OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cursul polemicii dintre nationalisti si „antinationalisti“, una dintre cele mai interesante polemici desfasurate in ultimul deceniu in viata intelectuala romaneasca, Gabriel Andreescu remarca la un moment dat, cu indignare trista, ca multi lideri de opinie din societatea romaneasca – printre care si preopinentii sai – isi permit sa se angajeze in jocuri si exercitii retorice pe teme de o importanta fundamentala pentru viata publica. Totodata el atragea atentia asupra faptului ca tipul de intelectual reprezentat de acestia, desi „seduce prin rafinament si pedanterie lingvistica sau prin observatii spectaculoase“, se dovedeste a fi „de o sublima inutilitate in a discuta temele mult prea tehnice s…t ale politicii in postcomunism“. Reactionind impotriva tipului de discurs promovat de ei, un discurs ce „se constituie din succesiuni de afirmatii si paradoxuri“, dar „lipsit de fapt de rationamente si argumente“, Andreescu scria: „Nu formulele de efect, ci informatia, teoria, luciditatea si constiinta pragmatica fac materia prima a raspunsurilor pe care intelectualii implicati s…t trebuie sa le dea constructiei politice cu care sint datori“.

Facind distinctie intre doua tipuri de discurs si doua tipuri ideale de intelectual si aparind ferm o parte a baricadei, Andreescu nu numai ca reformula spectaculos cadrele dezbaterii, dar in acelasi timp incerca sa impinga polemica spre un nivel mai profund din punct de vedere intelectual si conceptual. Din pacate, polemica respectiva a luat o cu totul alta directie decit cea pe care Andreescu dorea sa o impuna. Lucrul nici nu este de mirare: pentru a merge in directia unei dezbateri controlate logic si informate, adversarii sai ar fi trebuit sa aiba daca nu o intelegere minima, macar constiinta dimensiunilor si a importantei problemelor ridicate de el. Daca mai adaugam si „dificultatea acestora de a sesiza diferentele semantice si de a urmari un rationament logic“, fapt constatat de Andreescu in cursul disputei, avem o explicatie aproape completa a acestui esec. Acesta a constituit o mare pierdere pentru ca in cursul dezbaterii Andreescu formulase cu mare claritate una dintre problemele cele mai profunde ale vietii intelectuale romanesti: lipsa de profesionalizare a discursului public si a dezbaterii publice din tara noastra.

Altfel spus, polemica dintre europenisti si nationalisti a pus la un moment dat in lumina si un alt clivaj al vietii intelectuale publice din Romania, si anume acela dintre intelectualul a carui prezenta publica este alimentata de un efort in directia specializarii sau a competentei tehnice si „intelectualul generalist“. Din pacate, nu numai ca ocazia creata de interventia lui Andreescu nu a fost fructificata, iar cel de al doilea clivaj nu a capatat proeminenta pe care ar fi meritat-o, dar intreaga polemica a ramas sa fie definita si amintita sub termenii de nationalism si antinationalism. Principalul rezultat al acestei evolutii a lucrurilor a fost ca profesionalizarea dezbaterilor publice si a discursului public in Romania a fost intirziata. Mai mult, asistam de atunci la o reactie surda si la o rezistenta sofisticat rationalizata impotriva necesarului proces de profesionalizare. Aceasta reactie se manifesta pe de o parte prin cvasiinstitutionalizarea practicii de a transforma unele opinii personale mai mult sau mai putin intemeiate conceptual sau factual in judecati publice emise pe un ton de autoritate ultima si infailibila si, pe de alta parte, printr-o atitudine aroganta si agresiva la adresa a tot ceea ce inseamna specializare sau expertiza in chestiunile publice, fie ele economice, sociale sau politice. Intre timp, in paralel cu aceasta reactie, respectivii continua sa faca ceea ce pare a fi devenit adevarata lor specializare, anume sa formuleze si sa impuna in mod continuu dezbaterii publice o serie intreaga de teme si chestiuni care fie sint tangente la problemele reale ale societatii romanesti, fie nu au vreo legatura concreta cu aceasta.

