintre ei, se aleg viitori buni elevi la filologie (uman), care pot deveni profesori, jurnalisti, activisti „cu gura“ sau cu pixul, propagandisti (azi politicieni!) ori macar vorbitori onorabili (in vint, in dodii, in zodii!) de limba romana, de dragul ei (dulcea frumoasa!).
A treia motivatie, in strinsa legatura conotativa (cel putin la nivelul sentimentului gratuitatii), apare la un numar foarte mic de copii (chiar daca romanul s-a nascut poet!) si n-are nici o legatura obligatorie cu nivelul la invatatura sau cu situatia materiala ori pozitia sociala. Ea nu dispare toata viata (de elev, deocamdata!), nu se poate desparti de prima si nu se poate implini fara a doua. Ea priveste scriitura infantila ca „arta“ si are in vedere asa-numitii copii „cu aptitudini deosebite“, respectiv cu „talent“, cu „inclinatii“, cu „etc.“. (Nu intra in aceasta categorie „geniile“. N-au nici in clin, nici in mineca cu creativitatea despre care presupun ca e vorba, n-am intilnit nici unul si nici n-ar fi cazul. N-ar avea nevoie de nimeni si, mai ales, de vreunul ca mine.

Geniul isi ajunge siesi!) Sarind peste ultima paranteza si oprindu-ma pentru o scurta concluzie: oricit de putini si oricit de extrem de putini dintre ei au mers sau sint in mers pe drumul implinirii, cei din urma sint singurii „creativi“ infantili autentici, ceilalti sint mai mult sau mai putin „recreativi“, vad in scris un fel de alta „recreatie“, nu re-creatie!. Astfel de elevi am intilnit in fiecare an si datorita lor am descoperit noi valente spatio-temporale ale creativitatii infantile, localizabile (nu numai la nivelul sensibilitatii estetice sau al perceptiei limbajului) in scris si am putut astfel sa fiu, uneori, un profesor fericit si sa evoluez si eu natural in propria mea scriitura (doar o vorba, in treacat…).
Interesul meu pentru creatia infantil-adolescentina isi are inceputurile in 1977, cind am ajuns profesor si la liceul unde fusesem elev (Liceul Teoretic Pogoanele, devenit in ultimii cinci-sase ani de dinainte de 1989 agro-industrial) si nu a incetat nici in anii de viata de ziarist, cind am facut-o, cum scriam la inceput, „de la distanta“.

El s-a materializat in infiintarea unui cenaclu al elevilor („Alpha“), in realizarea unei reviste literare de perete si in incurajarea promovarii unor elevi de exceptie in presa locala sau nationala. in toata aceasta perioada, am incercat sa editez o revista orientata exclusiv spre acest fenomen, dar, din motive conjuncturale, tinind mai mult de starea mea de „dizgratiat“ (chiar si dupa 1989, cind n-am putut sa fiu cu vreo putere), acest lucru nu a fost posibil pina la intoarcerea in satul natal, unde, din 2002, apare, cu o periodicitate influentata de posibilitatile financiare, revista Dincoace de pod, ajunsa acum in pragul numarului dublu 9-10 si in care mai mult de o treime din pagini, grupate sub genericul „Prima verba“, au reprezentat-o texte ale elevilor din scoala, la care se adauga textele a doi (acum, cu Petru Pogonaru, trei) elevi din judet, care au dorit sa publice aici. Revista, preponderent literara, a avut ecou si dincolo de granitele judetului (unde i s-a acordat premiul I, in 2004), dar lucrul cel mai important este ca, pentru cel putin inca trei-patru aparitii, i se asigura continuitate si ca exista acum un nucleu de mai mult de zece elevi care o pot sustine, la un nivel superior. Adaug la cele de mai sus aparitia unei antologii de texte (Pod de cuvinte, Editura Casei Corpului Didactic Buzau, 2004) scrise de elevii din Caldarasti, a carei a doua editie, revazuta si adaugita, va fi gata la inceputul anului viitor. Pentru acest supliment, am selectat texte semnate de Catalin Ionut Lupu, descoperit pe cind era in clasa a VIII-a, care nu a publicat decit in aceasta revista si care se afla in pragul debutului editorial, la care se adauga textul lui Petru Pogonaru, ultimul venit.
Nu stiu daca vreunul dintre acesti copii va deveni un mare scriitor, dar sint convins ca oricare dintre ei va putea ajunge un bun jurnalist sau profesor si, mai ales, un vorbitor onorabil de limba romana si un iubitor autentic de literatura.