OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Laurentiu VLAD
Imagini ale identitatii nationale. Romania si expozitiile universale de la Paris, 1867-1937
Editura Meridiane, Bucuresti, 2001, 214 p., f.p.

O posibila cheie de lectura a volumului de debut al lui Laurentiu Vlad, Imagini ale identitatii nationale. Romania si expozitiile universale de la Paris, 1867-1937, este oferita de dedicatia din deschidere: alegind sa isi plaseze demersul intelectual sub semnul prezentei profesorului Alexandru Dutu, autorul onoreaza o datorie de discipol si isi precizeaza pozitia in cimpul intelectual autohton. La acest legat al maestrului, Laurentiu Vlad se referea, de altfel, intr-o prefata insotind ceea ce ar fi trebuit sa se constituie intr-un volum omagial, dedicat profesorului la cea de-a saptezecea aniversare, volum devenit, din cauza unui destin inclement, o expresie postuma a omagiului celor care ii fusesera elevi si colaboratori. Nimic teatral, nimic artificial in aceasta relatie dintre profesor si discipolul ajuns, la rindul sau, profesor. Datoria de fidelitate este, in definitiv, tradusa in datoria de a duce mai departe un stil si de a onora prin opere o memorie care nu se estompeaza prin efectul trecerii timpului. De aici si sentimentul stenic pe care putine carti actuale il proiecteaza in exterior. E vorba de o certitudine a solidaritatii pe care, iata, nici disparitia fizica nu o poate submina.

Aminteam de relatia privilegiata care i-a unit pe autor, la Institutul de studii sud-est europene, ca si la Facultatea de Stiinte politice a Universitatii bucurestene, si pe profesorul Alexandru Dutu. Amprenta acestuia din urma este vizibila la nivelul metodologic ca si la cel al structurarii discursului. Ruptura de o abordare pozitivist factologica, efortul de valorizare a ceea ce istoriografia traditionala neglija, daca nu ignora de-a dreptul, sint dimensiuni pe care Laurentiu Vlad le ilustreaza prin cartea de fata. Intr-o Romanie obsedata de imaginea externa, Laurentiu Vlad ofera citeva secvente dintr-un album cu fotografii de familie. Prezenta Romaniei la expozitiile universale pariziene devine pretextul unei investigatii identitare, purtate asupra specificului national, a propagandei statului roman si a felului in care a fost el receptat de francezi. Eterna si fascinanta Romanie isi descopera precursorii. Imaginea nationala se articuleaza printr-o plasare intre oglinzi paralele. Expozitiile universale devin spatiile privilegiate in care sint puse in circulatie stereotipuri imagologice, clisee culturale, dar si arene de legitimare externa a operei politice interne. Demersul autorului cauta sa evidentieze imaginea care se naste in zona de intersectare a propagandei si a receptarii ei. Cele doua categorii de documente (documente de prezentare confectionate pentru a acompania exponatele, dar si rapoartele tehnice ale juriilor franceze, interventiile jurnalistilor francezi comentind prestatia romaneasca) sint dispuse in paralel, intr-un efort de a releva procesul de producere al imaginii identitare si ingredientele la care se face apel.

Debutul acestei aventuri este unul simbolic: anul 1867 si prima expozitie la care Principatele isi cistiga dreptul la un pavilion separat. Un pavilion care se converteste in echivalent simbolic al unei independente oficializate un deceniu mai tirziu. Miza organizarii prezentei romanesti este una eminamente politica: atunci, ca si acum, ceea ce marcheaza inconstientul national este acutul deficit de europenitate, care se cere compensat prin „mediatizare“ (termenul e unul contemporan). Comisarul expozitiei, Alexandru Odobescu, este constrins sa recurga la un buget relativ modest pentru a indeplini ceea ce apare ca o opera de propaganda nationala. Iesite din letargia fanariota, Principatele de abia unificate exista doar in masura in care sint percepute in spatiul european. Operatiunea de imagine, sugereaza Alexandru Odobescu, este extrem de oportuna, caci faciliteaza (analogia cu actualitatea este frapanta) atragerea de investitori. Decalajul este posibil de ratrapat, cu conditia de a beneficia de ajutorul european. Expozitia repune Romania pe o harta a europenitatii de unde fusese absenta citeva secole: „Astfel, multa lumina se va revarsa asupra noastra. Capitalistii din staturile straine vor putea dobindi notiuni asupra productelor ce se pot extrage din tara noastra si ei nu s-ar mai teme a angaja sume considerabile, spre a exploata toate avutiile de care noi nu putem profita din cauza lipsei de fonduri necesare“ (p. 26 ).

