OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu exceptia pe nedrept minimalizatului Ionel Teodoreanu, nimeni n-a mai dat prozei romanesti o mitologie a Vacantei precum Mihail Sebastian. Vacanta ca iesire vremelnica din utilitarismul vietii moderne, ca libertate regeneratoare si utopie personala… Sensibilitatea „feminina“, predilectia pentru psihologia adolescentina si pentru „romanul liric“, o anumita inclinatie spre reverie melancolica si sentimentalism romantic sint elemente comune celor doi scriitori, dincolo de formulele stilistice diferite.

Nimic nu-i apropie insa mai mult decit utopia vacantei si, in acelasi timp, nimic nu-i deosebeste mai tare. (Nota bene, Jurnalul lui Sebastian consemneaza o intilnire amicala cu Ionel Teodoreanu la Borsec, pe vremea cind unul lucra la romanul „antiliric“ Arca lui Noe, iar celalalt – la piesa Jocul de-a vacanta…). Daca la autorul Medelenilor avem de-a face cu o nostalgie idilica dupa „vacantele cele mari“ ale copilariei, patriarhale prin excelenta, la Sebastian vacanta se desfasoara de regula intr-un cadru montan si are un caracter sportiv, ascensional, eventual hibernal. Eroii contemplativi ai lui Ionel Teodoreanu se rasfata intr-un mediu domestic, un paradis Belle Époque conservat, insular, pina in prezentul trepidant al anilor ’20; cei ai lui Sebastian cauta, in spirit modern, aventura intr-o natura (relativ) salbatica. Personajele din Accidentul nu se odihnesc la manastirile moldovenesti sau in vilegiaturi la bai, in livezi cu zarzari si caisi sau in „dulce tirgul Iesului“, ci evadeaza la schi, pe Valea Prahovei, la Predeal sau pe Postavaru, coborind spre zona saseasca a unui Brasov sever ca o corala de Bach. Sint intelectuali moderni si citadini, deloc paseisti, ce incearca sa-si vindece deceptiile intr-o lume pura, naturala, eliberata de ipocrizie si de servituti meschine, intr-un spatiu al camaraderiei simple si clare. Pentru ei, schiul este o terapeutica a eliberarii, un exercitiu de autenticitate.

Identitatea multipla a prozatorului
S-a spus, nu fara temei, ca Sebastian si-ar fi ratat partial scrierile in proza prin romantare, edulcorindu-le dramatismul si contrafacindu-le autenticitatea. S-a mai spus ca valoarea lor literara poate fi masurata in functie de abaterea mai mare sau mai mica fata de marturia biografica directa. in Jurnal „se varsa“, intr-adevar, si dimensiunea erotico-sentimental-muzicala a nuvelelor din Femei si a Orasului cu salcimi, si drama identitatii „evreului de la Dunare“ din De doua mii de ani, cu conflictele ideologice adiacente, si excursiile montane din Accidentul (singurele fragmente diaristice mai ample publicate antum sint cele ale Jurnalului de schi din 1937-1938).

Inferioara, pe ansamblu, publicisticii, eseisticii si dramaturgiei, proza lui Mihail Sebastian – realizata, malgré soi, in Jurnal la cele mai inalte cote! – a crescut, totusi, de la un volum la altul, dind, pe o latura piezisa, un titlu de referinta: De doua mii de ani. Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) si Femei (1933) stau, inca, sub semnul frivolitatii exotice si al autenticismului dezabuzat, cu ecouri din André Maurois (Climate) si din „experientialismul“ lui Gide. Cu toata acuitatea lor psihologica, cu toata finetea „moralista“ (Perpessicius a vazut in Fragmente… un stendhalism), cu toata prospetimea „trairista“, cele doua opuri de tinerete – lipsite de intensitatea scrierilor lui Eliade sau Holban – nu depasesc prea mult zona minoratului in cadru parizian. Vocea autorului se va limpezi abia odata cu Orasul cu salcimi (1935). Poem deghizat al Brailei natale, dar si reformulare a „prozei provinciei“ in cheie modernista, urmarind linia unor initieri erotice tulburi si invaluit in vaporozitati muzicale, acest roman al adolescentei altminteri nu lipsit de „urmasi“ – de la Pericle Martinescu si Dinu Pillat la Sinziana Pop si Adina Keneres – retine atentia indeosebi prin procesul transformarii Adrianei Dunea din fata in femeie. G. Calinescu avea dreptate sa vada in primul capitol – intiiul singe – un mic tur de forta.

