OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fiind confruntat cu subiectul postmodernismului in tara mea, ma gasesc in fata unei duble intrebari – nu numai despre „aroma“ postmodernismului, ci si despre tara mea. Ca emigrant, prezint multe din simptomele unei identitati rau plasate, un fel de rastignire intre agonia pierderii domiciliului si aceea a unui exil la care nu m-am adaptat in intregime. Intre cele doua, sint anii de confuzie si de cautari dureroase in acea conditie vaga de a nu fi niciunde si de a nu apartine nimanui. Locul nasterii mele s-a metamorfozat pur si simplu intr-un punct de supravietuire, iar locul unde traiesc in prezent nu este doar o chestiune de preferinta a unui anume stil de viata, ci, de asemenea, prin forta circumstantelor, si un refugiu creat. Deci, citeodata, punctul meu de vedere este afectat de acest amestec usor ciudat, citeodata sint fortat sa privesc prin prisma acestor experiente destul de diferite, proprii situatiilor prin care am trecut: Sarajevo, in ultimii ani ai comunismului, in mijlocul unui razboi civil, si Amsterdam, la incrucisarea a doua milenii. Cea de-a doua problema va fi abordata mai tirziu, prin incercarea de-a folosi termenul „aroma“.

Daca imi amintesc bine, postmodernismul nu a fost un termen chiar asa de popular la Sarajevo, in anii ’80. Probabil ca nu a fost prea mare nevoie de a utiliza acest cuvint. Putea fi auzit din cind in cind, rar, dar numai ca o informatie importata, apartinind unei lumi de hirtie, zburind prin aer si niciodata atingind pamintul. Motivul era poate ascuns in insasi miscarea principala de atunci (dar si intr-un fel de „stare colectiva de constiinta“) care se chema noul primitivism si care dadea neslabita impresie ca este un fenomen strict anti-intelectual si anti-academic. Moartea lui Tito, primele semne de destindere a unui regim care altfel, prin comparatie, era destul de liberal, Jocurile Olimpice din 1984, o puternica traditie subculturala – toate acestea conduceau catre o atmosfera propice trezirii energiilor interioare si catre descoperirea constiintei valorilor autentice si a posibilitatilor artistice. Aceasta atmosfera fundamental creativa era surprinsa cu o relaxare de umorist, bucuroasa si promitatoare, care nu avea nevoie de importuri culturale la moda, indiferent care ar fi fost acestea. (Orice incercare in acest sens ar fi fost casata cu usurinta de „masina satirica“ si chiar ar fi putut fi transformata in obiect de batjocura publica.) Intre timp, teatrul nostru a ajuns pe anumite culmi, muzica noastra era puternica, acompaniata de versuri la fel de puternice, o intreaga noua generatie de poeti si scriitori a aparut la orizont, cu un efort absolut reconfortant, iar filmele noastre circulau prin lume, colectionind cele mai importante premii. Stiu ca toate acestea dau impresia unei idealizari, dar in realitate chiar asa a si fost. Aceste fapte apar in memorie strins legate, insotite de posibila idee a unui uitat si interzis „paradis“. Si acum ca sa fim onesti, situatia (reala) nu era chiar asa de departe de adevar. O demonstreaza faptul ca unele trasaturi ale acelei realitati se faceau simtite si erau prezente in tara, chiar si in cercuri intelectuale mai largi decit fosta Iugoslavie. Dar cine nu a trait in acea perioada cu greu poate intelege cum a fost, e dificil chiar si pentru aceia care, venind aici in timpul razboiului si al asediului, s-au intilnit cu, si au fost sedusi de ultimele ecouri timide ale acelui spirit.

Nu existau motive sa numesti aceasta perioada nici moderna, nici postmoderna. Ea a constituit doar o incercare, puternica si simpla, de a fi „tu insuti“ si nimic mai mult. Eram deja dresati sa fim tot timpul „politically correct“, si de fapt chiar am incercat sa gasim o anume relaxare in a cauta sa fim mai mult sau mai putin „incorrect“, in masura posibilului. Multiculturalismul era o realitate pe care incercam sa o protejam printr-o lupta utopica impotriva fortei brutale si a stupizeniei populiste. Daca cineva prefera sa caute in aceasta directie, probabil ca va gasi in atmosfera culturala si intelectuala de atunci elemente care, intr-un alt context, pot fi foarte bine clasificate sub numele de postmodernism. Dar pe de alta parte – ceea ce trebuie de asemenea spus – privind acum dintr-un fel de perspectiva istorica, in contextul cautarii disperate a oricarui semn al posibilitatilor reconstructiei (mai tirziu chiar si a unei forme de chatarsis), o doctrina bazata pe metoda deconstructiei cu greu si-ar fi gasit atunci un teren fertil. Al treilea paradox s-ar putea afla in incercarea de a atasa prefixul post- acolo unde chiar si intelegerea si acceptarea unor idei privitoare la un presupus subiect principal nu au beneficiat de suficienta audienta si nu au atins niciodata o sansa reala de realizare.

