OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hyper-textul este, pe de o parte, un program computerizat care ofera utilizatorului posibilitatea de a se deplasa ramificat si in mod non-liniar printr-un text electronic, iar, pe de alta, chiar rezultatul acestui program, respectiv documentul ne-uniform, inter-conectabil, arborescent, caracterizat prin optiunea utilizatorului-creator de a se repozitiona in interiorul lui sau de a-l relationa cu alte documente. Spre deosebire de textul scriptic traditional (bi-dimensional, „aplatizat“ pe suportul real, consistent, al paginii de hirtie), hyper-textul este un text electronic, „adincit“ in tri-dimensionalitatea virtuala a ecranului de computer; in consecinta, el nu mai functioneaza pe o suprafata (cea a foii tiparite, pe care o intoarcem cu degetul), ci pe o interfata (a ecranului digital, raspunzind comenzilor/click -urilor de pe tastatura calculatorului).

Bunicul hyper-textului pare sa fi fost Vannevar Bush care, intre 1932 si 1939, a elaborat pe hirtie ideea unui soi de memory extender numit memex si ramas la vremea aceea in stadiu de proiect. De altfel, intr-un articol din Atlantic Monthly, intitulat As We May Think si publicat in 1945, Bush isi intarea ideea, vorbind de nevoia oamenilor de a avea masini cu distributie de informatie relationata, care sa poata fi utilizate in primul rind de comunitatea academica.
Existenta textului-document, utilizind ca suport estetic ecranul computerului, e strins legata de mobilitatea locationala a diferitelor componente, conectabile prin legaturi (hyper-links) asemanatoare notelor de subsol sau glosarelor din textele scriptice traditionale, si de ilustrarea iconica prin intermediul unui melanj tehnologic video-computerizat (hyper-media). De altfel, ultimul termen, inventat de Ted Nelson in 1965, desemneaza acele sisteme hyper-textuale care cuprind componente mediale combinate (text, imagine, sunet, animatie, video); prin extindere, el poate fi corelat interactivitatii multimediale, jocurilor video si sistemelor VR care nu ii includ toate caracteristicile: „Hypermedia pura poate fi caracterizata ca avind trei trasaturi principale: unu, este interactiva; doi, presupune o varietate de combinatii de diverse tipuri mediale, in mod special selectate de utilizator; si trei, din punct de vedere formal, e non-liniara, neavind nici inceput, nici mijloc, nici sfirsit.“ (Bob Cotton &Richard Oliver, The Cyberspace Lexicon, 1994:98)1
Din punct de vedere al teoriei perspectivei, principala calitate a hyper-media o constituie deschiderea iconica pe sistemul cutiutelor chinezesti.

Abisalizarea imagistica prin meta-includeri nelimitate (existenta si in cazul realitatii virtuale) permite cititorului-spectator sa-si fluidizeze fantasmele intr-o telescopie a ferestrelor mentale si digitale care atinge apogeul in cazul cyber-spatializarii. Pe aceasta filiera, hyper-media este mai mult decit o extensie iconica a unui hyper-text; ea configureaza un tunel vizual in care proiectiile mentale ale utilizatorului se intilnesc cu deschiderile digitale ale programului computerizat: „Ginditi-va la hyper-media ca la un colaj de mesaje elastice care se pot intinde si micsora in raport cu actiunile cititorilor. Ideile pot fi deschise si analizate la nivele multiple de detaliu. [...] Cind deschizi micile usi electronice, poti vedea cite o linie a povestii diferita in functie de situatie sau, ca in cazul oglinzilor de frizerie, o imagine intr-o imagine intr-o imagine.“ (Nicholas Negroponte, Being Digital, 1996:70, ©1995)

