Între lirismul bine temperat şi ironia îngăduitoare

Autor: Andreea RĂSUCEANU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dan LUNGU

Cum să uiţi o femeie

Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.“,

Iaşi, 2009, 390 p.

Dincolo de judecăţile de gust, atît de la modă în ultima vreme, de tipul „îmi/ nu-mi place cum scrie cutare“, de parti-pris-uri şi felurite amiciţii, am convingerea că valoarea unei cărţi se verifică încă din primele pagini. „Te prinde“ sau nu, e foarte simplu, e vorba despre acea empatie instantanee cu cartea, acea afinitate necondiţionată şi deseori la fel de greu explicabilă ca şi cea care ţine de relaţiile interumane; iar sentimentul valorii este cel dintîi suscitat de lectură, fie că e vorba despre un lector exersat sau de unul amator. Acel „ceva“ care certifică valoarea se insinuează treptat şi pe nesimţite în creierul cititorului şi funcţionează de aici înainte ca un barometru. Fie că e vorba despre stilul unui text, estetizant sau minimalist, de maniera narativă, labirintică sau directă, de limbaj, poveste, idei etc. ceva din toate acestea, sau poate un melanj alcătuit din toate, convinge sau nu, uneori din primele cîteva paragrafe. Cu romanul de faţă, fie că intri în comunicare imediat şi îl duci la capăt pe nerăsuflate, fie că te afunzi cu scepticism în iţele narative, ai mereu acest sentiment al unei proze solide, al unui autor peren. Cu unele inconstanţe, dar cu acel condei care nu dezamăgeşte pînă la sfîrşit.

Intrăm în cartea lui Dan Lungu în plină reverie a gurmandului, fie el şi un înfometat de ocazie, într-un bloc de garsoniere ca o „porţie multietajată de cartofi prăjiţi“, într-un miros domestic ce îl învăluie imediat pe cititor ca într-un „scămoşat halat de casă“. Fără a fi rafinatul şi mătăsosul halat oblomovian, cu ale lui voluptăţi ale tîndălelii şi lenei metafizice, halatul lui Dan Lungu se strînge în jurul cititorului cu destulă fermitate, dar fără să-l sufoce, pînă la capătul romanului. Imediat ce părăsim registrul imaginarului gastronomic, ne aflăm în plină poveste: un bileţel ingrat zace părăsit pe o masă, la vedere, cu eternul „Cîndva o să înţelegi“, inscripţionat previzibil pe el. Avem o enigmă, un personaj abulic şi înfometat, un spaţiu al domesticului sordid. O misterioasă dispărută care se cere, automat, să fie frumoasă şi de neînţeles pentru mintea masculină. Andi e reporter de investigaţii la un ziar, iar Marga, frumoasa dispărută, deţine o rubrică de mondenităţi pe care o ţine la mare preţ. Existenţa lor, aflăm din discursul uşor dezlînat al naratorului afectat de proaspăta traumă, s-a desfăşurat în aburii parfumaţi ai sofisticatelor şi costisitoarelor ei creme de jojoba, printre sticluţe de ojă şi un întreg arsenal de astfel de artificii femeieşti. Soldîndu-se cu iremediabila îndoctrinare a lui Andi, definitiv captivat de paraphernalia înmiresmată ce condiţionează feminitatea Margăi. Voluptăţilor de îndrăgostit li se adaugă momente de profundă conştientizare a egoismului atotdevorator al Margăi, acestea însă fulgurante şi scurtcircuitate rapid de imaginea perfecţiunii trupeşti a femeii, ce necesită unele sacrificii financiare şi nu numai.

Rezumat la acest palier, romanul cîştigă mai ales prin ironia molcomă ce răzbate la intervale de timp din text, o ironie fără maliţie, benefică şi purtătoare a unei autoacceptări oarecum senine. Andi n-o ia razna, cum ne-am aştepta, melancolizează, dar cu eficienţă, semn că, pînă la urmă, vom afla şi cum se uită o femeie pînă la sfîrşitul cărţii. Printre strategiile amnestice adoptate, se află şi una care dă naştere cîtorva dintre cele mai bune pagini ale cărţii: o vizitează pe Luana, fosta prietenă, alcoolică internată acum la Psihiatrie – aparenta linişte şi împăcare a spaţiului aseptic, cu pavilioanele „mici şi albe, ca nişte medici ghemuiţi“, dispare, pe măsură ce personajul se apropie de ele, acestea se transformă într-un mecanism monstruos, o maşinărie diabolică ce operează alchimii abominabile cu personalitatea celor internaţi acolo, pe care „îi concasau, îi tocau, îi malaxau, adăugînd substanţe urît mirositoare, şi îi combinau într-o nouă configuraţie, pretins utilă, dezirabilă, respectabilă“. De aici pînă la imaginea sfîşietoare a bătrînelului depresiv, cu privirea de o melancolie insuportabilă, şi pînă la absenţa Luanei, fosta prietenă alcoolică, rareori întreruptă de pîlpîirea vreunei abia perceptibile dorinţe, pasajul e adevărat şi stă în picioare fără a se simţi nevoia vreunei ironii care să-l susţină. La fel se întîmplă şi cu cel de-al doilea palier al cărţii, de altfel ingenios structurate şi narate alternativ, cînd la persoana I, cînd la a III-a, într-un joc textual al cărui clenci e dezvăluit în final. Andi are de făcut un reportaj despre nişte adventişti, drept care le frecventează biserica, apoi ajunge să locuiască la unul dintre ei, prezbiterul Set, care-i pune la dispoziţie casa, pînă la găsirea unei noi locuinţe de închiriat.