In ultimii ani ai deceniului opt si la inceputul deceniului noua, intr-un ritm tulbure, evenimentele ne-au impins intr-un fel de stare de confuzie si graba. Umbrele negre ale unei istorii singeroase care era pe cale sa se intimple se apropiau de noi ca un monstru terifiant, aratindu-si fata hidoasa gratie unei mass-media furioase. Acum nu mai era timp pentru cei mai mult sau mai putin nepregatiti, pentru intelectualii de orientare non-nationalista, nici pentru reactii pripite care sunau ca niste pledoarii disperate facute doar ca sa fie auzite. Masele devenisera deja surde. Fusesera coplesite si invinse de frica, si asta cu atita rapiditate, incit gradul lor de dezorientare generala era imediat vizibil. Din pacate, un mare numar de intelectuali si artisti au raspuns sforaitoarei chemari la „o singura natiune“ si la varsarea de singe. In aceasta situatie un termen (acela de postmodernism) care nu era totusi foarte acceptat, a pierdut orice sansa de a mai fi folosit. Milosevici la conducerea Serbiei, demonstratiile masive, ecranul televizorului ca ultim orizont, comentariile paranoice ale crainicilor peste imaginile filmate prezentate la stiri – apoi, Slovenia, Croatia, Bosnia. Si, in cele din urma: strada mea, casa mea, caminul meu, camera mea. Cind politica patrunde adinc pina in camera ta proprie si cind casa in care locuiesti inceteaza nu peste mult timp sa mai fie un adapost, atunci inseamna ca razboiul a izbucnit cu adevarat, nu numai pe ecranul televizorului sau doar pentru altii, ci in mod direct si pentru tine. Alternativele devin foarte reduse: nu poti sa fii decit fie un luptator, fie un refugiat. Din pacate, a treia cale este doar una transcendentala.

Se pare ca intotdeauna a existat o problema cu definirea oricarui cuvint care incepe cu prefixul post-. Mai ales daca alegerea ta e obligata sa faca reductia la doua „entitati“ mentale: ex- sau post-. Este ca si cum ai fi un alpinist care vede esenta actiunii sale doar in haul care se casca sub el, nu si in piscul de deasupra sa, sau un alergator care doreste doar sa se distanteze de locul de unde a inceput cursa, nu si sa atinga linia de sosire. Sau poate ambele situatii sint la fel, dar cu sens contrar. E vorba de un punct psihologic in care frica ar trebui sa se manifeste intr-un spatiu plin. Acest punct este de fapt un fel de vid, dorinta de a nu fi in conflict cu nici un lucru care ar putea lua mai degraba forma unui privilegiu, decit pe cea a tentatiei de a obtine drepturi egale.
In ultimii zece ani, destinul generatiei mele a fost acela de a fi bombardata (si asta nu doar in sens figurativ!) – cu o intreaga varietate de prefixe post-: la o scurta privire, cu totii ne gasim total nepregatiti intr-o epoca postcomunista, insingerata de situatia post-Iugoslavia (generind prefixul ex- ca termen de referinta pentru sute de mii de oameni). Orasul meu natal a imbracat formele unei scenografii postapocaliptice despre care se credea ca nu exista decit in filme sau in benzi desenate. (Am avut de a face cu aceasta situatie in munca mea la un scenariu de benzi desenate, bazat pe o poveste din Sarajevo: oricit de mult ne-am concentrat energiile, eu si autorul filmului, intr-o directie documentara, rezultatul a fost mult inrudit cu un gen binecunoscut, cel al fictiunii „pure“.