La inter-fluxul dintre hyper-text, hyper-media si multimedia sta exemplul e-mail-urilor actuale, personalizate prin filtre care formateaza si afiseaza mesajele in diferite culori sau tipuri de fonturi. Dupa Alexander Chislenko, procesul de personalizare iconica si textuala, pus sub semnul a ceea ce el numeste ER (enhanced reality), e susceptibil de a fi imbunatatit prin conversii si filtrari ce ar putea introduce pe ecranul computerului sisteme numerice si alfabetice alternative (fonetice si pictografice) sau i-ar putea „prelucra“ si „traduce“ utilizatorului mesajele „incorecte politic“ prin „filtre de obscenitate“ (v. Intelligent Information Filters, 1997, on-line, la adresa: www.lucifer.com/Asasha/Enhanced Reality.html). Din acest ultim punct de vedere, eufemistica politically correct e privita ca un adaos posibil, dar nu tocmai dezirabil al viitoarelor conversii si filtrari de posta electronica; mai exact, citindu-l pe Robert Carr cu soft-ul sau HexOn Exon (produs imediat dupa elaborarea in SUA a asa-numitului Communication Decency Act), Chislenko descrie modul in care, prin programul respectiv, utilizatorul are posibilitatea de a-si vedea cuvintele obscene din mesajele de mail convertite in chiar numele senatorilor raspunzatori de alcatuirea Actului, si viceversa.
Conectarea mijloacelor hyper-textuale si hyper-mediale poate sugera aparitia unui nou tip de textualitate fictionala, alcatuita din blocuri si retele de informatii, la rindul lor compuse din unitati minimale (numite lexia), dar afirmatia este inca amendabila, daca acceptam premisa ca orice text fictional prezinta in structura sa acele caracteristici materializate de textul electronic prin afisaj.

O legatura (link) hyper-textuala racordeaza doua noduri si e directionata de la nodul-ancora (anchor node) la cel de destinatie (destination node).2 Hyper-link-urile sint de fapt niste comenzi atasate unui buton sau unui cuvint dintr-o pagina electronica, avind functia de a o lega de alte pagini; atunci cind utilizatorul acceseaza butonul sau cuvintul respectiv, el este deplasat intr-o alta sectiune a textului/cartii etc. Legatura hyper-textuala constituie deci reprezentarea electronica a unei relatii dintre doua segmente de material textual care se conecteaza deopotriva pe ecranul computerului si in mintea autorului sau a cititorului. Dupa cum observa Paul Gilster, hyper-textul „[...] este in acelasi timp un proces mental si o unealta digitala“ (Digital Literacy, 1997:138).

Principalele moduri de navigare hyper-textuala tin de diferitele maniere/tehnici de conectare a legaturilor de catre „cititori“ (acestia, la rindul lor, putind fi pusi de catre „autori“ in fata unor optiuni de „lectura“ mai largi sau mai restrinse). Jurgen Fauth citeaza doua moduri esentiale de navigare, conectivitatea productiva (in care „cititorii“ primesc indicatii directionale de lectura in functie de termenii la care s-au oprit si pentru care opteaza in interiorul unui enunt hyper-textual; acesti termeni „produc“ continuari hyper-textuale diferite, care fractureaza continuitatea „povestii“) si adnotarea avansata (care il trimite pe „cititor“ catre un nod hyper-textual ce ii ofera un surplus de informatie, fara a fractura continuitatea „povestii“) – v. Jurgen Fauth, Poles in Your Face: The Promises and Pitfalls of Hyperfiction, 1995, on-line, la adresa: http://sushi.st.usm.edu/mrw/06sept/06-jurge.html.

Ambele moduri de constructie/navigatie se refera aici la hyper-textele fictionale, numite hyper-fictiuni sau fictiuni interactive si care difera oarecum de hyper-textele fara intentionalitate declarat literara printr-o mai bine marcata acomodare a experimentalismului digital la calitatile estetice presupuse de textul literar scriptic traditional. Pe de alta parte, in masura in care filozofia postmoderna, cu precadere prin folosirea paradoxurilor deconstructiviste, a relativizat/ridiculizat notiuni altadata stabile, cum ar fi aceea de „calitate estetica“ sau „valoare literara“, este evident ca nu se mai poate ajunge la o distinctie clara si satisfacatoare intre hyper-fictiuni si hyper-textele „normale“.
In prima situatie, a „conectivitatii productive“, un enunt hyper-textual cum ar fi, sa zicem, „Imi doresc sa vad cum baiatul meu se casatoreste miine“ poate fi „deschis“ (click-at) pe ecranul computerului prin apasarea pe cuvinte diferite care duc la dezvoltari „narative“ diferite: accesarea cuvintului „baiatul“ va indrepta constructia/„lectura“ pe o anumita „poteca“, cea a cuvintului „miine“, pe o alta „poteca“ s.a.m.d., intr-un proces din ce in ce mai complicat de indepartare de enuntul initial (care, la rindul lui, e continuat liniar, si nu doar in „profunzimea“ deschiderilor, de alte enunturi conexe).

