OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Victor Erofeev
Stalin cel bun
Editura Paralela 45, Pitesti, 2006,
400 p.

Partea nasoala cu parintii e ca nu-i poti uri cu adevarat, oricit de mult te-ai stradui. Pina si dispretul ia in acest caz forme ambigue: lasitatea lor da adevarata masura a propriei noastre lasitati, nebunia lor ni se reflecta in priviri…
Un lucru e cert dupa ce ai lasat romanul lui Erofeev din mina: in cazul de fata, domnul Freud poate sa se retraga discret. E mai putina analiza personala decit ar parea (faptele, ca sa fim in ton cu productiile Universal Pictures, sint reale) – tatal lui Erofeev chiar a fost translatorul lui Stalin, a fost atasat cultural al ambasadei sovietice de la Paris, Erofeev a fost, cum se zice, „copil de bani gata“… Problema pe care o pune scriitorul are de-a face mai mult cu relatia dintre tatuca Stalin si fiul sau, conglomeratul numit poporul rus.

„…(S)criitorii rusi sint caraghiosi. Unii dintre ei rid printre lacrimi, altii rid pur si simplu. in aceasta tara caraghioasa ei au grija de moralitate. Dar sint si setosi de singe ca aztecii, predispusi sa jertfeasca oameni. Ei taie capetele femeilor si dusmanilor. Romanele sint impregnate de tematica parintilor si copiilor caraghiosi. Nu numai Turgheniev si Dostoievski, ci si epoca de argint din Petersburgul lui Andrei Belii dezvolta aceasta tema pina la omorul ritual. Fiul-revolutionarul si tatal-reactionarul. Cartea, bomba, teroarea. Daca maica-mea ar fi stiut ca eu voi reprezenta aceasta tema in viata, facind rau intregii familii, probabil ca ar fi dat foc tuturor cartilor din biblioteca noastra.“ Da, romanul lui Erofeev e autobiografic, da, la baza acestei autobiografii sta conflictul ideologic cu un tata ce reprezinta „spiritul rus“ pe de o parte, fiind in acelasi timp si diplomatul playboy care n-a citit o carte in viata lui… insa de undeva din spate silueta gigantica a Tatucai vegheaza intransigent deceniile acoperite de poveste.

Vova Erofeev a inceput prin a fi translatorul de franceza al lui Stalin (desi, revelatia pica spre final, activitatile sale din timpul razboiului n-ar fi fost tocmai diferite de cele ale unui spion), apoi atasat cultural la Paris, ambasador pe undeva prin Africa, ambasador UNESCO, pentru ca, din 1979, sa fie tras pe linie moarta din cauza fiului scriitor.
Erofeev face parte din grupul select al scriitorilor care nu-si menajeaza cititorul. Ba din contra: provoaca pe fiecare pagina, printr-un amestec de mindrie agresiva, te palmuieste, te scuipa… are ceva din atitudinea unui betiv agresiv dintr-un bar. Si cred ca, daca as fi rus, agresivitatea asta mi s-ar parea mult mai percutanta: „Literatura rusa nu i-a facut fata. il transforma pe generalisim in calau, iar pe calau in generalisim. Se crampona de chipul lui fara rost. N-a observat ca aparitia lui Stalin in fata poporului rus seamana cu aparitia lui Iisus Iosifovici. Doar ca Iosif Visarionovici aparuse in fata altui popor ales – primiti oaspetele! – ca sa ramina cu el pentru totdeauna. Rusia e demna de Stalin cel Bun.

Literatura rusa n-a observat ca acesta e Dumnezeul rusilor care treizeci de ani a facut-o pe georgianul. Stalin e o masca“.
in spatele ei se afla poporul rus, cu dorintele sale cele mai de nemarturisit. Orice s-ar intimpla, Stalin va ramine pentru popor un erou pozitiv: el reprezinta puterea pura, Imperiul, modelatorul popoarelor, constructorul socialismului in jumatate de Europa. Cam astea sint cuvintele finale ale lui Erofeev: le puteti citi fara nici o cutremurare? Sau puteti condamna tinarul translator care ramine marcat intreaga viata de faptul ca Stalin e ingrijorat de rana de la mina sa, drept pentru care cheama de urgenta o echipa de medici? Puteti condamna mindria tinarului diplomat pentru care anii Stalin sint cei in care cuvintul sau era aproape ordin pentru ambasadele occidentale? Uimirea celor care, dupa moartea Conducatorului, au descoperit ca garderoba sa era alcatuita din doua tunici si o pereche de cizme?

Copilul Erofeev si-a insotit tatal peste tot: la vila lui Picasso, in Parisul lui Yves Montand, in Africa, la Viena. Si, ca sa alungam complet umbra lui Freud din schema, naratorul copil isi adora tatal, pastrind fata de mama extrem de culta, admiratoare a suprarealistilor, o rezerva cel putin ciudata. Ciudata pina in ultimele pagini, cind realizezi ca Vova Erofeev, in admiratia si abnegatia sa totala fata de munca, e mult mai autentic decit doamna Erofeev, cea care a trebuit sa traiasca intreaga viata cu dispretul profund fata de propriul sot cititor de gazete. Dispret care n-a impiedicat-o sa traga toate foloasele vietii de sotie de diplomat sau sa condamne gestul fiului ei de a initia bomba literara Metropola, care avea sa puna capat carierei sotului sau. Cea care citea literatura de ultima ora, cea care – de teama ca fiul ei va fi „un bleg“ – i-a stimulat curiozitatea intelectuala, traducatoarea lui Dreisser in rusa nu va intelege sub nici o forma „experimentalismul“ unui fiu care inca „nu se afirmase“, nu avea o cariera.

„Nu puteam sa nu ma mindresc cu tatal meu. El nu le aducea celor de sus cadouri de pret din strainatate, nu se lingusea pe linga sotiile nacelnicilor. il dezgusta specula diplomatica la care recurgeau toti: cumpararea aparatelor fotografice, magnetofoanelor, ceasurilor Rolex, pick-up-urilor costisitoare din Occident, ce lipseau pe piata sovietica saracacioasa, si revinderea acestora prin intermediul consignatiilor din Moscova pentru imbogatire. Comunist ferm, soim stalinist cu ochi de culoarea otelului, care a contribuit in mod nemijlocit la elaborarea conceptiei sovietice a razboiului rece, tata credea sincer in superioritatea orinduirii sovietice, visa la revolutia mondiala.“ Si cind sosea in concediu, din Paris sau din orice alta parte, privea amuzat cozile din fata magazinelor, nu stia pretul unui bilet de autobuz, nu intelegea galantarele goale. E foarte multa (auto)ironie in portretul tatalui. La fel de multa duiosie.

Erofeev si-a omorit tatal. Politic. Erofeev si-a tradat patria. Erofeev le povesteste fostilor cetateni sovietici cum minca el, in perioada stalinista, camembert si Caprice des Dieux. Le povesteste cum statea pe genunchii lui Picasso, si face toate lucrurile astea ostentativ, parca indemnind la linsaj.
Nu mi-am dat seama cum sa separ aceste teribilisme provocatoare de esenta dureroasa a cartii. Este, totusi, povestea asasinarii tatalui. Un tata care, in ciuda pasiunii sale pentru un sistem criminal, „iese bine“ din carte. La fel de bine cum ar iesi personajul Stalin, daca n-ar purta pentru cititor intreaga panoplie de trasaturi a personajului istoric. Singurul care nu iese foarte bine (si aici cred ca sta si succesul cartii) e personajul Victor Erofeev, paricidul…