Cel mai ingrijorator este insa ca, mai nou, intre producatorii acestui gen de literatura nu se afla numai membrii generatiei din care fac parte fostii adversari ai dlui Andreescu, ci si membrii unei generatii de la care in mod normal ar fi de asteptat o cu totul alta atitudine. Spunind asta nu vreau sa pun sub semnul intrebarii dreptul cuiva de a fi european, pro-specializare, nationalist sau „intelectual generalist“ de moda veche, indiferent de generatia din care face parte. Credinta mea este ca in complexa specializare a rolurilor sociale si diviziune a muncii intelectuale ce caracterizeaza o societate deschisa este loc pentru toata lumea. In plus, cele doua tipuri de demers intelectual avute explicit in vedere nu sint in mod normal incompatibile sau in competitie, fiecare avind functia si spatiul sau bine stabilite. Mai mult, ca unul care a contribuit si el intr-o anumita masura, in trecut, la aceasta literatura pe care azi o critic, nu pot sa nu recunosc, inteleg si justific multe dintre resorturile care ii pun in miscare pe producatorii ei. Ceea ce vreau sa spun insa este ca un anumit echilibru ar trebui pastrat intre aceste atit de diferite functii, roluri sociale si tipuri de productie intelectuala si ca in situatia in care un dezechilibru este prezent in mod clar in discursul public si dezbaterea publica romaneasca, ar fi de asteptat ca anumiti autori, in masura in care nu doresc sa contribuie la eliminarea acestuia, sa incerce cel putin sa se abtina de la a contribui la inradacinarea si triumful sau absolut.

Exemplar pentru tipul de autori la care ma refer este H.-R. Patapievici. Evolutia sa din ultima vreme prezinta ambele trasaturi ale trendului pe care l-am definit mai sus: din ce in ce mai multe dintre interventiile sale s-au specializat in formularea de pseudoprobleme pe fundalul carora ataca cu o aparenta autoritate teme pe care nu este pregatit nici conceptual, nici factual sa le trateze (si la care in mod vadit nici nu a stat sa se gindeasca prea mult), in timp ce, in paralel, isi presara aceste interventii cu remarci caustice sau aluzii in doi peri la adresa „expertilor“ si a „specialistilor“.
In cele ce urmeaza am sa examinez evolutiile sale recente in domeniu luind ca punct de plecare articolul Discreditarea politicului si mirajul tehnocratic din numarul 37/2000 al revistei 22, ultima sa contributie la dezvoltarea genului, dar concentrindu-ma mai ales pe articolul Inapoi la economie, publicat in numarul 49/1999 al aceleiasi reviste, articol din a carui analiza, asa cum am de gind sa arat, putem invata foarte multe despre acest tip de publicistica. Fac acest lucru din trei motive: in primul rind, pentru ca sper ca in acest fel sa aduc o contributie modesta la reconsiderarea si reactualizarea pozitiei definite de Gabriel Andreescu in cursul polemicii mai sus amintite. In al doilea rind, pentru ca articolele lui H.-R. Patapievici nu numai ca sint tipice, dar sint chiar capodopere ale genului atit prin tematica abordata, cit si prin forma abordarii. In sfirsit, pentru ca, in ciuda profundei simpatii pe care o am fata de autor, consider necesar sa-l anunt public ca a atins o limita dincolo de care contributiile sale de acest fel nu mai sint tolerabile din perspectiva unei elementare expertize economice si de politici publice si ca tocmai datorita acestei simpatii ma simt obligat sa ma aventurez in ceea ce consider a fi pina la urma un prietenesc tras de mineca.

Primul articol anuntat, Discreditarea politicului si mirajul tehnocratic, este poate cea mai spectaculoasa ilustrare a tipului de interventii publice care se lupta cu false probleme inventate de insusi autorul interventiei respective si isi merita fara indoiala locul in orice antologie a genului. Autorul sustine nici mai mult nici mai putin ca „sistemul politic romanesc s…t se indreapta acum spre o formula de inlocuire ca si completa a politicului cu ceva de tipul «administrativului» si al «tehnicului»“, iar obiectivul articolului este combaterea ideii ca aceasta ar fi „o evolutie buna sau macar acceptabila“.
Nu este deloc clar citi alti romani mai percep in felul acesta directia de evolutie a sistemului politic romanesc si pina la urma este irelevant. Este suficient ca cineva clarvazator dintre noi a surprins trendul. Ceea ce este insa important este faptul ca acesta face afirmatii atit de grave pe prima pagina a revistei 22 fara a parea sa simta necesitatea de a le fundamenta pe un argument sau o analiza cit de cit serioase. (Sint de notat, in treacat, tonul si vehementa afirmatiei, tipice de altfel pentru acest autor: orice urma de indoiala este spulberata, situatia in care am ajuns e de asa natura ca nu mai incap nuante, inlocuirea politicului cu tehnicul e „ca si completa“.)