In cea de-a doua situatie, a „adnotarii avansate“, regulile de semnificare intre nodurile hyper-textuale sint mai clare, iar schimbarile de perspectiva aduse de fiecare optiune accesata (fie ea si conflictuala, in raport cu celelalte) intorc cititorul-navigator la enuntul initial si la coerenta „povestii“, fara a-i crea obstacole/variante de „lectura“ din ce in ce mai indepartate de datele initiale.3
In ceea ce priveste nodalitatea, adica acea particularitate de conectare punctuala a retelei, ea reprezinta nu numai o trasatura hyper-textuala, ci si una cyber-spatiala, exploatata fictional de literatura cyberpunk. De exemplu, in romanul sau Idoru, William Gibson asociaza existenta reala si digitala, concreta si mediata a omenirii viitorului, aparitiei unor „nodal points“ (1997:37; 49, ©1996) constituite in reteaua realitatii cu virtualitatea de niste operatori profesionisti ai „evenimentelor“; detectia punctelor nodale se face cu ajutorul unor detectivi specializati in descoperirea conectivitatilor virtu-reale (si a potentialului lor manipulativ) din interiorul a ceea ce am putea numi hyper-textura istoriei.

Termenul de hyper-text a fost introdus de Ted Nelson in 1965, cu citiva ani inainte ca Julia Kristeva sa-l utilizeze pe cel de intertextualitate in discursul teoriei literare. Mult mai tirziu, termenul de hyper-text s-a impus in uzul teoreticienilor literari prin interventia lui Gérard Genette, care il foloseste oarecum diferit de acceptiunea lui electronica, pentru a denumi un tip special de relatie trans-textuala, bazat pe derivarea unui text din altul prin transformare sau imitatie (Palimpsestes. La Littérature au second degré, 1982:7-11). De fapt, in volumul sau din 1981, Literary Machines, Nelson intelege prin hyper-text (sau hyper-document) un tip de scriitura non-secventiala, ale carei componente nu sint facute sa fie citite intr-o succesiune prestabilita si nici intr-un flux textual ordonat. Apropierea dintre notiunea de intertextualitate (in viziunea lui Kristeva si Genette) si cea de hyper-textualitate definita de Nelson se poate realiza prin acceptarea caracterului relational al fiecareia cu alte categorii de texte: „Un hyper-text (numit uneori si hyper-document) consta din noduri si legaturi. Un nod este o unitate de informatie (ce poate fi orice, de la un singur punct pe ecranul computerului, pina la un text de dimensiunea unei carti [...]) conectata – legata – electronic la unul sau mai multe moduri de informatie“. (John Slatin, Text and Hypertext: Reflections on the Role of the Computer in Teaching Modern American Poetry, in David S. Miall – ed. –, Humanities and the Computer, 1990:124).
In cazul intertextualitatii, relationarea nu se face prin conexiuni pe ecranul electronic, ci printr-o intindere de trimiteri la corpul intreg al literaturii; daca acesta include si „literatura“ hyper-textuala, atunci fenomenul de intertextualitate poate fi considerat global. Si invers, daca intreaga literatura ar putea fi cuprinsa intr-un program si accesata hyper-textual pe ecranul computerului, atunci procesul de inter-textualitate s-ar transforma intr-unul de hyper-textualitate universala. De altfel, Ted Nelson a avut in vedere aceasta a doua optiune, atunci cind, inca din 1960 a dezvoltat ideea celebrului program Xanadu.4

Utopicul Xanadu ar fi trebuit sa fie un program global, care sa functioneze nu doar ca server hyper-textual, ci si ca mediu literar universal, unificat electronic: incetul cu incetul, el ar fi devenit o uriasa biblioteca digitala (numita docuverse), o zona cvasi-nelimitata de realitate virtuala in care memoria literara s-ar fi gasit stocata pe soft, cam in acelasi mod in care existenta, fantasmele si experientele livresti ale personajului Martin Warshaw din romanul Holy Fire (1996) al lui Bruce Sterling sint stocate in anul 2095 intr-un gigantic palat electronic al memoriei (op. cit., 1997:13-14, ©1996).
Relatia dintre hyper-text si hyper-media este una sinestezica, mijloacele hyper-mediale permitind incorporarea facultatilor senzoriale (cu precadere cele vizuale) in structurile textuale parcurse. Astfel, semnele verbale, literale, pot fi acompaniate de legaturi sonore, de imagerie grafica sau/si de video care stimuleaza perceperea textului ca produs sintetic; in acceptiunea anumitor teoreticieni, hypermedia ar functiona chiar ca integrator sinestezic (George P. Landow &Paul Delany, Hypertext, Hypermedia and Literary Studies, in Delany &Landow – eds. –, Hypermedia and Literary Studies, 1991:7).
Dupa Ben Shneiderman, autorul unui studiu substantial despre modurile de constructie, editare si administrare a hyper-textelor, acestea prezinta trei mari reguli: prima – un mare corpus de informatii este organizat in numeroase fragmente; a doua – fragmentele se leaga intre ele; a treia – la orice moment dat, utilizatorul are nevoie doar de o mica parte din ele (Reflections on Authoring, Editing and Managing Hypertext, in Edward Barrett – ed. –, The Society of Text: Hypertext, Hypermedia &the Social Construction of Information, 1989:115-131).