Dimesiunea pragmatica este dublata de cea simbolica identitara. Identificarea stereotipurilor la care discursul documentelor romanesti face apel este una dintre mizele cartii de fata. In fata acelui deficit de europenitate, tinarul stat european de pe malurile Dunarii selecteaza din trecutul istoric mostenirea romano-bizantina, subliniindu-si, obsesiv, diferenta in raportarea la vecinatatea slava. Latinitatea e convertita in factor legitimant si reper identitar inconturnabil. Modestia prezentului e compensata de gloria trecutului. Specificul national, remarca Laurentiu Vlad, se naste din combinarea ruralismului si a latinitatii reafirmate (argumentele sint cele previzibile, de la lingvistica la arheologie): „Scenariul era complet. O insula de latinitate (marca incontestabila a apartenentei la o traditie europeana ilustra), intr-un spatiu dominat de slavi. Viziunea insulei izolate in marea slava sau turca, care nu de putine ori a inghitit tarmul, nu constituia decit perpetuarea in plan international a unui vechi stereotip care parcurgea imaginarul cultural romanesc, cetatea asediata. In plus, publicul francez facea confuzie intre aceste populatii si romani, fapt ce trebuia rapid indreptat pentru ca principatele sa nu mai fie in ochii occidentalilor o tara sui generis, ci una cu identitate precisa si cu o perspectiva concreta (vezi si alegoria lui G. Tattarescu din standurile Grupei I – Renasterea Romaniei)“ (p. 37).

Dupa 21 de ani, o alta expozitie si o alta participare romaneasca. O participare neoficiala la un eveniment menit sa celebreze apoteoza republicii si centenarul revolutiei (doua semnificatii care explica rezerva guvernului roman si incredintarea organizarii participarii unui comitet roman privat, initiativa ce nu angaja prestigiul unui stat monarhic, obligat sa isi mentina o conduita precauta). Din perspectiva simbolica, remarcabila este asocierea, la acest moment de sarbatoare republicana, a unui personaj franco-roman cu potential de fascinatie, printul George Bibescu, patriot si ofiter francez, dar si fiu al prea putin popularului domnitor regulamentar Gheorghe Bibescu. De aici, un sentiment de disconfort pentru Romania oficiala si ocazia pentru principe de a schita o imagine a civilizarii/occidentalizarii. In definitiv, cele doua decenii scurse schimbasera radical statutul extern al tarii, ridicata la rangul de regat. Strategia de imagine a comitetului va miza tocmai pe acest efort de occidentalizare greu de egalat in zona, efort care sublinia, oportun, un anume exceptionalism autohton. In notita ce insotea participarea expozitionala, principele Bibescu schita, in maniera timpului, si traiectoria pe care spatiul romanesc o urmase in istorie, o traiectorie marcata teleologic de apoteoza epocii de regenerare. Incercind sa identifice reperele imagologice la care organizatorul roman face apel, autorul decupeaza un inspirat tablou nu lipsit de o nota de kitsch patriotic, care pare preferata si astazi de oficialitati. Strategia identitara devine vizibila: „In concluzie, care era imaginea Romaniei pe care printul George Bibescu o concepuse pentru expozitia de la 1889?

Ilustratia de pe coperta cartii sale de la 1890 ne da raspunsul. In plan apropiat se vad tricolorul si un arc de triumf, ornamentat cu diverse motive artistice, in majoritate copiate de pe peretii exteriori ai bisericilor romanesti. La picioarele acestuia stau un dorobant, marturie a luptelor purtate de armata lui Carol I la 1877, un lautar si doua taranci tinere. In plan secund se zareste un han, alaturi de o coloana de sare, una din cele mai insemnate bogatii ale Romaniei, si un dom, de dimensiuni medii, care avea destule similitudini cu arhitectura religioasa si cu arta bizantina“ (p. 67).
Cu totul diferita este atitudinea guvernamentala cu ocazia expozitiei universale de la 1900 – o data incarcata de un simbolism imposibil de ignorat. Debutul noului secol ocaziona si un succes de imagine, distanta fata de scenariul conceput la 1867 fiind enorma. Certitudinile iau locul promisiunilor, civilizatia este cuvintul de ordine sub semnul caruia este organizat efortul romanesc. Cazul regatului roman era, prin definitie, o poveste de succes.