Ce se întîmplă după sfîrşitul iubirii

Treptat, pe măsură ce trece prin toate fazele inevitabile despărţirii, de la starea de „denial“ la cea a „bobului de smoală“ (cum o numeşte Andi), acel timp al „uluirii şi ranchiunei“, al scrutării „printr-o lentilă veninoasă“, menită să deformeze trăsăturile ideale ale Margăi şi să facă mai suportabilă durerea provocată de absenţa ei, Andi se raportează în mod diferit la obiceiurile ciudate ale „fraţilor“, în general cu multă ironie, din acelaşi fel, inofensiv, plin de acceptare şi toleranţă, dar şi cu căldură, simpatie şi înţelegere umană. Întîlnirea cu Set şi ceilalţi se dovedeşte a avea reale veleităţi terapeutice, fără a se transforma în îndoctrinare sau a influenţa în vreun fel raporturile lui Andi cu divinitatea, pe care o priveşte mai degrabă cu scepticism, ci îmbrăcînd forma unei camaraderii autentice, clădite pe sentimentul de simpatie (chiar şi în sensurile profunde ale cuvîntului) şi pe acel soi de solidaritate care se naşte la conştientizarea unor drame ce ne sînt străine, dar sînt trăite în preajma noastră. Adevărat panaceu pentru Andi, care mai melancolizează, mai trage cîte o bere pe terasele însorite binefăcător, acum disecînd pînă la plăsele embrionii durerii post-traumatice, acum făcîndu-se că nu există, în acel intermezzo aiuritor trăit de toţi suferinzii în amor ai literaturii. Căci romanul lui Dan Lungu este, în primul rînd, unul despre dragoste, mai exact despre ce se întîmplă după sfîrşitul ei. Unul dintre multiplele mesaje ale cărţii, poate cel mai important, este cel al eludării durerii personale prin raportarea la o experienţă generală sau, mai simplu spus, atenuarea propriei suferinţe prin concentrarea atenţiei asupra uneia străine. Se pare că sentimentele astfel născute – solidaritate, prietenie, interes autentic faţă de Celălalt – au efecte benefice asupra propriei persoane.

Abordarea subiectului spinos al „sectanţilor“ şi al interacţiunii dintre aceştia şi un tînăr „normal“, proaspăt ieşit dintr-o poveste cu final nefericit, e dublată permanent de ironia cu accente ludice, dar şi de un anume lirism sobru, cum îl numeşte foarte bine Alex. Ştefănescu pe coperta a patra a cărţii. Un lirism bine temperat, altfel spus, care scapă de catalogarea drept dulcegărie datorită acestei temperări şi înlocuirii unor efuziuni lirice, care ar putea oricînd deveni supărătoare, cu un umor plin de îngăduinţă, ce pare să fi devenit marcă a prozatorilor ieşeni. Profunzimile cărţii trec de aspectul sociologic al subiectului, fără îndoială în legătură cu formaţia autorului ei, coborînd în abisul personal al fiecăreia dintre prezenţele ce populează romanul. Impresia de autenticitate însoţeşte în permanenţă cititorul, de „adevăr“ al personajelor care (chiar şi absenta Marga, „prezentă“ în carte numai printr-o confesiune dincolo de care se întrezăreşte zîmbetul trist al celei ce alege să dispară fără urmă) par rupte din viaţa oricăruia dintre noi, chiar şi „pocăiţii“, cu a căror lume misterioasă fiecare s-a intersectat într-un fel sau altul.

Maniera narativă inedită, amestec de voci şi registre diferite, de monologuri şi poveşti menite să satisfacă, pînă la urmă, gusturile variate ale cititorilor, pledează şi ea pentru reuşita romanului, care... începe cu sfîrşitul şi sfîrşeşte cu începutul. Iar în cartea plină de indicii şi mesaje, misterios anunţate de imaginea emblematică a urmei piciorului de copil în asfalt, stilul e cel din urmă care ar trebui ignorat – de căutat pasajele în care Andi rătăceşte, asemenea unui Rogulski debusolat, prin măruntaiele unui oraş semipustiu, dar şi cele introspective, pentru amatorii de stil confesiv. În contextul celorlalte romane ale sale, Cum să uiţi o femeie semnalează o nouă etapă în proza lui Dan Lungu, iar semnele sînt dintre cele mai fericite.