Avertismentul ca lucrurile se misca in directia respectiva nu este ceva demn de luat in gluma. Ca situatia e grava si ca ceea ce citim pe pagina intii a prestigioasei publicatii nu este o informatie oarecare, ci o chestiune de viata si de moarte (sau, mai bine zis, de sclavie si libertate) ne lamureste chiar autorul in continuarea articolului. Astfel, daca ii dam crezare, se pare ca detasamente de tehnocrati si savanti romani sint pe punctul de a prelua puterea in stat, ca populatia Romaniei ar fi in pericolul de a ajunge „o populatie sociologica disciplinata de regulile stiintifice pe care savantii le dicteaza cu autoritatea competentei lor stiintifice“, ca „dezbaterea publica va fi inabusita de „niste specialisti, niste tehnicieni, un fel de ingineri sociali“ care vor impune solutii nedezbatute cu populatia si alte grozavii de felul acesta. Cu o asemenea viziune asupra directiei in care se indreapta tara si tinind seama de iminenta pericolului, nu este de mirare ca H.-R. Patapievici lasa orice alte prioritati la o parte si se grabeste sa combata in scris doctrina tehnocratiei.

Problema este, asa cum spuneam mai sus, ca, data fiind gravitatea cazului, poate o mai mare grija din partea sa in documentarea chestiunii n-ar fi stricat. Poate ca autorul ar fi trebuit sa anticipeze cit de cit intrebarile acelora mai sceptici dintre noi care, din ignoranta sau din slabiciune, se lasa influentati de vaga impresie ca Romania nu s-ar indrepta totusi inspre abisul totalitarismului tehnocratic. In plus, daca tara chiar se indreapta intr-acolo, poate ca ar trebui sugerate citeva mijloace de actiune directa spre a bloca acest ingrijorator proces. De la cine ne-am putea astepta sa faca acest lucru, daca nu de la cel care s-a ridicat dintre noi si a avut capacitatea sa vada clar un pericol de moarte acolo unde noi, in ignoranta si iresponsabilitatea noastra, nu vedeam decit o campanie electorala normala? Din pacate, nu avem parte de asta. Dupa ce ne ofera un fel de critica din perspectiva filozofiei politice a doctrinei tehnocratice (sau, mai bine zis, a unei caricaturi a acesteia construita special pentru a putea fi combatuta fara efort), autorul se spala pe miini si ne lasa pe noi sa ne batem capul cu ce e de facut in cazul de fata.

Pe scurt, articolul este o minunata ilustrare a ceea ce numeam mai sus fabricare de pseudoprobleme. Spre deosebire de alte ocazii, interventia a fost atit de aberanta ca nimeni nu a luat-o in seama, nimeni nu s-a prins in joc (cu nefericita exceptie de fata) si nimeni nu si-a pierdut vremea sa o discute, analizeze, combata sau, asa cum le place intelectualilor nostri, sa speculeze liber in jurul ei, generind false controverse si umplind inutil spatiul publicatiilor importante. Totusi articolul merita atentie, dar nu atit pentru teza pe care o sustine, ci pentru tema mai profunda ce se intrevede la o citire avizata. Acest articol trebuie inteles ca parte a unui front mai larg pe care Patapievici l-a deschis impotriva ideii de intelectual specializat si a tendintei spre specializare profesionala discutata in deschiderea textului de fata. In realitate, Patapievici crede la fel de mult cit cred eu sau dumneavoastra in iminentul pericol al transformarii Romaniei in primul stat tehnocratic din istoria lumii. De fapt, el are o cu totul alta agenda si cu totul alte lucruri in minte cind se apuca sa scrie despre „mirajul tehnocratic“. In realitate, el gaseste in discutiile recente ce au insotit candidaturile la presedintie ale lui Stolojan si Isarescu un bun prilej de a ataca inca o data ideea profesionalizarii si a specialistului si de a marca un nou punct intr-un razboi absurd pe care l-a declarat de unul singur si pe care pina acum l-a purtat de unul singur, tovarasii sai de idei neavind inca o constiinta clara a ceea ce se intimpla si a ceea ce este in joc in aceasta privinta, iar posibilii lui adversari fiind in general prea putin preocupati de persoana sau publicistica sa ca sa aiba prilejul sa reactioneze adecvat.
Felul in care poarta Patapievici acest razboi este foarte interesant si instructiv, iar pentru a intelege mai bine de unde vine si care este contextul in care trebuie plasata abordarea sa, trebuie sa ne indreptam atentia spre celalalt articol mentionat: Inapoi la economie, publicat in numarul 49/1999 al revistei 22. In acest articol, dupa ce prin publicistica sa anterioara intrase in domeniul analizei politice, Patapievici face un pas indraznet in domeniul economiei. Rezultatul este o capodopera a genului la care ma refer, autorul aducind cu aceasta ocazie la perfectiune nu numai stiinta formularii de pseudoprobleme, dar si arta mimarii celor doua elemente despre care Andreescu spunea ca lipsesc in tipul de discurs pe care il critica: rationamentele si argumentele. Examinarea acestui articol ne va da o imagine clara nu numai asupra demersului lui Patapievici, ci si asupra parametrilor, contextului si limitelor genului.

La un moment dat, in acest articol H.-R. Patapievici spune: „Economia este lasata pe seama expertilor, pornind de la ideea falsa ca la politica se pricep toti, dar la economie numai specialistii“. Trebuie spus de la bun inceput insa ca articolul este o dovada indubitabila ca, macar in ceea ce–l priveste pe H.-R. Patapievici, economia trebuie lasata deocamdata acolo unde este. Asa cum spuneam, textul este tipic pentru genul de literatura care mimeaza analiza politica sau economica: neclar in structura, obiective si metoda, incoerent in folosirea conceptelor pivotale si, in fond, lipsit de orice continut informational concret. Analiza problemei pe care o trateaza nu are, dincolo de impresiile si amintirile autorului, nici o baza factuala clar determinata, iar acestuia nu pare sa-i pese prea mult de relatia pe care discursul produs de el o are cu realitatea. Textul care are ca tema situatia proasta a tarii datorata, pare-se, „lipsei de gust pentru actiunea economica“ si „pasiunii politice“ a populatiei este greu de rezumat pentru ca structura logica a argumentului are atit de multe conexiuni, goluri, redundante si inconsecvente incit orice incercare de a o expune ii va oferi autorului infinite prilejuri de a se plinge ca a fost prost citit, interpretat, rastalmacit s.a.m.d. Gabriel Andreescu observa ca tipul de intelectual criticat de el „seduce prin rafinament si pedanterie lingvistica sau prin observatii spectaculoase“, plasind pe un plan cu totul secundar argumentele si logica, observatie intrutotul valabila in cazul lui Patapievici. Totusi situatia acestuia din urma este speciala intr-un sens foarte frustrant pentru potentialii critici din cauza faptului ca in arsenalul sau de seductie mimarea argumentarii joaca un rol-cheie.

Insa ceea ce este si mai neclar si frustrant este ce doreste pina la urma autorul. Sau, pentru a folosi limbajul sau (si admitind ipotetic ca a reusit o radiografiere corecta a problemei pe care o trateaza): ce crede el ca este de facut, ce fel de actiune concreta crede el ca ne poate scoate din „starea proasta in care ne aflam“? Ca in toate articolele de acest gen, autorul nu incearca sa formuleze o idee clara si fezabila in ceea ce priveste rezolvarea problemei pe care o discuta. De unde si senzatia pe care o au cititorii inundati de aceasta literatura: ca sintem coplesiti de probleme ale caror solutii sint fie necunoscute, fie inoperante. Citind articolul nu poti sa nu te intrebi: „Bun. Si daca lucrurile ar sta asa, ce ar vrea H.-R. Patapievici sa facem noi, oamenii de pe strada?“ Finalul articolului pare sa vina oarecum in intimpinarea acestei intrebari. El sugereaza ca oamenii acestei tari „ar trebui sa iasa dintr-un minorat sufletesc“ care ar fi generat de „o pasiune sterila pentru lupta politica“ si sa dobindeasca „gust pentru actiunea economica“ si sa cultive un „simt economic al vietii“. Daca e ceva concret de facut in sensul acesta si anume ce, autorul nu ne mai spune. Oricum, in masura in care o recomandare exista implicit formulata in intrebarea retorica cu care se incheie articolul, aceasta este mai degraba de natura recomandarilor ce decurg de obicei la finalul predicilor decit de natura concluziilor unui studiu social, economic sau de politica publica. Autorul pare a spera ca printr-un efort de vointa oamenii acestei tari pot si trebuie sa se lepede de pacatul sau „slabiciunea sufleteasca“ de a fi „insensibili economic“.

Privind articolul in aceasta lumina putem intelege mai bine contextul in care trebuie plasate articolele de acest fel: genul omiletic. Autorul identifica un pacat, traseaza urmarile negative ale acestuia in viata de zi cu zi, precum si semnificatia sa metafizica si eshatologica, dupa care incheie printr-o chemare la pocainta, dezvirtosarea inimii, purificare sufleteasca, metanoia si altele de acest fel. In cazul de fata este pacatul dual al „insensibilitatii economice“ si „pasiunea dezbaterilor politice“, dar putea sa fie orice altceva: lipsa de intelegere pentru farmecul desuet al patriotismului, mirajul tehnocratic, gindirea etatista sau constructivismul colectivist. Pentru a fi drepti trebuie sa recunoastem totusi ca, istoric vorbind, acest gen a avut o influenta profunda asupra evolutiei gindirii politice moderne, o buna parte dintre lucrarile care alcatuiesc azi canonul stiintei politice fiind intr-un fel sau altul modelate in relatie cu si ca reactie la acest gen de literatura. Mai precis, preocuparea pentru institutii, constitutii, revolutii, organizatii si procese politice, o preocupare care reprezinta substanta teoriei politice moderne, s-a structurat in timp nu numai ca reactie la evolutiile politice si economice concrete, dar si ca reactie la o literatura care se concentra excesiv pe natura umana si sufletul omenesc, asteptind rezolvarea tuturor problemelor spatiului public de la o reforma a acestora. Personal nu cred ca aceasta literatura moralizator-politica este lipsita de valoare, totusi in acelasi timp am convingerea ca ea nu trebuie sa uzurpe in sfera discursului public un loc ce nu-i apartine.
Am admis pina acum in mod ipotetic ca analiza pe care H.-R. Patapievici isi bazeaza diagnosticul si „recomandarile“ in articolul discutat acum este corecta. Am facut acest lucru pentru a ne putea concentra asupra implicatiilor normative sprijinite pe aceasta analiza si pentru a putea identifica astfel genul literar clasic de care articolul lui Patapievici pare a fi cel mai apropiat, respectiv genul omiletic. Acum am sa revin la analiza propriu-zisa pentru a vedea in ce masura aceasta satisface standarde minime de coerenta si credibilitate factuala. Altfel spus, daca problema (pacatul) a fost corect identificata sau macar minimele precautiuni metodologice au fost luate in vederea realizarii unei astfel de operatiuni de identificare.

Felul in care este organizata analiza este destul de neclar si in continuare am sa fac o trecere in revista a acesteia la un nivel superficial. Sint nevoit sa ma limitez la atit din cauza hatisului de obscuritati si ambiguitati ce pindeste orice incercare de a depasi acest nivel de abordare. Articolul debuteaza in buna traditie a folosirii paradoxalului, evidentiata de Andreescu, cu formularea a ceva ce autorul are senzatia ca este un paradox economic: „Care o fi temeiul economic al acestei reguli care pare a spune ca atunci cind puterea de cumparare este mai mica pretul de vinzare trebuie sa fie neaparat mai mare?“ (Intre noi fie vorba, intelegem unde vrea sa bata autorul mai mult pe baza intuitiei, pentru ca astfel formulata, intrebarea nu surprinde nici un paradox sau vreo problema – este pur si simplu o tautologie economica – lucru care dovedeste ca totusi cultura economica se dobindeste din carti, in ciuda teoriilor sustinute de autor spre finalul textului sau.) Restul articolului ar parea initial ca se vrea un raspuns la aceasta intrebare, dar din paragrafele imediat urmatoare realizezi ca de fapt autorul pare a voi mai degraba sa ofere o descriere a situatiei economice grave in care se afla tara noastra si ca de fapt paradoxul sau, orice ar vrea el sa fie, este parte dintr-un tablou general in a carui conturare lectura de catre acesta a unor numere dintr-un „buletin international“ joaca un rol hotaritor. In fine, autorul leaga cumva „contemplarea“ acestor buletine cu frustrarile provocate de descoperirea paradoxului mentionat in primul paragraf si astfel, in al patrulea paragraf reuseste sa extraga din aceasta impreunare o lectie si o concluzie. Lectia este ca ne situam intr-o regiune aflata in plina si dramatica diferentiere si ca Romania nu stagneaza, ci decade. Concluzia este ca drumul spre „o buna situare in politic“ trece prin gasirea unei „formule economice de bunastare“. Apoi, legat de acestea, el sustine ca in ciuda faptului ca politicul este acum secundar economicului, atit omul de pe strada, cit si politicienii (adica toata lumea conform definitiei sale) continua sa ramina obsesiv fixati asupra politicului, politica raminind „pasiunea cea mai vie“. Ne lipseste „simtul economicului“, nu avem „sensibilitate economica“, adica nu sintem framintati de intrebarea „ce tip de activitate concreta ne poate scoate din starea proasta in care ne aflam?“.