Metamorfoza fiziologica a puberei, cu reverberatiile interioare aferente, e prezentata cu delicatete empatica, dar fara false pudori. Numai ca romanul educatiei sentimentale esueaza mai intii in melodrama, apoi in sarja superficial-demonstrativa (metamorfoza burgheza a Elisabetei Donciu, caricaturizarea violonistului Cello Viorin, domesticirea lui Buta, ex-liceanul „de viata“, trecerea Adrianei din postura de amanta a tinarului Gelu in ipostaza de sotie a proaspat divortatului Paul Mladoianu)… inceput promitator, Orasul cu salcimi incheie neconcludent linia prozei „mondene“ a lui Sebastian. Adolescenta va lasa insa locul maturizarii si, asa cum personajul Stefan Valeriu din Femei va fi relansat, mult mai convingator, in Jocul de-a vacanta, romanul sentimental va urca – prin Accidentul – „la munte“, abandonind senzualismul frivol in favoarea unei gravitati calme, usor obosite. Utopia erotica a autorului (populata de femei mature si intelepte gen Corina sau Nora, contrapondere a usuraticelor Odette si Ann) merge mina in mina cu utopia romantica a evadarii in munti, departe de lumea „plina de obiceiuri proaste, de manii si de idei fixe“. Evadarea imposibila a Adrianei din cercul strimt al vietii provinciale e inlocuita de evadarea reusita a lui Paul din debusolarea bucuresteana, iar dramei inavuabile a Lucretiei Mladoianu – o colega a Adrianei convertita la lesbianism de profesoara ei, calugarita Denise – ii ia locul drama „burgheza“ cu substrat obscur a familiei Grodeck.

O alta imagine a orasului natal, mult mai vie si mai cruda, ne intimpina in volumul-manifest din 1934. Roman al conditiei „evreiesti si dunarene“ a autorului, cu marcat caracter autobiografic si, asa-zicind, ideologic, De doua mii de ani constituie un caz al culturii romane interbelice si un text cel putin comparabil, prin pasiunea ideilor traite, cu Huliganii sau Nu. Valoarea sa este una transestetica (nu extraestetica!), iar prefata antisemita a lui Nae Ionescu – relevanta, din pacate, pentru polarizarea ideologica si alunecarea spre extremism a vietii noastre publice din acea vreme… Confesiunea la persoana intii a naratorului fara nume poate fi privita, in acelasi timp, ca o „autofictiune“ identitara, ca o radiograma a mediilor evreiesti, ca un (excelent) roman de familie si ca un (pasionant) roman al lumii studentesti si intelectuale din deceniul al treilea. Fictionalizarea documentului existential ramine minima, iar „cheile“ onomastice sint de obicei transparente. Naratorul este aici un tinar intelectual evreu implicat in istorie si in datele propriei identitati, refuzind deopotriva ghetoizarea si asimilarea, marxismul si sionismul. Un „om singur“, neinregimentat si nelinistit, inapt pentru „logica colectivelor“, mefient fata de conditionarile care, intr-o societate bolnava de antisemitism, il inregimenteaza cu forta intr-o tabara sau alta, intr-o abstractiune sau alta. intre romanul autobiografic din De doua mii de ani, pledoaria din Cum am devenit huligan si Jurnal continuitatea e vizibila, ca si deplasarea spre nonfictiune, spre gradul zero al confesiunii intime. De la un punct incolo, criza identitatii devine suportabila doar prin consemnarea nuda a evenimentelor, cu ecourile lor interioare. Deliteraturizarea – un efect al deziluzionarii…

Posibilitatea unei insule
in schimb, ca si in Fragmente…, Femei si Orasul cu salcimi, ca si in piesele de teatru, nimic din evreitatea lui Sebastian nu razbate in ultimul sau roman (1940). S-ar zice ca autorul incearca sa-si conserve calitatea de om liber inclusiv fata de propria identitate etnica intr-o epoca in care istoria il someaza sa nu o uite. Reinceput in 1939 la Stina de Vale, in Apuseni, dupa ce citeva zeci de pagini fusesera pierdute cu doi ani inainte, Accidentul a fost scris pe un fundal istoric agitat. Lasind la o parte zilele de vacanta smulse in vederea redactarii, Sebastian traieste la propriu teroarea istoriei: inceputul razboiului, incorporarea la regimentul 21 infanterie cu umilintele de rigoare, asasinarea de catre legionari a lui Armand Calinescu si represaliile singeroase, radicalizarea antisemita a fostilor prieteni.

Singurele evadari posibile ramin auditiile muzicale, lecturile, vacantele si, tot mai rar, escapadele amoroase cu cite o prietena. Scrierea romanului capata in asemenea conditii semnificatia unei fugi din Istorie, a unei „fugi la munte“ intr-un paradis provizoriu – si iluzoriu: un nou „joc de-a vacanta“ pe o insula montana impreuna cu o femeie iubita, camarada de schi fara obligatii... Purtind un titlu, vai, premonitoriu, textul atrage insa dupa sine destinul. Iata o intimplare din ziua de miercuri, 21 februarie 1940, putin dupa predarea la tipar a romanului: „La Brasov, o zi de amor. Zoe, draguta, iubitoare. Singuri la Sceeser, aveam impresia ca sintem departe de oras. imi place uneori sa mimez fericirea. Leni, zarita un moment in camera ei de la «Aro». Mi s-a parut deosebit de urita. Coincidenta amuzanta, prezenta noastra – Leni, Zoe, eu – la Brasov, in aceeasi zi. Ca in ultimul capitol din Accidentul“. Ca Leni Caler va fi fost modelul lui Ann, iar Zoe Ricci – al Norei (desi Ann e pictorita, ca Zoe!) pare plauzibil. Numai ca in cazul de fata viata e cea care imita fictiunea. N-ar fi prima data…

