OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Virginia Woolf
Eseuri alese. Arta lecturii
Traducere, prefata si note de Monica Pillat, RAO,
Bucuresti, 2007, 250 p.

in procesul evolutiv al literaturii europene, una dintre cele mai importante schimbari de paradigma (considerind paradigma in sensul acordat acesteia de T. Kuhn ca model de formulare si rezolvare de probleme, ce presupune determinarea unor constante universale sau fapte semnificative) s-a inregistrat la inceputul secolului al XX-lea, cind modificarea raportului dintre general si particular a determinat trecerea de la un model determinist, caracteristic cunoasterii de tip stiintific, dominanta in secolul al XIX-lea (si care presupunea reducerea drastica a elementului subiectiv in procesul cunoasterii, accentul punindu-se pe obiectivitatea faptelor), la un model non-determinist, adaptabil sistemelor instabile, asa cum este si natura umana, un model ce presupune mutarea aventurii in interiorul fiintei umane, privite in unicitatea si precaritatea ei, dincolo de orice logica si constringere exterioara.

Filozofia naturii umane ca libertate, primatul subiectivitatii intelectuale, schimbarea raportului dintre scriitor si cititor (care este invitat sa participe la opera), impenetrabilul, fluxul incoerent si dinamic al vietii traite, fascinatia drumurilor subterane, disectia mentala a starilor sufletesti, incertitudinea existentiala, sexualitatea aberanta, boala ce permite accesul in straturile profunde ale existentei, personajele labirintice, dilematice sint doar o parte dintre operatorii ce reflecta modificarea de Gestalt in literatura europeana a inceputului de secol trecut, schimbare ce s-a resimtit din plin si in literatura romana, in special in anii ’30.
in sustinerea si promovarea modernitatii estetice, un rol important l-a avut si Virginia Woolf, atit prin teoretizarea noii directii, cit si prin transpunerea principiilor sustinute in romanele care au facut-o celebra. incepind cu 1905, scriitoarea a publicat de-a lungul intregii sale cariere circa 500 de eseuri pe care sotul acesteia, Leonard Woolf, le-a strins, dupa moartea Virginiei, in patru volume publicate in 1966, o parte din ele fiind traduse la noi pentru prima data in 1972 de Petru Cretia, iar anul acesta Monica Pillat ne prilejuieste intilnirea cu un prim volum ce contine, in cea mai mare parte, eseuri netraduse in mai vechea editie. Primul volum, aparut la Editura RAO, este intitulat Eseuri alese. Arta lecturii, deoarece contine texte cu caracter mai mult teoretic, urmind ca volumul II, Portrete in oglinda, sa contina eseuri despre personalitati din mediul anglo-american.

Departe de scoli, Virginia Woolf a beneficiat de educatia primita in casa plina de carti a tatalui sau, un cunoscut scriitor al vremii, aflindu-se de mica in proximitatea unor personalitati marcante ale culturii britanice. Dar, pe de alta parte, viata sa a fost departe de a fi una linistita, ferita de complicatii, deoarece a fost supusa unor abuzuri sexuale de catre un frate vitreg si a trebuit sa faca fata numeroaselor decese din cadrul familiei sale, printre care si cel al tatalui care i-a influentat viata in mod decisiv. Toate acestea i-au zdruncinat sanatatea psihica, ducind la numeroase caderi nervoase, carora le va pune capat printr-un suicid, lasind in urma sa acuzatia de antisemitism (desi era casatorita cu un evreu), dar si de lesbianism si de snobism. Aceste puncte de reper ale vietii sale s-au transformat in premise pentru o personalitate nonconformista, devenind ea insasi o sustinatoare a contextualizarii operelor literare, a urmaririi relatiei dintre om si scriitor. Mare iubitoare si cunoscatoare de literatura, posesoare a unei imaginatii indraznete si a unei sigurante de sine ce i-a permis sa-si expuna nonsalant opiniile, Virginia Woolf a practicat o critica literara mai degraba impresionista, de identificare, urmarind reflectarea propriei arte in alte opere, iar eseurile sale se impun atentiei atit prin fondul ideatic, cit si prin natura stilului, prin adresarea directa catre lector, pe un ton conversational (o buna parte din ele fiind citite in scoli, la radio ori la diferite reuniuni ale femeilor, ale muncitorilor), zona metaforica a sensibilitatii si parada stilistica fiind de regasit si in eseuri, nu numai in romane.

in eseurile ale caror titluri – Cum ar trebui sa citim o carte?, Aventura lecturii, Literatura moderna, Femeile si literatura, Profesii pentru femei, Arta biografiei, Despre boala ca stare de spirit, Artistul si politica etc. – contin suficiente sugestii pentru decriptarea preocuparilor sale intelectuale, Virginia Woolf sustine nevoia mentinerii dialogului intre trecut si prezent, dialog ce presupune mai ales cunoasterea temeinica a clasicilor, fara de care nu se pot face aprecieri la adresa literaturii contemporane, dar si a unui dialog intre cititor si scriitor, independenta fiind, in opinia sa, cea mai importanta calitate a cititorului, deoarece biblioteca este un spatiu in care nu exista legi si conventii, imaginatia, intuitia si cultura fiind alte calitati ce-l pot transforma pe acesta intr-un complice al autorului. Facind distinctia neta intre iubirea de invatatura si iubirea de lectura, scriitoarea percepea, in 1916, doua tipuri de cititori: pe de o parte, „omul livresc“, „omul invatat“ care este „sedentar, un entuziast singuratic, ce scotoceste prin carti pentru a descoperi un graunte de adevar, la care tine cu tot dinadinsul“, „un ins palid, sters, in halat, pierdut in speculatii, incapabil sa ridice ceainicul de pe policioara sau sa i se adreseze unei doamne fara sa roseasca la fata“, iar pe de alta parte, „adevaratul cititor“, care este „un om animat de o intensa curiozitate, de idei, cu mintea deschisa, comunicativ, un om pentru care lectura seamana mai degraba cu un exercitiu vioi, in aerul curat de afara, decit cu un studiu intre patru pereti“.