Alti cercetatori, cum ar fi David Porush, semnaleaza flexibilitatea de organizare a hyper-textelor intr-un context diametral opus preocuparii moderniste pentru „obiecte, pozitii, ordine si stabilitate“, cu accent pe „procese, relatii, haos si instabilitate ca fundamente ale realitatii“ (Cybernetic Fiction and Postmodern Science, in New Literary History nr. 20/1989:373). Din aceasta perspectiva, hyper-textualitatea ar constitui unul din modurile de scriitura ale postmodernismului, strins legat de evolutia tehnologica a epocii postindustriale. Aceeasi racordare a hyper-textului la conditia postmodernitatii apare si la Deborah L. Madsen si Mark S. Madsen, care insista asupra aranjarii inter-relationale, mai degraba decit ierarhice, a datelor (ceea ce se numeste cross-referencing) si pe dislocarea unitarismului narativ inspre o multiplicitate de variante (Hypertext and the Demise of the Metanarrative, in Jane Dowson &Steven Earnshaw – eds. –, Postmodern Subjects/Postmodern Texts. Postmodern Studies 13, 1995:144).
Multiplicarea optiunilor de navigatie si a variantelor interpretative se poate obtine, in cazul prozei postmoderne textuale traditionale, prin inserturi hyper-textuale deghizate sub forma grafiei si simbolisticii computerizate. Conventia insertului electronic multiplicativ (simplu truc narativ, nu si aplicatie hyper-textuala concreta) apare in special in romanele lui Douglas Coupland, unde plurivalenta potecilor narative si semantice rezulta adesea din utilizarea semnelor de ENTER si New Paragraph (Generation X. Tales for an Accelerated Culture, 1996:11, ©1991) sau din decuparea textului fictional cu ajutorul e-mail-urilor (Microserfs, 1996:3, ©1995).5

Folosirea e-mail-ului ca operator hyper-textual nu se regaseste insa numai la Coupland (ale carui personaje se reduc, din punct de vedere identitar, in Microserfs, la o adresa electronica de tipul: danielu@microsoft.com – v. ibid.), ci si in romanele altui prozator apropiat de spatiul cultural canadian, Nick Bantock. Romanele sale, niste carti-spectacol apropiate de statutul multi-medial al CD-ROM-ului, sint strabatute de cioburile narative ale unor e-mail-uri ce se asociaza cartilor postale, gravurilor si scrisorilor redactate manual, pe masina de scris sau pe computer de catre doi protagonisti (in general, un El si o Ea indragostiti si aflati departe unul de celalalt) care si le expediaza in timp.
Cele mai atractive carti-spectacol ale lui Nick Bantock fac parte din trilogia Griffin &Sabine, alcatuita intre 1991 si 1993; ele sint compuse, printre altele, din plicuri policrome lipite de anumite pagini, pe care cititorul le poate deschide pentru a extrage, in mod semi-ilicit, corespondenta intima a celor doi protagonisti. In ceea ce priveste cartile-spectacol din literatura romana produsa in epoca postmoderna, printre cele care prezinta trasaturi „multi-mediale“ avant-la-lettre se numara o parte din volumele de poezie ale lui Nichita Stanescu (asemanatoare, chiar daca intr-un mod incomplet, asa-numitelor pop-up books, cum sint cele cu basme pentru copii), ilustrate de Sorin Dumitrescu prin pliante multiple care prelungesc si deschid „hyper-textual“ poemele (v. Operele imperfecte, 1979 sau Noduri si semne, 1982).