O data enuntate aceste lucruri, H.-R. Patapievici porneste o serie de speculatii care graviteaza in jurul ideii ca romanilor le lipseste „simtul economic al vietii“. Este partea cea mai densa a articolului. Aici se amesteca apeluri la a renunta la ideile gresite pe care le avem, calificarea drept inculte si irationale a optiunilor politice ce nu sint ghidate de nou-descoperitul principiu de actiune (sensibilitatea economica), o definitie idiosincratica a insesi notiunii de actiune, un exemplu in care se face referire la cazul chiriasilor romani si in care, ca de obicei, cei deviati de la principiile de conduita trasate de autor sint calificati drept stupizi, ipocriti si necinstiti, toate curgind lin din pana de maestru a cuiva care scrie o proza eleganta, viguroasa si seducatoare. Textul se incheie cu o sectiune numita Omul de rind si economia, din care omul de rind ar trebui sa priceapa ca „este vital sa inteleaga ce se intimpla cu el in raport cu economia“ si care contine o serie de afirmatii cam plate privind relatia om de rind-institutii, confesiunea ultimativa a autorului („sa ne intelegem bine!“) ca se considera si el un om de rind, precum si un elogiu adus activitatilor economice care, crede autorul, prezinta un avantaj absolut in sensul ca daca ne angajam in ele, dobindim cultura economica (un argument decisiv, zic eu, intru stimularea tuturor celor ce ezita inca sa activeze pe tarim economic!).

Din lipsa de spatiu, din delicatete, precum si din precautie (nu e niciodata foarte clar care este sensul opiniilor emise de H.-R.P.), n-am sa incerc sa fac o analiza sistematica a intregului material, ci am sa ma opresc la ceea ce par a fi doi dintre pilonii centrali in arhitectura bizara a articolului sau. Primul este ideea ca „drumul spre o buna situare in politic trece prin gasirea unei formule economice de bunastare“. Desi felul in care se ajunge la formularea acestei concluzii imi pare cam obscur, ma limitez la a pune neintelegerea pe seama deformatiilor mele profesionale. Ceea ce este cu adevarat important este ca formulind aceasta concluzie, H.-R. Patapievici se arata aici adeptul unei teze simple: factorul economic determina performanta sistemului politic. Ca si opusul sau (factorul politic determina performanta economica), este o teza clasica si in jurul ei s-a dezvoltat o bogata literatura alcatuita din aplicatii la tarile est-europene si procesele tranzitiei si care contine studii extrem de interesante ale cazurilor polare ale Rusiei si Chinei.

Ceea ce mira este siguranta cu care H.-R. Patapievici opteaza pentru una dintre cele doua teze si, mai ales, temeiul pentru care o face: respectiv descoperirea „frustrarii ca platim mai scump produsele“ si „contemplarea unor numere dintr-un buletin international“. Persoane care lucreaza de ani de zile la testarea ipotezei ca stabilizarea economica este preconditie a consolidarii democratice, studiind comparativ zeci de tari si operind cu baze de date impresionante, nu vorbesc niciodata despre rezultatele cercetarilor lor cu o asemenea siguranta. In plus, se intimpla ca in cadrul unui studiu coordonat de Centrul pentru Politici Publice si Societatea Academica din Romania sa fi fost administrat un interviu dirijat la mai bine de 40 de decidenti si experti romani de virf in domeniul economiei. Dat fiind faptul ca am avut acces la baza de date rezultata, pot depune marturie ca raspunsurile lor difera in multe privinte, in schimb converg intr-una, anume ca sugereaza ca aplicabila Romaniei ipoteza exact opusa celei sustinute de H.-R. Patapievici: drumul spre bunastare este blocat la noi de o proasta situare in politic.