Mai tirziu, destinul nostru a fost redenumit, transformindu-se intr-o existenta in conditii de postrazboi; pentru unii o existenta intr-o societate bosniaca postDayton, pentru altii o existenta de refugiat, rezultat al planurilor postindustriale vest-europene. In primul caz, deveneai dependent de mila unor oligarhi corupti, in celalalt trebuia sa induri incertitudinea lungilor ani petrecuti in proceduri birocratice pentru obtinerea azilului. Si toate acestea, otravindu-ne sufletele si vietile cu o variata paleta de sindromuri post-traumatice.
Din acest punct incolo, as vrea sa folosesc mai degraba termenul de postmodernism, intr-o incercare de a da un nume „spiritului acestor timpuri“ si incluzind perspectiva anilor petrecuti in izolare si asediu; termenul in discutie ar echivala cu atitudinea mentala a lumii din „afara“. Aroma, in acest caz, apare probabil ca un termen mult prea agreabil pentru a defini amintirea experientelor prin care am trecut. De asemenea, nu este necesar sa explic cit de imposibil e sa faci speculatii legate de „locurile de joaca pentru copii de linga locurile unde se savirseau executiile“, cind in realitate ele devenisera acelasi lucru. Sa vorbim aici despre cinism ar fi totusi prea putin.

Din punctul meu de vedere, acest spirit poate fi simbolizat (sau si mai bine, materializat) in prezenta si sub mandatul trupelor UNROFOR, stationate in Bosnia. Forte neutre in mijlocul macelului, „observatori“ calmi in centrul varsarilor de singe, „protectori“ pasivi ai unor zone cinic proclamate drept sigure. Aceasta nu este o poveste privitoare la cinstea sau la calitatea morala a personalului in discutie. De fapt, aceasta problema nici nu a fost ridicata vreodata. Unii dintre bravii tineri barbati si femei din zona au fost impiedicati sa reactioneze la ingrozitoarele crime comise, pusi in situatia de martori fara voia lor – mai tirziu multi dintre ei suferind urmari psihologice grave. Au fost fortati sa ramina neutri chiar si in situatiile in care orice persoana normala nu ar fi putut sta deoparte, indiferent de consecinte. Aceasta imi aduce aminte de un moment glorios din literatura universala, e vorba de una dintre ultimele fraze ale romanului Pentru cine bat clopotele? de Hemingway: ranit, profesorul universitar american statea intins pe pamint, intr-o padure din Spania, cu revolverul in mina, ascultindu-si ultimele batai ale inimii in timp ce-i astepta pe soldatii fascisti.

Si acum, in mintea mea, o asociere care ma ingrozeste: cum sa-l citesc pe Hemingway si sa ma gindesc la Srebrenica, in acelasi timp?
Aceasta legatura mentala poate duce intr-o directie foarte periculoasa, poate provoca o mie de alte noi intrebari, unele dintre ele aflate acum la marginea oricarei „correctness“ sau a oricarei moralitati oricit de „permissible“: cite vieti ale unor civili au acelasi pret cu „valoarea“ vietii unui soldat din Vest? Oare la final pozitia Natiunilor Unite, cu toate rezolutiile lor si cu toate acele zone de protectie, va dobindi o valoare reala, daca este spalata cu singele propriilor soldati? (In acest caz: unde, in Amsterdam sint acele strazi care sa poarte numele luptatorilor sacrificati?)
Sau poate razboiul ar trebui sa devina un joc video, pentru unii, iar pentru altii „fulgere si ploaie de foc“?
Este usor de spus ca orice poate fi mai bine decit raul care pare sa se fi intimplat deja. Dar este acest bine rezultatul si esenta adincului spirit al timpurilor noastre? Acesta este punctul cel mai confuz. Putem vorbi despre posibilitatea de a avea o atitudine umanitara si neutra in acelasi timp? Oare conservele de peste si pudra deshidratata de oua sa merite pretul de a fi indulgent cu pacatele acestei civilizatii?
Lista intrebarilor poate continua, urmata de tacerile goale ale unui raspuns, ascunse undeva intre a fi ex- si a deveni post-.
Am sa incerc sa pun ultima intrebare fara sa ma folosesc de cuvinte, in forma unui film. Daca gasiti vreo aroma in el, nu am nimic impotriva.

[Urmeaza proiectia filmului: A. Zalica, Ingeri in Sarajevo, 6 minute.]

Traducere de
Adrian PAUN