Constructia hyper-textuala este, cel putin in aparenta, destul de deosebita de cea textuala traditionala. In fond, hyper-textul isi transforma cititorul in utilizator, lasindu-i libertatea de a alege continuarile dorite pe masura ce textul este parcurs si de a-si elabora singur pistele narative preferate. Dar este oare acest mecanism de producere si lectura atit de diferit de cel oferit de textul traditional?
In capitolul Interactive Fiction al volumului sau Hypertext and Hypermedia (1993), Jakob Nielsen ofera un raspuns ambiguu, conditionind posibila diferentiere de existenta unui unic flux narativ in textul scriptic traditional (flux care nu s-ar potrivi neaparat structurii de elaborare hyper-textuale): „Atita timp cit citesti un roman obisnuit cu un singur flux de actiune, e mult mai bine sa o faci citind o carte tiparita. Numai atunci cind sint descoperite noi forme fictionale vom putea beneficia de cistigurile plasarii lor intr-un hyper-text. Cititorul trebuie sa fie capabil sa interactioneze cu universul fictional, in loc sa fie legat de un mod de lectura de tip intoarcerea paginilor“. (op. cit.:82)

Pluriformizarea continuturilor hyper-textuale trebuie pusa in relatie cu aparitia unui nou mod de constructie si receptie textuala, bazata pe navigatie; textul devine o uriasa cartograma electro-narativa, prin care cititorul isi croieste drum pe ecranul computerului poate in acelasi mod in care, in situatia textului scriptic traditional, el isi croia drum fantasmatic pe ecranul mental (doua tipuri de calatorii iconice care nu se exclud): „Producerea unui document hyper-textual nu e ca scrierea unui eseu conventional sau a unei teze in care o naratiune fixa, liniara, e prezentata cititorului. Creatorul documentului nu prescrie un traseu fix care trebuie urmat de cititor pentru ca documentul sa capete «semnificatie». Autorul construieste documentul in asa fel incit utilizatorii sa-si poata fasona propria ruta prin text si imagini“. (Allan Dyer &Kate Milner, An Examination of Hypertext as an Authoring Tool in Art and Design Education, in Miall – ed. –, op. cit., 1990:138)6

Alti teoreticieni hyper-textuali sint mai categorici in a afirma diferentierea textualitatii electronice de cea scriptica traditionala. John Slatin, in studiul Reading Hypertext: Order and Coherence in a New Medium (1991), condenseaza notiunile uzuale de scriere (writing) si lectura (reading) in sintagma authoring (autorificare, in traducere aproximativa), pe care o considera adecvata interactiunii cu noul mod textual (op. cit.:160). De altfel, Slatin mentioneaza trei tipuri de cititori hyper-textuali, browser-ul (navigatorul), user-ul (utilizatorul) si co-author-ul (co-autorul) socotiti specifici noului mediu electronic: „Navigatorul este cineva care se plimba mai degraba fara scop (dar nu fara nici un pic de atentie) printr-o zona, alegind lucruri si lasindu-le la loc dupa cum ii dicteaza curiozitatea sau interesele de moment. [...] Prin opozitie cu navigatorul, utilizatorul este un cititor cu scop precis si adesea limitat. El patrunde in hyper-document de regula in cautarea unei informatii specifice si iese din el dupa ce a localizat-o“. (ibid.:159)

Cea de a treia categorie de cititori (a co-autorilor) ar aparea atunci cind acestia intervin direct in hyper-text, adnotindu-l, comentindu-l, creindu-i noi legaturi etc. Atit „lectura“ co-auctoriala (care se desfasoara mai degraba mental in situatia textului scriptic traditional), cit si celelalte doua tipuri de lectura pot fi racordate si textualitatii non-electronice. Astfel, in afara cazurilor, destul de rare, de fidelitate maximala fata de text printr-o lectura literala, orice cititor „navigheaza“ peste si printre cuvinte (diferenta care se poate discuta), sarind cantitati textuale variabile, de la cuvinte izolate la pasaje si chiar la capitole intregi. La fel, lectura de utilizare, interesata si orientata, se aplica si textelor traditionale, atunci cind dorim sa identificam si sa izolam o informatie specifica (de pilda, un cititor de romane erotice va cauta in mod selectiv „materialul“ cerut si intr-un roman de aventuri, si intr-unul politist).