Modernizarea, pusa in evidenta de documentele oficiale, era un fenomen a carui amploare dovedea pina la ce punct statul roman se metamorfozase el insusi in factor de civilizare al regiunii. Saltul era vizibil si la nivelul expozitional ca atare: traditionala preponderenta agrara este pusa sub semnul intrebarii, in masura in care pavilionul autohton prezinta rezultatele ingeniozitatii autohtone si in domeniul industrial. Remarca caragialeana parea, cel putin declarativ, infirmata de realitate. Punerea in oglinda, la care recurge Laurentiu Vlad, implica juxtapunerea datelor statistice si a schemei propagandistice – decalajul care separa regatul roman de vestul Europei devine manifest, dupa cum evident este si clivajul urban rural. Contextualizarea imaginii oficiale este, astfel, posibila. Legitimarea europenitatii se realizeaza prin exploatarea unui mit dinastic care este reperabil si la nivelul optiunii expozitionale. Domeniile coroanei sint giuvaerul din coroana agricola a tinarului regat dunarean. Domnia lui Carol I este o noua epoca de inflorire a romanitatii: „In 1900, brosurile de informare prezentau pe larg familia regala si domeniul coroanei. Acesta din urma fusese infiintat in baza unei legi speciale din 1884, care avea modele in legislatia franceza a lui Ludovic al XVIII lea, Carol al X-lea si Ludovic Filip. s…t Pe cuprinsul lor, administratorul Ioan Kalinderu, doctor in drept la Paris, infiintase o serie de ferme model, exploatate dupa cele mai moderne tehnici agricole, precum si citeva intreprinderi industriale. In plus, pentru ameliorarea conditiilor de viata ale locuitorilor de pe domeniul coroanei, administratia a facut eforturi deosebite, ridicind si intretinind biserici, scoli (chiar si pentru adulti), biblioteci (in ale caror sali se tineau conferinte populare) sau institutii sanitare. Aceleasi documente s…t precizau ca sub domnia lui Carol I tara cunoaste o perioada de stabilitate si ordine, situatie la care aspirase de foarte multa vreme“ (p. 89-90).

Ultimul capitol, dedicat participarii romanesti la expozitia pariziana de la 1937, se constituie intr-una dintre contributiile esentiale din timpul domniei lui Carol al II-lea. Actul de promovare a imaginii, sugereaza autorul, inceteaza de a mai sta sub semnul unei propagande „inocente“ si devine parte a unui efort de promovare a efigiei regale pe plan extern. Simbolic, opera propagandistica de la 1937 este incredintata unui savant care aspira la rangul de pedagog/cercetator al natiunii, Dimitrie Gusti. Relatia ambigua dintre interesul public si autoritarismul regal este una din mizele acestui segment al volumului. Ceea ce suprinde in cazul lui Laurentiu Vlad este detasarea de setul de locuri comune definind perceptia istoriografica a intervalului carlist. Evitind derapajul umoral, autorul asambleaza meticulos un puzzle in mijlocul caruia se intrevede silueta greu incadrabila in tiparele traditionale a monarhului. O combinatie de cinism si dedicare fata de comunitate, politica interna a regimului este tradusa in ordonarea fascizanta a arhitecturii pavilionului (opera a lui Duiliu Marcu) si in decupajul identitar realizat de comisarul general Dimitrie Gusti. Succesul de imagine, judecind dupa dosarul de presa intocmit de autor, este impresionant. Lectiile propagandei fusesera asimilate pe deplin. De la interesul fundatiilor regale pentru soarta taranimii pina la savuroasa bucatarie romaneasca, nimic nu este ignorat in aceasta operatiune elaborata de captatio benevolentiae. Exotismul si modernitatea pareau sa se fi reconciliat in sfirsit in aceasta epoca de impliniri.

Instrumentalizarea artei anunta, profetic, retorica unei alte epoci. Seducerea jurnalistului occidental este esentiala pentru un rege, erijat, in mecena si patron renascentist al artelor: „Paul Morand sublinia, la rindu-i, ca satul romanesc isi pastra trasaturile originale, chiar daca modernitatea isi facea simtita prezenta. In plus, activitatea tinerilor intelectuali, pusa in slujba ameliorarii conditiilor de viata ale taranilor era si o scoala de moralitate, devotament si solidaritate. Coeziunea si participarea tuturor claselor unei natiuni la o opera comuna era de fapt obiectivul lui Carol al II lea. s…t Intr-un articol din Beaux arts, Jean Alazard, profesor la Facultatea de Litere si conservator la Muzeul National de Arte Frumoase din Alger, afirma ca nu putea fi conceput pavilionul unei tari cu o cultura atit de rafinata ca Romania, fara o expozitie artistica“ (p. 120).
Volumul lui Laurentiu Vlad poate fi punctul de plecare al unei investigatii asupra propriei noastre imagini. Alegind sa recupereze fotografii dintr-un vechi album de familie, cartea de fata contureaza, cu eleganta si rigoare, avatarurile unei cautari care nu pare sa se apropie de sfirsit in viitorul previzibil: sfirsitul cartii nu este decit un alt inceput.