Drama burgheza si utopie evazionista
Fiu al unei vieneze hipersensibile si al unui industrias sas grobian si cupid, mostenitor pe linie paterna al unor uzine brasovene si – pe linia defunctei sale mame – al unei firi delicate si al unei boli de inima incurabile (dar cu care spera sa ajunga la majorat spre a lichida mostenirea tatalui), Gunther Grodeck este, in ciuda aparentelor, un personaj-cheie al Accidentului. in fapt, tinarul de nici 21 de ani care o salveaza pe Nora dupa disperatul ei accident de schi – simetric celui de tramvai din Bucuresti – e principalul erou al unui „roman in roman“. Un roman german al adolescentei intirziate, bolnave, in mijlocul unui roman romanesc al vacantei revitalizante… Identitatea lui Gunther contine, in chiar miezul ei interior, conflictul dintre artist si burghez.

Printre „modelele“ sale reale, invocate in Jurnal, figureaza decedatul M. Blecher, iar cognomenul de Hagen – tatal ilegitim al adolescentului – folosit cindva numai de tinara doamna Grodeck, e preluat din wagnerianul Amurg al zeilor. Unele consideratii ale autorului ramin insa misterioase. Ce va sa-nsemne de pilda aceasta notatie din 12 februarie 1940: „Am s…t sentimentul ca-i datorez lui Gunther tot ceea ce n-am apucat nu numai sa spun, dar nici macar sa sugerez in roman“ (12 februarie 1940)? Si de ce va fi simtit Sebastian nevoia sa faca din acest roman in roman o piesa de teatru, potrivit unor marturisiri proprii? Greu de spus. Oricum, nu vacanta impreuna cu Nora – profesoara de franceza si de schi, partenera lucida si camarada protectoare… – il „vindeca“, singura, pe blazatul avocat Paul de pierderea flusturaticei Ann. Cei care il salveaza de sine sint, in realitate, Gunther, cabanierul Hagen si „inteleptul“ ciine Faffner, retrasi in munti din calea cinicului, potential asasinului industrias. De asemenea, il salveaza muzica, in special metafizica sonora a Oratoriului de Craciun ascultat alaturi de Nora in Biserica Neagra, la capatul unei coboriri aventuroase... Imaginea Brasovului turistic seara, cu casa secreta si pustie a lui Hagen, vegheata de fotografia mamei lui Gunther, apoi comuniunea tacuta a sarbatorii din vechiul burg sint prinse in pagini de o claritate muzicala greu de uitat. Iar intoarcerea la cabana pentru Anul Nou si coborirea in Bucuresti alaturi de tinerii turisti inchid, optimist, bucla unei initieri.

Morala: schiul „copilareste“ si „elibereaza“, el poate „schimba viata“, regenerind sufletele obosite si abolind temporar diferentele dintre sexe. Nu e lipsit de relevanta, totusi, faptul ca Revelionul din roman face trecerea intre 1934 si 1935. Simbolica fuga in sus a autorului e si o fuga inapoi in timp, caci Accidentul se incheie inainte de „punctul critic“ ce va fi dus la tinerea jurnalului… in 1940, zvonul marilor rasturnari istorice – cu care Paul ia contact, nonsalant, inaintea intoarcerii la Bucuresti… – se transformase deja in zgomot apocaliptic.
Utopie evazionista in decor real, Accidentul trebuie citit si pe fundalul istorico-biografic al redactarii sale. Altminteri, risca sa-si piarda din greutate. Chiar si asa, el ramine un foarte frumos roman de dragoste si de atmosfera: autentic si fantast, vertebrat de aventura montana, cvasiinitiatica a unei vacante la schi si, nu in ultimul rind, o compozitie armonioasa, cu raccourci-uri, alternante si corespondente subtile. Desi isi afirma neincrederea in propriile-i calitati de „peisagist“, Sebastian reuseste un frame unic al acestui sport de iarna si al acestei zone turistice dintre Bucegi si Brasov. Un poem transfigurator alcatuit din reflexe cristaline, din lumini si umbre hibernale.

„Ironia unui destin“
Dar utopia ramine utopie, iar happy end-ul mai frecvent in romane ca in viata. Ironie a destinului, tocmai in mult asteptatul an al eliberarii de teroarea hitlerista si de prigoana antisemita, vacanta la schi din zilele de Craciun ale lui 1944 (alaturi de sotii Patrascanu, Lena Constante, Harry Brauner si Herandt Torosian) nu-l mai poate elibera pe Sebastian de tristete si singuratate. Mai mult, ea va fi si ultima sa iesire in munti. Dupa citeva luni, un accident de camion – un accident al istoriei, in fond… – il va smulge dintre cei vii, impiedicindu-l sa asiste la prabusirea sperantelor intr-o „lume mai buna“. Arestati dupa citiva ani in procesul Patrascanu, supravietuitorii vacantei de la Diham – transformata in cap de acuzare – nu-l vor avea alaturi pe autorul Jocului de-a vacanta.
La 29 mai 1945, peste biografia lui Sebastian a cazut cortina interbelicului.