OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am scris circa zece articole pe marginea interventiei in Irak. In toate am sugerat ca unilateralismul american nu este neaparat mai rau decit ordinea internationala invocata cu nostalgie; ca un razboi cu citeva mii de morti este mai putin rau decit o pace care face anual cel putin citeva zeci de mii de victime. Am adus argumente de ce este mai putin legitim sa vorbeasca Franta, in chestiunea irakiana, decit Statele Unite.

Am primit multe mesaje prin Internet, de la cunostinte si de la prieteni. Unii proamericani – mai multi, parca, „pacifisti“. Am citit un maldar de articole, de la comentarii oarecare din Le Monde, pina la analize semnate de grei precum Michael Walzer. Am ascultat cu multa atentie vocile impotriva conflictului, am subliniat bibliografia celor care erau pentru.
Pozitia pe care am avut-o pe tema razboiului din Irak a fost aproape in intregime rationalizata. Am revazut articolele Cartei ONU si am inventariat interventiile Consiliului de Securitate anterioare; am cautat informatii privind dimensiunea epurarilor in conflictele regionale deschise si am preluat ceea ce diverse surse spuneau despre victimele regimului lui Saddam. Am impartit cifrele de morti pe decenii si le-am comparat cu altele anuale. Am apreciat un anumit tip de atitudini sincere si am respectat la fel de mult alte atitudini, tot sincere, dar in continut contrare. Nu am considerat nici un set de argumente (pro sau contra interventie) ilegitime.

Iata insa ca, o data cu scormonirea Irakului, datele privind regimul instaurat de partidul Baas au devenit din ce in ce mai concrete. Am vazut o lume orwelliana, in care jumatate din spatiul public era invadat de portretele si statuile lui Saddam Hussein. Am aflat ca uciderea opozantilor nu era o septica si rapida operatie punitiva; ci trupurile erau hacuite, pentru a fi trimise apoi familiilor, puse sa plateasca gloantele folosite de catre calai. Am citit despre Asrar Quabandi, o femeie in virsta de 31 de ani care „a vorbit despre ce nu trebuia. A fost luata de acasa, batuta si violata. La sfirsit, dupa 2 luni, i-a fost zdrobit craniul. Trupul i-a fost transat meticulos, pus in saci de plastic si lasat in fata casei. Detaliile vin de la tata, care a fost invitat sa urmareasca interogatoriul“. (Articolele lui Traian Ungureanu, publicate in revista 22, mi-au fost, in aceasta privinta, cele mai de folos.)
Dupa aceste incursiuni in batatura iadului, ceva in mine s-a schimbat. Emotia mea este mai mare si toleranta ceva mai mica.

Le voi cere, de asta data, sa-mi explice, ei, pacifistii, de ce o ordine mondiala care a acceptat zeci de milioane de morti ar fi mai buna decit unilateralismul american care ar opri, cu pretul unor pierderi de o mie de ori mai mici, astfel de masacre.
Apoi, de ce li se pare lor ca este de dorit ca in locul a citeva sute de victime civile si a citeva mii de soldati, sa moara in fiecare an circa 70.000 de copii irakieni. (720.000 este cifra ONU pe perioada embargoului, ceea ce corespunde cifrei anuale enuntate.)
As vrea sa stiu de ce sint pacifistii impacati cu torturarea opozantilor partidului Baas si nicidecum cu hegemonia americana.
Ii rog sa-mi explice, in detaliu, de ce pentru Saddam nu au (in acest context al razboiului) decit un scurt „Este odios!“, in timp ce fac ore intregi bancuri si-l dispretuiesc pe George Bush. Mai pe sleau, de ce il urasc cu mult mai mult pe Bush decit pe Saddam.

Le cer sa-mi explice de ce colaborarea la nivel militar si al serviciilor secrete dintre rusi si regimul irakian, pina in ultima clipa dinaintea interventiei, ori de ce relatiile clientelare, timp de decenii, intre dictatorul din Bagdad si francezi, ii scandalizeaza infinit mai putin (de fapt, deloc) decit afacerile cu Irakul ale firmei Halliburton Co., condusa pina in vara anului 2000 de catre Dick Cheney. (Despre care se scrie ca nu avea cum sa cunoasca afacerile filialelor franceze prin care s-au derulat contractele, ca acestea s-au desfasurat in cadrul programului „hrana pentru petrol“ si ca nu au incalcat legea americana.)
Ii mai rog sa-mi explice de ce prefera administrarea post-conflict a Irakului de catre o organizatie cunoscuta pentru lentoare, ineficienta si coruptie, precum ONU, unui control american care s-a dovedit intotdeauna practic.
Le cer, pe scurt, sa dea raspunsuri la aceste intrebari unor oameni care nu au nici creierele spalate, nici inimile impietrite. Le cer, tot in numele lor, sa nu-i mai faca pe interventionisti criminali, nici pe proamericani, fascisti.
Pe antiinterventionistii care nu raspund, punct cu punct, chestiunilor ridicate, astazi, dupa ce si pentru ei informatiile sint mult mai numeroase, mai concrete si mai clare, ii intreb: cum as putea pastra stima si intelegerea pentru frazeologia lor?