Cu scenariul paideic ce serveşte drept
background cărţilor lui Gabriel Liiceanu sîntem de mult
familiarizaţi. Îl regăsim în mai toate volumele
eseistice ale autorului, de la Jurnalul de la Păltiniş pînă
la Declaraţie de iubire (titlu totuşi neinspirat!) sau Despre
minciună. În volumul de faţă, teme ca edificarea de sine sau
relaţia dintre maestru şi discipol se dezvoltă sub pretextul
„narativ“ al comunicării epistolare cu un fiu aflat departe –
iar „scrisoarea“/„epistola“ este, o ştim prea bine, o veche
specie a eseisticii morale, punînd laolaltă solemnitatea
escatologică a unui Apostol Pavel cu ironia relativizantă a unui
Montesquieu. Scrisorile – nu persane, ci americane şi bucureştene
– ale lui Gabriel Liiceanu către fiul din îndepărtata
Japonie au un dublu aspect: de confesiune „autentică“, omenească
– prea omenească, într-o primă instanţă –, de livresc
„pedagogic“, la o mai atentă privire. E limpede că relaţia
„tată“–„fiu“ are aici (şi) funcţionalitatea unei
metafore a înrudirii „întru“ spirit, dublînd
binomul maestru–discipol şi, într-un alt plan, perfect
suprapus, binomul autor–cititor. Da, prin „fiu“ mai putem
înţelege, în contextul dat, „cititor“, de vreme ce
„cărţile nu sînt altceva decît epistole groase
adresate prietenilor de departe“, iar fiul–cititor reprezintă
„însăşi fiinţa îndepărtării“, întîlnită
într-un „timp imemorial“.
Scrisori către fiul meu, de departe
cel mai autoreferenţial volum al lui Liiceanu, abordează, între
altele, tema „cititorului“. Pentru aceia care se pot delecta cu
infinitele nuanţe presupuse de clasificările pe tipuri de
cititor/lector, cartea de faţă e o jucărie inteligentă, de
utilizat, eventual, cu scop didactic la seminarul de teoria
literaturii; ar fi de urmărit aici ambiguitatea (din fericire,
neprogramatică) a mai multor ipostaze ale „cititorului“: un
„lector vizat“, destinatarul scrisorilor, fiul din Japonia; un
lector „prezumtiv“ sau ideal, fiinţă abstractă, ieşită din
imaginaţia auctorială; un lector virtual/implicit/model; în
fine, un „lector înscris“, prezent în text sub
straiele „personajului“ Ştefan. Ambiguitatea fiu–cititor
ideal–potenţial discipol este întreţinută graţie unor
artificii narative. De pildă, un soi de mise en abîme: la un
moment dat, pe la jumătatea cărţii, autorul transcrie o scrisoare
primită cu patru decenii în urmă de la Noica, text în
care „maestrul“ îl plasează – simbolic – pe discipol
pe acelaşi plan cu fiul: „Dragă Rafail, te numesc aşa, ca pe
unul din cei cîţiva – primul după Rafail cel adevărat –
pe care aş vroi să-l însoţesc, în primele etape ale
vieţii măcar“.
O pedagogie derutantă
Mai trebuie adăugat ceva în
legătură cu această temă a cititorului–discipol, centrală în
Scrisori către fiul meu: se simte la tot pasul, în această
carte, parcă mai mult decît în volumele precedente ale
autorului, necesitatea de a selecta o anumită categorie din
multitudinea potenţialilor cititori empirici; e vorba de cititorul
tînăr sau, mai precis, de tînărul cititor novice,
căruia eminentul traducător al lui Heidegger îi explică
„părinteşte“, simplu, condescendent noţiuni, semnificaţii ale
unor evenimente, cine a fost, de pildă, Kant sau cum ar putea fi
înţelese întîmplările din Romeo şi Julieta.
Liiceanu adoptă un ton sfătos şi, din cînd în cînd,
se scuză „încurcat“ pentru că se vede nevoit să recurgă
la abstracţiuni ori la invocarea unor nume mari ale filozofiei. Din
Păltinişul elitist al lui Noica, Liiceanu coboară mai la şes spre
a se face, poate, pescar de oameni. Cu orice risc, chiar şi cu acela
al autoumilirii prin compromisul comercial. Amfiteatrul se dizolvă
într-o agora postmodernă filtrată mediatic, profesorul de
filozofie îşi propune să se transforme în pedagog. Un
pedagog care, pentru că vrea să pară, din raţiuni educative, în
ton cu vremea, se dă în spectacol încercînd să
capteze interesul generaţiei cool prin mai puţin pudice confesiuni
sentimentale (fie şi ficţionalizate).
O operaţie pe cord suferită în
Statele Unite îi oferă autorului acestei cărţi prilejul unor
glose învelite în prea mult zahăr despre „inimă“ şi
îndrăgostire. E evident că fragmentele cele mai plate, mai
irelevante, şi ideatic, şi literar, sînt acelea dedicate
iubirii la diferite vîrste – poveşti convenţionale despre
blonde suedeze şi brunete focoase, cuceriri simbolice ori carnale
înşiruite asemeni unor trofee în biografia cuiva care ar
dori să se compare cu Don Juan. Cînd abordează subiecte de
acest fel, autorul îşi pierde, în mod evident, şi
controlul emoţional şi controlul stilistic. De pildă: „Divina
fiinţă s-a oprit din dans, a făcut un pas înapoi, m-a
ţintuit locului, şi-a dat capul pe spate, a izbucnit într-un
hotot de rîs şi a exclamat: – Gabriel, you are amazing! Apoi
m-a tras către ea, mi-a pus ambele mîini după gît şi
mi-a şoptit la ureche: – Let’s stop talking... (Ca şi cum pînă
atunci am fi vorbit!) Let’s dance... Apoi, pentru un timp
nedefinit, m-am mutat în paradis. Nu mi s-a mai întîmplat
niciodată să ţin trupul unei femei în braţe ore şi ore,
fără întrerupere, cu aceeaşi bucurie care îmi tăia
mereu respiraţia. Nu vedeam şi nu auzeam nimic din jur“.