Intrebarea care se pune este: pe cine sa credem, experienta practica si pregatirea profesionala a acestor experti sau intuitiile lui H.-R. Patapievici? Este foarte probabil ca el sa aiba dreptate. Problema este insa nu cine are dreptate, ci cum poate sa fie determinat acest lucru. Dupa toate aparentele, cintarirea argumentelelor pro si contra aduse in sprijinul sau impotriva uneia sau alteia dintre cele doua ipoteze este singura cale rezonabila. Totusi, in articol, preocuparea pentru acest aspect al lucrurilor este pur formala, aparenta sa fiind generata mai degraba de ritmul scriiturii si al necesitatii legate de echilibrul constructiei textului decit de vreun scrupul epistemologic. Evident ca scopul lui Patapievici nu a fost acela de a scrie un studiu stiintific si este absurd sa il acuzi ca nu a facut-o. Insa atunci cind exprimi opinii ce vizeaza spatiul public este necesara o minima grija pentru ce afirmi si pe ce temei afirmi. Altfel totul suna ca si cind autorul ar fi observat ca toti romanii par a fi de acord ca politicul nu functioneaza cum trebuie la noi in tara si s-a hotarit ca din spirit de contradictie sau pentru a-si dovedi independenta intelectuala sa iasa la rampa cu un articol sustinind tocmai inversul a ceea ce crede majoritatea.
Al doilea element-cheie din articol, asupra caruia as vrea sa ma opresc, este teza potrivit careia excesul de sensibilitate si interes pentru politica al poporului roman azi este ceva irational, stupid si nejustificabil de nici un principiu de rationalitate economica. Teza contrara ar suna asa: excesul de sensibilitate politica al poporului roman este azi rational, inteligent si justificat de orice principiu de rationalitate economica (sau cel putin de principiile de felul celor studiate in primele doua capitole ale oricarui manual de economie).

Argumentul pentru teza contrara ar putea fi dezvoltat in jurul urmatorului nucleu: Oamenii isi orienteaza actiunile si atentia in directia care se prezinta drept cea mai promitatoare din punctul de vedere al beneficiilor rezultate. In Romania oamenii au observat ca asocierea la activitatea politica este cea mai rentabila activitate. Ei observa ca de la primarii si consilierii locali pina la ministrii si consilierii prezidentiali prosperitatea urmeaza imediat succesului politic. In Romania, investitia de timp si energie in politic pare a da roade mai sigure comparativ cu activitatile antreprenoriale. Prin urmare, nu este nici o surpriza ca politica naste cele mai vii pasiuni si interese in tara noastra.
Teza contrara este o deci o reflectare a rationalitatii economice la lucru teoretizata de chiar H.-R. Patapievici si, oricum, este legata de aplicarea clasica a analizei economice la sfera politicului, o aplicare numita „Public Choice Theory“, pentru care s-a conferit si un Premiu Nobel in economie. Desi tind sa sustin aceasta teza, nu cred ca este bine sa declaram care dintre cele doua rivale este mai aproape de adevar in cazul romanesc, atita timp cit nu sint aduse argumente serioase in sprijinul fiecareia pentru a fi cintarite si analizate. Pina la urma, ceea ce i se poate reprosa si in acest caz lui Patapievici nu este ca a formulat o pozitie fragila conceptual, ci ca nu a manifestat nici o preocupare pentru sustinerea ei din punct de vedere argumentativ si factual.

Pe scurt, la fel ca si in cazul solutiilor si al concluziilor normative implicite in articol, ca si in cazul articolului despre mirajul tehnocratic, autorul nu pare deloc interesat de relatia pe care analiza din textul produs de el o are sau o poate avea cu realitatea. Daca el ar fi fost citusi de putin interesat de posibilul impact al demersului sau asupra vietii publice, ar fi putut incerca inainte de orice sa-si puna intrebarea: de ce scriu acest articol, ce urmaresc cu acest articol, ce ar trebui sa inteleaga decidentii politici ca trebuie sa faca in mod concret ca urmare a lecturii acestui articol? Ce ar trebui un om de rind sa inteleaga ca trebuie sa faca in mod concret ca urmare a lecturii acestui articol? Cum pot formula aceste principii sau norme de actiune practica in asa fel incit acestea sa fie fezabile si oamenii sa poata sa le aplice in mod productiv? Daca si-ar fi pus serios aceste intrebari, poate ca articolele nu s-ar fi incheiat unul cu o intrebare pusa intr-o doara si la care, de altfel, nu exista nici un raspus de dat, iar celalalt, cu un set de afirmatii banale si irelevante sau poate ca, si mai bine, articolele n-ar fi fost scrise deloc. In plus, daca autorul ar fi crezut serios ca are ceva de spus despre disfunctionalitatile vietii publice romanesti, despre relatia dintre economic si politic (oricum ar fi definite acestea) sau despre tendintele de evolutie a societatii romanesti, poate ar fi trebuit sa fie mai atent cu realitatea la care vrea sa se refere. Altfel zis, ar fi trebuit sa anticipeze o intrebare de felul: „Ce spui, domnule, «problema romaneasca tine de absenta unei culturi a adecvarii, a eficientei si a succesului personal», oare chiar asa sa fie, pe ce te bazezi?“. Sau: „Spui: «sistemul politic se indreapta acum spre o formula de inlocuire ca si completa a politicului cu ceva de tipul administrativului si al tehnicului», pe ce te bazezi?“.

