OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Benjamin FONDANE
Paysages/Privelisti
(poeme 1917-1923)
Traducere in limba franceza de Odile Serre. Editura Paralela 45, Colectia „GEMINI“, Pitesti, 1999, 156 p., 10.000 lei


B. Fundoianu e in literatura romana un scriitor in continuare neintegrat. El este (sub numele de Benjamin Fondane) un scriitor atit de francez, ca literatura romana pare dispusa sa-l repudieze, ca pe un tradator al specificului nostru lingvistic si mental. Pe de alta parte – si aici situatia valorizarii literaturii lui scrise in romaneste pare sa se complice – el este un scriitor evreu, cu alte cuvinte, un alogen al sensibilitatii romanesti, caruia accesul la componentele noastre spirituale specifice ar trebui, teoretic, sa-i fie refuzat din start. Lucrurile nu se opresc, fireste, aici. B. Fundoianu este acela care a spus ca literatura romana e o „colonie“ a literaturii franceze, ceea ce nu poate in continuare decit sa scandalizeze. Scandalos e insa si altceva: B. Fundoianu – care, ajuns in 1923 in Franta si stabilit acolo definitiv, devine un aderent al ideilor suprarealiste si existentialiste si care continua totusi sa colaboreze la reviste romanesti de avangarda precum unu si Integral – e perceput, atunci cind se vorbeste despre el in Romania, ca un scriitor traditionalist.

Conational al lui Ilarie Voronca, inovator curajos in planul expresiei poetice si creator de o mare forta ontologica si de viziune, B. Fundoianu nu se bucura nici pe departe de consideratia literara a celui dintii. Exista astazi, in Romania, poeti care, precum Mircea Cartarescu sau Traian T. Cosovei, si-l revendica pe Voronca drept precursor. Despre Fundoianu se vorbeste in tratate de istoria literaturii sau in cursuri universitare (si acolo destul de putin). In ciuda unei foarte penetrante si aplicate monografii pe care Mircea Martin i-o dedica poetului la jumatatea anilor ’80, el a ramas si astazi un nume care revine prea putin in discutiile despre modernismul romanesc. Ideile lui nu circula, poezia lui scrisa in romaneste pare conservata intr-un spatiu al bunurilor estetice pasive. In Romania se vorbeste astazi destul de mult despre modelele poetice din prima jumatate a secolului (pentru ca problema relatiei modernism-avangardism-postmodernism nu pare inca rezolvata), dar poeti decorativi ca Pillat si Adrian Maniu par mai semnificativi in aceasta discutie decit autorul Privelistilor.

De vina sa fie doar faptul ca in romaneste Fundoianu este doar autorul unui singur volum de poezie? Dar cind se vorbeste despre Bacovia sau Arghezi, volumele lor de debut, Plumb si Cuvinte potrivite, devin scrieri exponentiale. De ce nu ar fi si Privelisti un volum exponential pentru poezia romana a anilor ’30? Era Blaga pe vremea aceea un poet mai modern? Era Ion Barbu pe vremea aceea purtatorul unui sentiment romanesc al fiintei mai pronuntat? De la B. Fundoianu literatura romana nu pare sa fi avut prea multe de invatat. Fireste ca si plecarea lui definitiva din tara joaca un rol aici. In masura in care, prin poezia lui scrisa in Romania, Fundoianu a fost un poet al tirgului de provincie, el e concurat, fara drept de apel, de G. Bacovia, creator de traditie si scoala, reper astazi al discutiilor teoretice despre poezie si despre formele de innoire ale limbajului poetic. Dar Fundoianu nu este si el un innoitor, metaforismul poeziei sale sa fie unul de serie, efectele tranzitive ale poeziei sale sa apartina de domeniul comunului sau al intimplatorului? Poate ca daca B. Fundoianu ar fi fost un avangardist „practicant“, sau macar un autor de manifeste dinamitarde, situatia ar fi stat altfel acum. Insurgenta lui l-ar fi facut mai demn de interesul prezentului.

Paradoxul e insa acela ca acest „refuzat“ se inscrie in cimpul ideatic si retoric al poeziei romanesti din secolul nostru in forme mult mai autentice si dramatice decit s-a intimplat cu alti scriitori evrei trecuti ulterior in patul germinativ al altor culturi. Autenticitatea scrisului lui Fundoianu e una existentiala si ea a ramas astfel in toata poezia si eseistica sa scrisa in franceza. Sa adaugam imediat ca existentialismul lui Fundoianu e unul fara emfaza, pentru ca, in ciuda febrilitatii asertarii, acesta nu are nimic jucat in atitudine, tot asa cum poetica expresionista, la care poezia sa a fost raportata, e imposibila in afara unei crize interioare reale. Urmarind creatia poetica romaneasca a lui Fundoianu, descoperim ca in acest spatiu el face figura unui ingenuu al conditiei ontologice, pentru ca ulterior, in Franta, prin volume precum La conscience malheureuse, sensibilitatea sa sa-si caute forme sigure de conceptualizare. Prin datele lor specifice, literatura si cultura franceza au insemnat pentru Fundoianu un prilej de limpezire si autodefinire, nu insa si o schimbare de identitate.