La capătul unui şir de asemenea
naraţiuni autoficţionale, depănate pe larg sau transcrise lapidar,
presărate ici-colo în cuprinsul celor 16 „scrisori“ (texte
la graniţa dintre eseu şi proză) ce compun volumul, găsim, ca o
concluzie, o „teorie“ (pornind de la Romeo şi Julieta şi de la
un text al lui Derrida) asupra perisabilităţii iubirilor, asupra
gesturilor în contratimp ce erodează cuplurile, asupra naturii
morganatice a „iubirii ideale“. Eseistul e departe de a fi un
apolinic; e un debusolat copleşit de constatarea că iraţionalul
(sexual) are întotdeauna ultimul cuvînt: „Oricare
dintre noi evadează periodic, măcar în visele sale, din
ţarcul «eticii comunitare», pentru a pătrunde pe acel
tărîm de intimitate şi promiscuitate în care calul
negru galopează ascuns în faldurile nopţii. Cît de
ipocriţi trebuie să fim, ca să nu recunoaştem că nimic nu e mai
devastator în viaţa noastră psihică [...] decît
imaginaţia sexuală, neliniştea cărnii“. Deprimant de freudiene
consideraţii!...
Căzut pe panta iraţionalismului,
„pedagogul“ îşi arată uneori, cu scuza renunţării la
ipocrizie, chipul de sceptic iremediabil (dacă nu de nihilist care
se ignoră), negîndu-şi fără voie chiar premisele demersului
său paideic – căci orice pedagogie se întemeiază, de nu mă
înşel, pe o încredere în prevalenţa raţionalului
în măsură să-l îmblînzească, pentru a folosi
expresia cuiva, pe „fratele porc“. Asta dacă nu cumva e vorba de
o pedagogie în negativ, ceea ce nu cred, totuşi, că e valabil
în cazul de faţă. E mai degrabă un malentendu. Altfel, din
premisele unui iraţionalism definit (schopenhauerian) ca lege
imuabilă a existenţei ar reieşi concluzia imposibilităţii (şi
deci a inutilităţii) oricărei acţiuni sociale şi a caracterului
opresiv al „eticii comunitare“. La concluzia aceasta, autorul
Scrisorilor către fiul meu se străduieşte să nu ajungă. Dovadă
şi consideraţiile de la finalul cărţii privind
necesitatea/utilitatea de a face binele. Pentru un cititor
neprevenit, poziţiile uneori (auto)contradictorii (în
chestiuni etico-filozofice) ale autorului acestei cărţi pot fi
derutante. În asemenea situaţii, potenţialul discipol se vede
prins, ca Hans Castorp, între Settembrini şi Naphta.
De la „cearta cu filozofia“,
Gabriel Liiceanu avansează spre „cearta cu viaţa“ („Cearta ta
cu viaţa“ se numeşte un eseu din volumul în discuţie).
Ambele sintagme rezumă, într-o anumită măsură, opţiunea,
tot mai pronunţată în ultimele cărţi ale autorului, pentru
punerea între paranteze a mathesis-ului, în favoarea
„bucuriilor simple“. Simptomatic, Liiceanu alunecă vertiginos
dinspre eseul filozofic spre proză, mutîndu-şi privirea de la
„cerul Ideilor“ la concretul mustos, exprimabil prin metafora
gastronomică, prin amplele şi pitoreştile confesiuni de „bucătar“
şi de gurmand ale autorului. În absenţa unor garanţii
privind transcendentul, gînditorul se afundă, retractil, în
imanent. De aici, din angoasa unui orizont necunoscut (neînsoţită
de naşterea credinţei) derivă opţiunea epicureică şi, pînă
la urmă înăbuşită, tentaţia unei doctrine cinice.
O calitate – care, în unele
momente, prin exces, devine defect – a discursului lui Gabriel
Liiceanu este implicarea afectivă în textul care tocmai se
scrie. Text care niciodată nu va fi rece, uscat, pedant, ci
străbătut de un fluid emoţional ce dă concreteţe ideilor şi
creează necesare punţi cu cititorul. Totul e ca sentimentul, pentru
a cărui legitimitate culturală Gabriel Liiceanu pledează
convingător, să nu devină sentimentalism. „Un secol de
intelectualism a compromis definitiv efuzia sentimentală, confundînd
manifestarea frustă a sentimentului cu gestul melodramatic şi cu
prostul gust. Nu mai avem bucuria purificatoare a plînsului
profund. Avem în schimb dreptul de a scînci“.
Dacă dăm la o parte „gestul
melodramatic“ şi pansexualismul epitalamic, găsim în
Scrisori către fiul meu pagini foarte frumoase despre casa
copilăriei din Cotroceni, despre un personaj memorabil, mama, sau
despre lumea americană, descoperită de curînd, cu o privire
mirată şi ironică. Pasaje de un proustianism discret sau de un
umor reconfortant se pierd, din păcate, printre secvenţele –
destule – de narcisism „cosmetizat“ comercial.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters