OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi se pare ca nu putem discuta despre cultura romana de astazi fara sa ne referim la mimetisme, la mode si fara sa ne intrebam daca a reusit ea, in acesti zece ani, sa fixeze un canon, unul nou. Si cultura trece prin aceeasi tranzitie ca si intreaga societate. Mai bine zis, cultura este in primul rind in tranzitie si ea determina toate celelalte fenomene sociale. Pentru ca ei ii apartin si economicul, si politicul, si spiritualul, si esteticul, ea devine vinovata pentru tot. Dar cultura nu este destinul insusi, nici o putere abstracta in stare sa reverse stiinta, bun-simt, bun gust, sfintenie, pofta de munca si miere peste popor. Ea are diverse componente si multi agenti care ii ridica si ii coboara cotatia la bursa. Cultura, in sens larg, este determinata de cauze din interior si din exterior, iar „organele“ ei se dezvolta dupa gradul de folosinta, dupa functie, ca muschii. Politica, de exemplu, este functia culturala cea mai dezvoltata acum la noi. Functia politica si-a dezvoltat atit de mult organul, incit acesta este cel mai vizibil si le conditioneaza pe toate celelalte. Nu cred ca e nevoie sa mai insist. Il vede toata lumea si pentru el se dau cele mai aprige batalii. Dar nu numai la noi. Din pacate, la noi aceasta este, deocamdata, singura forma de putere autentificata, recunoscuta, rivnita, chiar daca este mult hulita. Fiecare si-ar dori-o, insa. Inseamna ca proprietatea, de alt exemplu, bogatia, talentul, credinta nu sint statuate ca valori in constiinta comuna. Ele nu sint datatoare de putere. Puterea este cea respectata. Asa ne-am obisnuit: sa respectam puterea. La inceput de frica, apoi din inertie. Nu respectam elita inteligenta sau bogata, nici nu o recunoastem, moarte ei, ci pe politicianul puternic, chiar daca il suspectam ca este corupt.

In Romania se reinventeaza capitalismul si democratia. Traiesc putini dintre cei care le-au cunoscut inainte de instaurarea comunismului. Trecerea de la proprietatea de stat la aceea particulara, de la partidul unic si ideologia unica la pluripartitism si libertatea politica, de la „religia“ unica la libertatea cugetului, a simtirii si a cuvintului seamana cu alfabetizarea depasita de virsta. Unii sint constiinciosi, invata alfabetul, scrisul si cititul din nevoie si placere, altii chinuit, impotriva vointei lor: nu mureau de foame nici inainte de a cunoaste literele! Dar capitalismul si democratia nu ne-au asteptat pe noi. Dupa cum nici noi nu ne putem intoarce la stadiul lor din Romania de altadata. In aceste conditii, trebuie sa le imprumutam. Si cum se face acest imprumut? In primul rind se imprumuta formele. De fapt, intotdeauna am fost in aceasta situatie. Si decit sa tot criticam formele fara fond, mai bine sa ne asumam filozofia formelor fara fond. Dar transpunind in alt loc un sistem, operatiunea este insotita si de aspecte secundare. Se intimpla ca tocmai acestea sa fie imprumutate primele. De fapt, intotdeauna conotatiile, atributele ajung sa fie percepute inaintea denotatiilor, a substantei. Peste legi este viata. Culoarea se vede intii.

Nu putem vorbi, astazi, despre sincronism. Cel mult despre imitatie. Imitam legi, institutii, reguli, idei. Cu asta, insa, se ocupa elitele. De alta parte, din mijloacele mass-media, din filme, din auzite si vazute sint imprumutate gesturi superficiale: un anumit mod de a se imbraca, de a vorbi, tipicuri de comportament, preferinte muzicale, gastronomice etc. Unii patroni de firme si-au pus sacouri colorate inainte de a invata abecedarul economiei de piata, iar muzica hip-hop domina pietele centrale ale marilor orase. Partide si institutii publice platesc pentru un astfel de concert mai mult decit cheltuieste un an intreg o institutie de cultura pentru tot atitea persoane (editorul operei lui Rebreanu, de pilda, cistiga oare pentru toata munca lui cit o fatuca de la „Asia“ intr-o seara, pe scena din fata unei primarii?). Daca facem, insa, o comparatie pe orizontala intre imitatia politica, de elita, am zice (legi, ideologii, partide, campanii electorale), pe de o parte, si imitatia cotidiana, pe de alta parte, vedem, totusi, ca nici una nu depaseste superficialul. E vorba nu atit de imitatie, cit de mimare.