Asistam astfel la o pledoarie a lecturii strins legate de trairea cu intensitate a vietii, lectura ca armonizare a intelectului cu senzorialul, a luciditatii cu lirismul, asa cum o va face in literatura romana interbelica Mihail Sebastian, cititor si mare admirator al Virginiei Woolf, de care il leaga cautarea unei arte directe, sincere, pasionale, cu fapte, cu oameni vii, acesta scriind intr-un articol din 1931 ca invinuieste literatura de a fi dat nastere „omului literar“ ce intruneste aceleasi trasaturi cu „omul livresc“ al Virginiei Woolf: „Numesc astfel un tip de om, construit in intregime din reminiscente livresti, retras totdeauna in dosul unei lecturi, care il dispenseaza pe el sa actioneze, sa vorbeasca si sa existe pur si simplu. [...] Excelente, inteligente, logice, superlative – dar numai formule, adica ceva anonim, inert si mort. [...] Literatura n-ar trebui sa fie decit un stimulent (adica o distractie). Sau un exercitiu. Iata insa ca ea devine un sistem de viata. Ceeea ce suprima spontaneitatea momentului pe care il traim si incearca libertatea insului de a gindi dupa croiala corpului sau si de a merge dupa puterea pasului lui. invinuiesc literatura de a face viata monotona“. Formula autenticitatii lui Sebastian se intilneste in acest punct cu formula scriitoarei britanice pe care o va admira pentru curajul de a restaura valoarea senzualului, a pasiunilor, pe linga faptul ca e in cautare de adevar.

„invatam prin simtire“ scria Virginia Woolf si artificialitatea conventiei romanesti din secolul al XIX-lea o va determina sa critice romanele unor scriitori ca Wells, Bennet sau Galsworthy (aprecierile cu caracter definitiv fiind uneori stridente), scriitori „materialisti“ care „ne-au dezamagit pentru ca pe ei nu-i preocupa spiritul“, abundenta ideilor si faptelor determinind schematismul personajelor. Viata le scapa si „fara viata, nimic altceva n-are valoare“, deoarece verosimilitatea nu are nimic de-a face cu viata care sta sub semnul indoielii, al convulsiei, al lipsei de claritate, al fragmentariului, al esecului; de aceea, credea Woolf, scriitorul trebuie sa-si intemeieze lucrarea pe propriile sentimente. Astfel, scriitoarea il va aprecia foarte mult pe Sir Thomas Browne („unul dintre primii nostri scriitori care au indraznit sa fie ei insisi“), pe Cehov, Hardy, Jane Austen, surorile Brontë, pe George Eliot si mai ales pe J. Joyce: „Spre deosebire de cei pe care i-am numit materialisti, domnul Joyce este un om al spiritului; preocuparea sa este sa redea cu orice pret licaririle acelei flacari launtrice care isi trimite mesajele prin creier, si pentru a le capta el ignora cu un curaj deplin tot ce i se pare accidental, fie ca e vorba de verosimilitate, de coerenta sau de oricare altul dintre acele semne care, de generatii, il ajuta pe cititor sa-si imagineze ceea ce nu poate nici atinge, nici vedea“.

Sau: „Indecenta domnului Joyce din Ulise imi pare a fi indecenta calculata si constienta a unui om disperat, care simte ca, pentru a respira, trebuie sa sparga ferestrele“. Si huliganii lui Eliade erau niste spargatori de geamuri, iar Sebastian il aprecia pe acelasi Joyce pentru „arta care nu cunoaste alte reguli decit pe ale vietii, ale mortii si ale gindului“, pentru dragostea de adevar si pentru amestecul de inteligenta si pasiune.
in eseul intitulat Boala ca stare de spirit, Virginia Woolf demonstreaza inca o data ca literatura nu poate fi rupta de viata, ca biologicul influenteaza intelectul, pentru ca boala aduce cu sine o imensa schimbare a starii de spirit, motiv pentru care, crede Virginia Woolf, ar trebui sa figureze, alaturi de iubire, moarte si gelozie, printre temele majore ale literaturii, scriitoarea fiind cu siguranta determinata de propria-i boala sa faca aceste consideratii. Conotatiile metafizice ale bolii vor strabate si scrierile lui Blecher, Bonciu, Fantaneru, Holban sau Eliade si, gratie ei, observa Mihai Zamfir in Cealalta fata a prozei, „eroul are acces la zona profunda a existentei si face experienta unor stari trans-umane, unde suferinta si placerea isi fac perfecta concurenta [...]; bolnavul nu-si respinge boala, ca in simptomatologia clasica, ci se identifica cu ea“.

Trebuie mentionata si pretuirea Virginiei Woolf pentru frumusetea cuvintelor, niste lucruri inutile, dar „singurele lucruri care spun adevarul si numai adevarul“, inovatiile pe care le-a adus la nivelul limbajului si in special la nivelul limbajului afectelor fiind de neignorat, toate scrierile sale intinzindu-se ca o pinza cu ramificatii neasteptate, inefabilul si prospetimea cuvintelor cu posibilitati nelimitate si cu forta demonica sustinind in mod fericit spiritul efervescent al scriitoarei, pentru care „unul dintre semnele trecerii tineretii e nasterea unui simt de solidaritate cu celelalte fiinte umane, linga care ne e locul“.