OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a scris deja foarte mult despre acest lungmetraj de debut, însă cam puţin, la un nivel analitic, despre propunerea sa cinematografică şi prea mult, la un nivel anecdotic, despre detaliile pitoreşti ale producţiei. În opinia mea, Fluier este un film despre închisorile pentru tineri din România cam în aceeaşi măsură în care Moartea domnului Lăzărescu era un film despre sistemul sanitar autohton. Desigur, regizorul Florin Şerban (care semnează şi scenariul, alături de Cătălin Mitulescu) s-a documentat foarte bine, în penitenciare, înainte de a face filmul (Fluier o dovedeşte cu prisosinţă), la fel cum o făcuse înainte şi Cristi Puiu, în spitale. Totuşi, cred că pe amîndoi i-a interesat, mai mult decît critica socială, să-i înţeleagă şi să-i prezinte onest pe oamenii care trăiesc – captivi de voie sau de nevoie – în asemenea spaţii închise, guvernate de legi proprii.

Cele trei conflicte

Există mai multe nivele narative în Fluier, însă accentul cade pe relaţiile de familie. Iar acest lucru devine evident după cîteva minute de film, atunci cînd adolescentul Silviu (George Piştereanu) se dichiseşte – atît cît i-o permit condiţiile din închisoare – pentru a-l întîlni, la vorbitor, pe fratele său mai mic, Marius (Marian Bratu). Pe parcursul scurtei lor discuţii, Silviu este mai întîi încîntat (îşi iubeşte frăţiorul), dar la aflarea veştilor devine perplex (mama lor s-a întors) şi, apoi, înfuriat (ea vrea să-l ia pe Marius în Italia), chiar dacă îşi ascunde sentimentele în faţa celui pentru care rămîne un model. Acesta se va dovedi ulterior conflictul principal al filmului, determinînd comportamentul violent al protagonistului din partea a doua. Un moment crucial este şi întîlnirea cu mama (Clara Vodă) de la jumătatea filmului – o secvenţă excelent gradată, din care aflăm tot ce mai era nevoie să aflăm despre această familie destrămată. Tot ce mai era nevoie să aflăm pentru a empatiza cu protagonistul, căci Florin Şerban elimină cu bună ştiinţă informaţiile irelevante în contextul filmului (de pildă, tatăl din spital).

Relaţiile protagonistului cu ceilalţi deţinuţi (prietenia cu Ursu, duşmănia lui Soare etc.), şi ele anticipate încă din primele cadre, ocupă, în construcţia subtilă a filmului, de-abia al treilea nivel. Aici, deşi pierde respectul „colegilor“ după ce este umilit în faţa tuturor de către Soare (Mihai Svorişteanu), Silviu îl recîştigă la final, cu riscul rămînerii în închisoare.

Aceste trei conflicte sînt convingătoare şi pentru că actorii, profesionişti sau nu, sînt foarte bine aleşi (singura excepţie: Mihai Constantin, care, în rolul directorului de penitenciar, pare dintr-un alt film), iar regizorul a ştiut cum să lucreze cu fiecare pentru a-şi interpreta personajele. Reuşita lui Florin Şerban, din acest punct de vedere, mi se pare comparabilă cu cea a lui Laurent Cantet din Entre les murs.

O altă dovadă de curaj este secvenţa nocturnă de la mijlocul filmului, în care Silviu şi Ursu (Chilibar Papan) aleargă chiuind printre nişte cearşafuri albe. În acest scurt moment magic, care nu se leagă de nimic din film, se ascunde, cred, ceea ce regizorul a dorit să ne transmită prin Fluier.