Poate ca aceasta afirmatie vine in contradictie cu ceea ce credea poetul insusi despre sine si mai ales cu spiritul prefetei care deschide volumul Privelisti. Cartea a fost publicata in Romania in 1929, pe vremea cind poetul se afla deja de 6 ani in Franta si, privindu-si trecutul, avea senzatia ca se intilneste cu poezia „unui poet mort“. Scriitorul nu se mai recunoaste in vechile hirtii de la 17-24 de ani. Volumul contine, intr-adevar, poeziile acestei virste, apartinind perioadei 1917-1923, dar valoarea lor nu este deloc una conjuncturala. Personal, cred ca in istoria poeziei romanesti aceasta carte reprezinta un moment de mare importanta, comparabil cu aparitia volumelor de referinta ale marilor poeti romani interbelici. Privelisti nu este o carte spontana, simplu rezultat al unui suflu al inspiratiei. Este o carte de atitudine, care afirma o pozitie polemica si o clara constiinta a unei formule poetice personale.
Prefata din 1929 da cartii chiar o valoare programatica. Aici, Fundoianu repudiaza un tip de poezie pentru a impune un altul. El stie ca doar aparent ceea ce scrie se inrudeste cu „lumea rurala“ a lui Francis Jammes, pentru ca in realitate ambitia sa rivneste la „puterea mistica a lui Baudelaire“. Repudiaza din preocuparile sale imaginea si emotia, declarind ca in textele Privelistilor l-au interesat volumele, echilibrele, potrivirea suprafetelor, contactele.

Urmeaza o afirmatie tipic modernista: „Poemul era conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevazut“. Mai departe, poetul exclude din poetica sa orice confuzie cu poezia simbolista. Insa si mai interesante sint marturisirile legate de principiile „tehnice“ pe care le-a urmarit in cartea sa de la 24 de ani. Munca sa a constat „in a da versului o densitate, in a-l crea organ de masura, piatra de kilometru, si in a-i da un fel de autonomie care trebuie sa se pastreze in ureche, dar sa se piarda in intelect“. Alegindu-si ca unitate de masura prozodica alexandrinul (preferat pentru suflul lui), Fundoianu stia ca acesta „trebuia descusut, spart, liberat de muzica lui pur formala“. In plus de asta, cultivarea asonantei, in locul rimei, „intr-un vers plin, corect, masiv, trebuia sa dea poemului o singulara putere interioara, sporita de ambitia si vocatia de-a da limbei un fel de sonoritate surda, abrupta, un ecou de metal, de glont de pusca, in locul risului unui prund de margaritar lins de un pahar de cristal!“ In sfirsit, poetul arata ca universul Privelistilor se bazeaza pe o „estetica statica“, din care „trebuiau cu forta eliminate principiile psihice din ordinul dinamic: dragostea, ura, viteza, hazardul“.
Iata asadar un program – pe deplin confirmat de substanta volumului – in care sint schitate principii antilirice si anticalofile deschizind calea unui limbaj poetic scutit de implicatii metafizice. Cu toate acestea, putem astazi constata ca poeticitatea volumului (obtinuta – dupa cum poetul insusi marturiseste – si prin prioritatea acordata vocabularului de origine slava, in dauna termenilor latinesti, socotiti mai putin poetici) e una bazata pe valorile conotative ale termenilor si imaginilor, valori cautate in planul unei muzici prozodice derulate cit se poate de apasat. Fundoianu isi propune de fapt o surdinizare a retoricii alexandrinului, nu o dezmembrare a acestui tip de vers menit sa asigure tocmai o respiratie sintactica de cursa lunga.

Sarcina unui traducator in franceza a Privelistilor nu putea sa fie in aceste conditii decit ingrata. In romaneste rimele si asonantele, pe de o parte, si muzica prozodica, pe de alta, se constituie in factori de dominanta ai textului. Continuturile se voaleaza si se opacizeaza in buna masura (conform unei afirmatii din prefata, Fundoianu nici nu intentiona altceva), si asta cu atit mai mult, cu cit abundenta metaforelor poate muta atentia cititorului pe spectacolul limbajului. De acest pericol al privilegierii in traducere a elementelor formale a stiut sa se fereasca Odile Serre, in incercarea ei de a restitui in franceza volumul Privelisti.
In momentul de fata, in Franta interesul pentru opera lui Benjamin Fondane ramine constant. Un foarte bun cunoscator al acestei opere, Michel Carassou, a declansat spre sfirsitul anilor ’70 operatia retiparirii ei. Dupa scrierile de exegeza literara si filosofica (cele dedicate lui Rimbaud, Sestov, Baudelaire si Falsul tratat de estetica), a fost rindul poeziei. Ultimul volum aparut, in urma cu citiva ani, se numeste Le mal de Phantômes (Paris Méditerranée / L’Ether Vague Patrice Thierry, 1996) si el cuprinde si versiunea franceza a Privelistilor, aparuta ulterior intr-o carte separata si in Romania (Paysages/Privelisti, Editura Paralela 45, 1999), ca editie bilingva, inglobind si textul romanesc original.