Asa cum pretinsul om de afaceri mimeaza regulile economiei de piata, politicianul mimeaza regulile democratiei, tinarul de cartier mimeaza si el comportamentul dintr-un cartier celebru. Sintem intr-o situatie infantila, intr-o faza a mimetismului. De aceea nu evoluam de zece ani. Pentru ca nu avem nici vointa de a-i urma pe altii care au fost in situatia noastra, nici puterea de creatie pentru un lucru nou. Nici in domeniul esteticului, in arte, in literatura, situatia nu este mult diferita. Desi aici anul 1990 sau decembrie 1989 nu au constituit o ruptura totala, ca in domeniul teoriei, noile libertati au condus nu spre constituirea unui nou canon estetic, spre o noua ierarhie a valorilor, ci spre anularea esteticului si recursul la vulgaritate, erotism si misticisme. Apoi, ca si in politica, dupa o tacere scurta si studiata, vechii patriarhi ai literelor ies la suprafata si revendica acelasi statut al puterii. Intr-o astfel de situatie, e destul de usor sa observi, cum o face Ion Simut in Familia nr. 9/2000, raminerea la putere a canonului saizecist. A nu confunda, insa, puterea lor cu valoarea. Situatia e similara cu a pedeserismului in politica. Gustul care sa pretinda altceva nu s-a schimbat, dimpotriva, a iesit la iveala si mai mult lipsa de gust. A se vedea vinzarile de carte bulevardiera, arhitectura noilor case ale imbogatitilor peste noapte, prin mita, smecherii si frauda, muzica de la nunti, tablourile lucrate in serie de meseriasi ai kitsch-ului.

Nu spun ca nu exista, in acest moment, si valoare, si bun-gust, si frumos, si oameni cu averea dobindita in mod cinstit, dar nu acestea se vad. Mimetismul este mai pregnant. Se vede mai bine „ce se poarta“. Eterogenul atrage mai degraba atentia decit ceea ce este bine integrat, consubstantial. Mimetismul aduce cu sine mode. Aici nu se lucreaza cu valori. Contagiunea, imitarea celuilalt, mai ales daca acela are succes, formeaza singurul criteriu. Definitia pe care o da Stefan Aug. Doinas modei poetice se potriveste foarte bine: „Moda poetica este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat in stricta realitate si, deci, trecator, care – refuzind modelele inaintasilor si vinind cu ostentatie noul – propune mereu alte fetisuri, urmareste succesul in locul valorii, confunda originalitatea cu noutatea, cultiva maniera si cliseul in dauna continutului de substanta, constituind astfel o scoala a facilitatii si a imposturii“ (Poezie si moda poetica, Editura Eminescu, 1972, p. 156). Exista o „mecanica“ a succesului experimentata intii politic si extinsa la toate celelalte domenii ale culturii. Ceea ce mai putem observa este ca validarea, indiferent de domeniu, este data tot de politic. Aud despre cutare ca ar fi mare scriitor sau ginditor si i se raspindeste renumele pentru ca apare pe o lista electorala, intr-o functie publica. Dupa cum chiar autori importanti isi cistiga notorietatea prin politica. De altfel, toti liderii nostri politici, de la tatuci incoace, sint autori, cintareti (au mai mare succes cei care cinta la acordeon decit cei care cinta la pian) sau sportivi.

