Între viaţă şi literatură

Autor: Dana PÎRVAN-JENARU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Chiar şi atunci cînd scrie ficţiune, rădăcinile autobiografice sînt nelipsite din opera luiNorman Manea. Romanul Vizuina, ca şi Plicul negru, este construit pe o aparentă structură de roman poliţist, aşa-zisa acţiune oferind axa pe care se prind filamentele unei problematici vaste şi grave, în privinţa căreia autorul se dovedeşte, de-a lungul timpului, consecvent cu sine însuşi. Avem un roman dens, ce răscoleşte din nou trama exilului, căreia îi face concurenţă o altă temă majoră: relaţia dintre viaţă şi cărţi, scris/cititul ca terapie sau ca formă de transcendenţă. Încercarea de a omologa literatura cu viaţa în condiţiile dislocării irevocabile pe care o aduce exilul reprezintă nucleul dur al celui mai recent roman publicat de Norman Manea. Ca un schelet coralier cu o bogată încrengătură, cele două teme strîng în jurul lor numeroase alte idei şi motive fundamentale, des întîlnite în eseistica sau romanele anterioare ale autorului: Holocaust, comunism, evreitate, identitate, libertate, moarte, iubire, moralitate, destin, obsesia sinelui, paradoxul progresului, precum şi veritabile sisteme de opoziţii – prezent-trecut, sacru-profan, maestru-discipol, memorie individuală-memorie colectivă, simbol-raţiune, est-vest, etc.

Romanul este, evident, unul complicat, o replică livrescă la biografia scriitorului despre care acesta afirma în Sertarele exilului că este „făcută din volute şi sinusoide şi rătăciri“. Prim-planul nu îl ţine minimala intrigă detectivistică şi nici experienţele cotidiene ale personajelor, ci un conflict mai puţin palpabil, dar care poate avea forţa necesară pentru a schimba ordinea materială. Este vorba de dramatismul care ia naştere în punctele de intersecţie dintre realitate şi mitic-livresc, precum şi dintre trecut şi prezent, în încercarea personajelor de a analiza, justifica şi ierarhiza existenţa, una dintre consecinţele „tehnice“ imediate fiind disparitatea dintre epic şi discursiv.

Viaţa ca labirint

Cartea ne poartă în America, simbolul perfect al Babelului, unde exilaţii de pretutindeni (români, italieni, ruşi, polonezi, indieni) îşi caută identitatea şi se luptă cu timpul care refuză să devină trecut şi, implicit, viitor. Timpul subiectiv este mai puternic decît cel obiectiv, este un timp al memoriei dureroase, al corespondenţei impresiilor şi al stărilor retrăite. Viaţa lor pare un labirint în care îşi caută propria identitate şi fericire, dar în care îi pîndesc nu numai suferinţa, dezamăgirile, ci chiar şi moartea. Gîndurile continuă să locuiască în ţara lăsată în urmă şi în cazul lui Gora, şi în ceea ce-l priveşte pe Peter Gaşpar, nişte alter ego-uri fragmentate ale autorului (multe dintre elementele biografiei lor coincid cu ale autorului: evreitatea, experienţa lagărului, exilul în America, pasiunea pentru cărţi, profesoratul, scrierea unei recenzii contestate în ţară, locuinţa din pădure, bolile de inimă etc.). Ambii sînt plecaţi din infernul comunist din România şi incapabili să se adapteze civilizaţiei americane, pe care o privesc cu detaşare, ambii sînt captivi în universul cărţilor care le oferă o veritabilă redută, ambii iubesc acceaşi femeie a trecutului, pe enigmatica Lu, ambii cunosc foarte bine gîndirea lui Cosmin Dima şi pe a lui Palade (personaje pe care cititorii români îi vor identifica involuntar cu Mircea Eliade şi cu Ioan Petru Culianu, dat fiind gradul foarte mare de suprapunere a elementelor biografice şi a ideilor asociate).

Aflat în America, lui Gaşpar i se propune să scrie o recenzie despre Dima, despre trecutul fascist al acestuia, despre măsura în care biografia influenţează calitatea sau, cel puţin, receptarea operei şi, după multe ezitări, dublate de refuzul lui Gora de a o scrie el însuşi, articolul este publicat. Enigma uciderii lui Palade în toaleta universităţii se dublează cu o altă enigmă, căci Gaşpar primeşte la locuinţa din pădure o ameninţare cu moartea, pe o cartolină, în text strecurîndu-se şi obsedantul simbol al labirintului. Cu ajutorul lui Gora, este recunoscut un citat din Borges, din povestirea Moartea şi Busola. Suspiciunile se îndreaptă iniţial înspre serviciile Secrete ale ţării lăsate oficial în urmă, Gaşpar fiind convins că moartea sa era legată de moartea lui Palade.

După investigaţii poliţieneşti, dar mai ales livreşti, pretext pentru a pune faţă în faţă raţiunea cu gîndirea mitică şi de a face astfel o incursiune mult prea extinsă (în maniera ex cathedra) în mitologia grecească, dar şi în gîndirea lui Eliade şi a lui Culianu, se descoperă că acea cartolină de ameninţare era una dintre cele patruzeci concepute de o studentă în cadrul unui program iscat din ideile lui Borges, scriitorul pe care exilaţii români îl discutaseră cu zeci de ani în urmă într-o nu mai puţin celebră mansardă bucureşteană. Problematica evreităţii şi a Holocaustului sînt aduse în roman în special prin personajul Gaşpar, al cărui tată fusese trimis cu soţie şi fetiţă în lagăr, acestea două fiind arse. Cu puţin înainte de eliberare, tatăl o cunoaşte pe viitoarea mamă a lui Peter, copilul va fi conceput în lagăr, dar filiaţia paternă nu este una sigură. Incertitudinea descendenţei este dublată de enigma dispariţiei acestuia.