Solutiile alese de Odile Serre (traducatoarea in franceza si a volumului Plumb al lui Bacovia) in echivalentele ei sint pe cit de ingenioase, pe atit de simple. Traducatoarea a inteles inainte de toate ca traditionalismul poeziei lui Fundoianu e aparent si, atit cit exista, superficial. Nu s-a lasat furata nici de tendintele neaose ale vocabularului, nici de monotonia muzicala a versului. A preferat o traducere „notionala“, cu accent pe semnificatii si continuturi, scotind in evidenta imaginile poeziei lui Fundoianu in dauna eufoniilor si a ductului ritmic. Ne aflam in felul acesta in fata unui Fundoianu francez mult modernizat, foarte asemanator lui Fondane, poetul de limba franceza. Odile Serre il citeste pe Fundoianu in litera lui si il citeste bine, ca pe un poet care se apropie de latura prozaica a simbolismului unor Laforgue sau Tristan Corbière si care prefigureaza o experienta suprarealista inainte de a lua contact direct cu atmosfera literara produsa de acest curent. Ceea ce a urmarit traducatoarea franceza a poetului a fost sa arate ca intre poezia lui B. Fundoianu si poezia lui Benjamin Fondane diferenta nu e prea mare si ca devenind un autor de limba franceza poetul nu si-a schimbat identitatea, pastrindu-si atitudinea fundamentala si configuratia starilor interioare.
E insa posibil ca Odile Serre sa fi urmarit si altceva: sa depaseasca acea maniera cu totul neproductiva a traducerilor de poezie din romana in franceza care, obsedata de echivalentele prozodice si de principiul respectarii cu orice pret a rimei, ajunge sa arunce poeti de profunzime (chiar Eminescu poate fi un exemplu) in derizoriul unei creatii lirice minore, de pura versificare mecanica. Orientata spre componenta ideatica si imagista a poeziei, traducerea propusa de Odile Serre confera textelor lui Fundoianu o pregnanta aparte, accentuindu-i in si mai mare masura componentele realiste.

Iata excelenta versiune a primei parti a poemului Herta, ce pare, prin limbaj si frazare, astazi mult mai aproape de noi decit versiunea originala: „Le bourg sent la pluie, l’automne et le foin./ Le vent apporte du sable bouillant dans le poumon,/ et les filles attendent dans la ruelle sale/ le silence qui tombe sur chaque soir,/ et le facteur encapuchonné, lourd et indifférent./ Des chartiots pourchassés par la pluie sont passés,/ et le silence sur toute chose depuis longtemps moisit./ Dans les maisons, des hommes simples parlent le yiddish./ Des oies, chaussées de jaune, longent d’un pas lent une palissade;/ écoutte la pluie étouffer les réverbères à gaz,/ et la feuille veillir dans les cloches de cuivre./ Écoute le long silence gris de l’automne/ et la diligence de Dorohoi qui s’approche./ De la plaine, montent, désolés, les troupeaux de boeufs;/ et parce qu’ils mugissent, le cou tendu, comme s’ils tétaient – / les yeux rouges, le bourg, saisi d’efroi, mugit“.

Am putea chiar risca afirmatia ca avem in aceasta versiune franceza un Fundoianu intinerit, mis au jour, deliricizat atit cit ii sta bine unui clasic al modernitatii si tradat in sensibilitatea sa muzicala cu folos. E adevarat, glasul lui Fundoianu pare sa fi disparut din aceasta traducere „pragmatica“, insa vocea poetului ramine limpede si distincta, asa cum s-a impus ea in poezia franceza dintre cele doua razboaie mondiale.
Cred ca acest tip de traducere lipsita de mari ambitii la nivelul atingerii inefabilului propriu oricarui text poetic, dar preocupata de substanta si pregnanta lexicala a textelor, e in orice situatie astazi de preferat. Ea faciliteaza accesul la text si la idee si reuseste sa scoata poezia din izolarea specificului ei de limbaj autonom. Pentru cititorul strain e un cistig, pentru poezia romana e o sansa in plus de a ajunge la acest cititor care, orice am face, ramine un om al prezentului pentru care inteligibilul poetic nu este ultimul lucru de care sa se intereseze.