Pe de alta parte, intr-o analiza comparativa a trasaturilor textului literar traditional si hyper-textului literar, diferentele dintre asa-numita „flatland fiction“ („fictiune aplatizata“ – Bolter, op. cit., 1991:21) si hyper-text nu sint intotdeauna exacerbate. Validitatea prezumtiva a opozitiilor liniar/ tri-dimensional, „incremenit“/mobil, inchis/deschis, centrat/necentrat, restrictiv/permisiv, ierarhic/anti-ierarhic s.a.m.d. poate fi infirmata prin acceptarea hyper-structuralitatii ca prezenta virtuala a tuturor textelor fictionale traditionale (scriptice): „Ceea ce pare greu de inteles, cu toate acestea, e faptul ca rezultatul unei lecturi hyper-textuale nu e cu nimic diferit de cel al unei povesti liniare – hyperstructura ramine invizibila cititorului, fiind dispusa numai pentru a genera lecturi liniare multiple“. (Fauth, op. cit.:1995, on-line)
De altfel, atit in privinta productiei, cit si a receptiei lor, retelele semantice virtuale ale naratiunilor literare scriptice si electronice functioneaza dupa acelasi sistem de conectare prin umplerea spatiilor „albe“; e vorba de o tehnica specifica benzilor desenate, ale caror distante intre casutele grafice alimenteaza vizualizarea „hyper-structurilor“ de catre cititorii transformati in coautori mentali ai „povestii“.

__________
1. Hyper-medialitatea ingaduie utilizatorului sa afiseze pe ecranul computerului nu numai ce doreste, dar si cum doreste, intr-o extindere vizuala a informatiei textuale. Dupa cum observa Nicole Yankelovich, Norman Meyrowitz si Andries van Dam, hyper-medialitatea ofera un surplus de materializare iconica textului electronic, care devine un fel de video-clip ssn.meat: „Folosim termenul hyper-media pentru a descrie functionalitatea hyper-textului in contextul adaugarii de componente cum ar fi grafica structurata bi- si tri-dimensional, grafica picturala, video, sunet si animatie. Cu ajutorul hyper-media, un autor poate crea legaturi cu diagrame complexe, cu texte, fotografii, discuri video, inregistrari audio si lucruri de genul acesta“. (Reading and Writing the Electronic Book, in Paul Delany &George P. Landow – eds. –, Hypermedia and Literary Studies, 1991:60)
2. Asa cum e descris de majoritatea cercetatorilor hyper-textuali, link-ul este un semn care semnifica in directia nodului la care se racordeaza, care, la rindul lui, semnifica in directia altor noduri s.a.m.d., la nesfirsit (Jay David Bolter, Writing Space: The Computer, Hypertext, and the History of Writing, 1991:201). La limita, in contextul literaturii „scriptice“, abundenta si incrucisarea citatelor (cum ar fi a celor din studiul de fata) pot fi interpretate ca o forma de conectivitate nodala, prin care intertextualitatea se transforma in hyper-textualitate.
3. In mod ciudat, Fauth ofera aici un exemplu textual... traditional, in forma romanului lui Julian Barnes, Talking it Over (1991); acesta e vazut ca un produs ale carui tensiuni textuale conflictuale, ce rezulta din adaosurile informationale si din multiplele schimbari de perspectiva narativa (usor de simulat hyper-textual, prin legaturi de adnotare avansata, afirma Fauth), nu antreneaza dispersia lecturii si confuzia cititorului.

4. Programul, la care Nelson a inceput sa lucreze din 1971 cu diferite echipe de specialisti si a carui lansare a anuntat-o de mai multe ori, nu exista inca nici astazi; mai mult decit atit, autorul insusi respinge vehement speculatiile functionarii sale sub forma World Wide Web-ului, considerind ca mediul www, cu toate rupturile, disfunctiile si scurt-circuitele sale, ar reprezenta exact ceea ce Xanadu ar fi incercat sa preintimpine.
5. In cazul hyper-textelor pe care utilizatorul le acceseaza pe ecranul computerului, comenzile electronice devin „hyper-unelte“ sau, asa cum aminteste Mihai Grecea intr-un articol intitulat Proteze software pentru cititorii de hipertexte, niste proteze software care inlesnesc deplasarea cititorului prin arhitectura textuala digitala (in Vineri, nr.19/ 1999:16).
6. Din punctul de vedere al acestei definitii, cea mai larga constructie hyper-textuala identificata in prezent pare sa fie Internetul (v., printre altii, Fauth, 1995, on-line, op. cit. si Grecea, Grade de libertate in cyberspatiu, in Vineri nr.16/1999:16), al carui numar de „pagini“ inter-conectate electronic este cvasi-infinit. Datorita trasaturii de auto-recurenta, forma hyper-textuala perpetuu ramificata a Internetului e asociata de unii teoreticieni... fractalilor (Hakim Bey, Notes for CTHEORY, in Arthur Kroker &Marilouise Kroker – eds. –, Digital Delirium, 1997:153).