Patapievici nu este preocupat sa-si sustina afirmatiile logic si factual, pentru ca nu anticipeaza sau nu ii pasa ca cineva si-ar putea pune intrebarea simpla: ce Dumnezeu vrea sa spuna omul acesta cind scrie „a cunoaste politicul azi inseamna ca trebuie sa realizezi economicul care il face posibil“ sau pe ce se bazeaza el cind afirma ca „politicul este acum secundar economicului“? Desi pretinde contrariul, Patapievici nu este interesat de consecintele practice ale demersurilor sale publicistice, dupa cum nu este interesat de relatia dintre textele sale si realitate. Aceasta nu este in sine ceva rau. El este scriitor si ca scriitor poate sa scrie ce vrea si cum vrea, paralel, perpendicular sau tangent la realitate. Ceea ce si face cu talent, pasiune si stralucire. Din nefericire, el a ales sa se manifeste intr-un gen dubios, care mimeaza analiza politica si, mai nou, pe cea economica, contribuind la consolidarea suprematiei acestui gen in discursul public romanesc. Datorita greutatii pe care numele sau a capatat-o pe tarim literar, contributia sa da o greutate nemeritata, acestei literaturi care, daca ar fi produsa in doze rezonabile, n-ar face decit sa confere o necesara nota de pitoresc si culoare peisajului publicisticii romanesti. Insa in dozele in care este produsa ea acum poate fi daunatoare.
M-as bucura daca n-as fi prost interpretat: nu vreau sa se creada ca in spatele acestui articol sta dorinta de a vedea eradicate comentariile speculative, eseistice si moraliste privind situatia noastra politica, economica si sociala care umplu zilnic paginile si ecranele de la noi. Din contra, asa cum am spus, consider ca acestea sint un ingredient necesar in dezbaterea publica dintr-o societate deschisa. Totusi nu cred ca este bine pentru nimeni daca producatorii si consumatorii genului ramin in continuare neavertizati de posibilul impact nefast pe care il pot avea asupra procesului de profesionalizare a discursului public in Romania si daca avintul lor lirico-civic nu intimpina nici un fel de rezistenta.
Regret sincer ca sint pus in pozitia de a-l trage de mineca pe H.-R. Patapievici.

De altminteri, nici nu as fi scris acest articol daca el ar fi continuat sa-si publice comentariile obisnuite si daca n-ar fi inceput (este drept, ezitant si discret) sa formuleze dar mai ales sa practice o doctrina a antiprofesionalizarii si o forma naiva a ideologiei romantice a antispecializarii. Il cunosc personal si am convingerea ca este o persoana structural onesta. Din pacate, el a fost impins intr-o pozitie publica ai carei parametrii nu-i mai poate controla si, o data ajuns acolo, incurajat sa inainteze pe o cale care, daca va fi urmata pina la capat, il va face ca in final sa fie aidoma celor ce l-au adus in aceasta situatie. Am scris articolul de fata considerind ca acesta este un gest de respect si simpatie intr-o masura infinit mai mare decit toate incurajarile si laudele lipsite de continut primite de el pina acum din partea acestor personaje.
In plus si mult mai important, consider ca pozitia intelectuala articulata si aparata de Gabriel Andreescu in polemica mai sus citata, in deschiderea textului de fata, este prea importanta in contextul romanesc pentru a ramine o nota de subsol intr-o istorie a vietii intelectuale postcomuniste si ca prin urmare ar trebui reactualizata si reintarita in mod constant. Aparitia articolelor lui H.-R. Patapievici si evolutia sa recenta mi s-au parut un bun prilej de a „face ceva concret“ in acest sens.