Biblioteca – simbol central

Toată cartea stă sub semnul unei tensiuni ambigue provocate de misterul crimei şi al ameninţării cu moartea, dar mai ales de misterul general al existenţei care, pentru Gaşpar şi Gora, pendulează între o legitimare verosimil-realistă şi una paradigmatică. Şi Gora, şi Gaşpar sînt de două ori captivi: ai vieţii şi ai cărţilor, pe care nu de puţine ori le confundă. Drumul între cele două are şi sens, şi contrasens, pe care cei doi rătăcesc lăsînd senzaţia de mişcare în rotaţie, de eternă reîntoarcere (în roman există chiar şi nişte scene iterative, amintind de Arta fugii a lui Dumitru Ţepeneag). Revitalizarea miturilor, desfăşurarea consideraţiilor despre labirint, lumi paralele, camuflarea sacrului în profan, fascinaţia implicită a eternei reîntoarceri determină menţinerea în prim-plan a arhetipalului menit să întărească iluzia coincidenţei dintre ficţiune şi viaţă. Cei doi tind să justifice întîmplările recurgînd la alibiuri mitice (viaţa pare o mitologie trăită) sau literare. De aceea un alt simbol central pe a cărui încărcătură semnificativă mizează Norman Manea este acela al Bibliotecii.

Dacă la Borges lumea era văzută ca o bibliotecă, la Manea, Biblioteca reprezintă esenţa lumii, punctul său central care îi asigură ordinea (fie şi la nivelul unei explicaţii livreşti). De aceea, atacurile teroriste din 11 septembrie sînt considerate un eşec, căci nu au vizat Biblioteca, această memorie a umanităţii. Cărţile sînt vizuina lui Gora, un om pentru care lumea acestora este mult mai agreabilă şi mai credibilă decît realitatea: „Avea tot mai multă încredere în cărţi, nu în amintiri cu care nu mai avea ce face. Credea în ceea ce rămîne scris. Mintea şi sufletul interlocutorilor sau ale interlocutorului care era el înşişi rămăseseră în trecut. Străin între străin, poţi regăsi, totuşi, prieteni din viaţa anterioară. În cărţi! Cărţile din viaţa anterioară îl aşteptaseră. Camarazi de nădejde îi urau bun venit în altă limbă şi alte limbi. Interlocutori fideli, gata să-i redea obişnuinţele, să-i umanizeze rătăcirea“.

Lipseşte senzaţia de firesc

Cărţile sînt lumea labirintului şi a codului, iar pentru o minte ca a sa, lumea începe şi se termină cu cărţile, sensul existenţei fiind de neconceput dincolo de paginile acestora. Pe Peter Gaşpar, poreclit Mynheer, îl caută, nu o dată, în personajul cu nume asemănător din Muntele vrăjit, vina ancestrală este cea din Procesul, el însuşi are porecla Pnin, iar moartea sa ar putea fi încă o moarte care nu dovedeşte nimic. Referinţele intertextuale sînt semnificative, deloc întîmplătoare, sugerînd un anumit mod de a-şi asuma existenţa, de a concepe relaţia dintre aceasta şi literatură, de a trăi textele: „Lonrot moare pentru că e prea raţional. Se lasă fascinat de-o schemă raţională. Cititorul perfect e cel care suprimă şi logica şi bunul simţ şi suficienţa şi scepticismul. Se lasă, cu totul, în voia textului, îl trăieşte“.

Cu un astfel de raţionament înscris în structura sa intimă, Gaşpar găseşte motivaţii şi explicaţii savant-enigmatice pentru ameninţarea primită, oferind şi justificarea unei astfel de atitudini: „Adevărul este şi adevărul fanteziei şi al potenţialităţilor, realitatea nu-i doar a faptelor, ci şi a ipotezelor şi enigmei, a şanselor neîmplinite, expirate în unicatul care a expiat“, „ficţiunea e parte din realitate, doar ştii, manipulezi realitatea“, „viaţa minţii are primejdiile ei. Nu doar adevărul evident, ci şi cel ascuns este primejdios. Coincidenţele, erorile fac un joc codificat“. Şi Gaşpar cel locvace, şi Gora cel tăcut şi izolat pendulează între cele două planuri de receptare a realităţii (cel verosimil-realist, bogat în observaţii referitoare la cotidianul românesc sau american, şi cel fantasmatic, oniric şi simbolic, încărcat cu plurisemnificaţie), rămînînd oarecum suspendaţi şi captivi ai acestor raporturi nedeterminate dintre realitate şi mitic-livresc.

Ceea ce-i lipseşte, însă, romanului Vizuina este senzaţia de firesc. Expunerea tuturor acestor motive se face într-o măsură mult prea mare la modul declarativ, discursivul livresc suprimînd suportul narativ. Nivelul „de suprafaţă“ şi cel simbolic nu se rotunjesc îndeajuns, nu reuşeşc să formeze un univers romanesc închegat, căci elementul intelectual abstract îşi află o contrapondere modestă în acţiune sau în personajele care rămîn mai mult ale realului decît ale naraţiunii (în special decupajele din biografia lui Eliade şi Culianu, precum şi expunerea, deseori în situaţii forţate, a sistemelor de idei din opera acestora). Complicata sintaxă a cugetării lui Norman Manea este, în schimb, atenuată graţie stilului alert, nervos şi eliptic care dinamizează înaintarea prin sinuosul labirint romanesc. Deocamdată, Întoarcerea huliganului rămîne cel mai bun roman al lui Norman Manea.