In aceste circumstante, a vorbi despre canon este riscant. E mai mult un deziderat decit o realitate. Putem vorbi, totusi, de miscari canonice. Sau poate, deocamdata, doar de termeni la moda: democratie, ecumenism, multiculturalism, postmodernism, economie de piata, integrare europeana. Ecumenismul, de exemplu. Este acceptat de toata lumea, nu stim exact ce inseamna, suna bine, cuvintul este pronuntat de oameni respectabili, fete bisericesti de la culte diferite, papa si patriarhul. Militanti intru ortodoxie dintre cei mai ferventi fac plecaciuni in fata „ecumenismului“, dar nu-si lasa fratele sa intre in biserica, le e teama ca o ocupa pentru ca revendica proprietatea ei. De fapt, „ecumenismul“ e un simplu cuvint la moda si-i este indiferent insului oarecare daca acesta se incarca de realitate sau nu. Credinta insasi s-a relativizat, cunostinte despre celalalt nu exista, existenta lui este indiferenta atita timp cit nu atenteaza la bunurile altuia. Comuniunea in credinta se realizeaza la un nivel general, superficial, cu gindul la altceva. „Ecumenism“ este pentru marea majoritate un cuvint gol, pentru o parte presupune a tolera si o alta religie pe linga a ta sau ca preoti din mai multe culte sa slujeasca impreuna, iar pentru foarte putini intelesul sau merge pina la etimologie. Intruziunile politicii in institutiile religiei se manifesta destul de evident, de asemenea, culminind cu forme ale luptei pentru putere, de influentare a deciziei politice, de asociere politica. Pe linga acesta, se pare ca au cistig de cauza forme religioase mai populare, la care Biserica Ortodoxa nu se acomodeaza, traditia si canoanele ei fiind foarte puternice.

Omul contemporan este mereu sub amenintarea concurentei. Viata lui este dominata de cautare si ii lasa putine momente de liniste. Week-end-ul nu este un lux al oamenilor bogati, ci o necesitate pentru oricine munceste. Avind foarte putin timp pentru sine, omul contemporan alege si pentru destindere forme facile: picnicul, muzica usoara sau populara, filmul de televiziune, cartea „de buzunar“ – nu lipsita de valoare estetica, dar cu poveste. Se formeaza astfel cultura medie diferita de aceea a elitelor. Iar pentru ca are mai multi consumatori a generat productia si comertul de gen. Pe de alta parte, se vorbeste tot mai mult acum despre muzica underground – reactie la propagarea muzicii comerciale, dar nu atit din partea elitelor, cit din cea a profesionistilor. Roman underground numeste si prozatorul Daniel Vighi una dintre cartile sale. Termenul „underground“ se refera la manifestari de subterana, periferice, subversive, oarecum in raspar cu ceea ce este oficializat. Nu oficializat neaparat de o institutie anume, ci si de gustul majoritar, de succesul popular sau de moda momentului.

Scriitorii au luptat inainte de 1990 in „rezistenta“ impotriva comunismului. Dupa aceea au fost intre primii promotori ai pluralismului si democratiei. Se pare, insa, ca excesul de preocupare pentru esopism, care era o forma a esteticului, si chiar pentru esteticul pur, inainte de revolutie, iar dupa aceea implicarea civica, politica sau in jurnalism i-a apropiat mai mult de ideologic si i-a indepartat de ceea ce e specific artei lor, esteticul. Aici s-a ajuns si prin mimetismele si modele aduse acasa de bursieri. Intr-o conferinta adresata filologilor clujeni, consemnata in Echinox nr. 4-5-6 din 1999, Nicolae Manolescu vorbeste despre mai multe contestari trecute ale esteticului: proletcultista, structuralista, protocronista, dar si despre una actuala: „De data aceasta cuvintul nu mai vine din limba de lemn sovietica, ci din limba de lemn americana. Marii specialisti se ocupa intre altele de literatura. Dar nu literatura ca valoare, ca originalitate, nu arta literara, nici macar literatura ca fictiune, ma rog, splendida si inutila, formeaza cu adevarat obiectul de studiu, ci psihologia, filosofia, sociologia, mentalitatile, istoria ori energiile impersonale care s-ar exprima prin intermediul literaturii, asa cum virusii se exprima prin intermediul guturaiului“. Neo-marxism numeste Nicolae Manolescu virusul cu care se contamineaza multi bursieri ai nostri in unele universitati americane. Sa nu fim, totusi, prea sceptici. Este vizibila miscarea canonica a generatiei ’80. Si „generatia ’80“ exista nu numai in literatura, ci si in celelalte arte, ba chiar in politica.