În spaţiul public românesc
se dezbat cu adevărat puţine lucruri. În afară de cîteva
pseudoteme care se repetă fără ca discuţiile să ajungă la o
concluzie sau măcar la un nivel decent al dezbaterii, spaţiul
public este foarte sărac în forme de dialog cu adevărat
constructive. Trăim, aşa cum ne anunţa Guy Debord, în anii
’60, într-o societate a spectacolului, al cărei rău nu
putea fi aproximat nici măcar de promotorul situaţionismului
internaţional. Există o gamă extraordinar de restrînsă a
temelor de dezbatere. Majoritatea este ocupată de interminabile
discuţii cu „teme“ politice. Folosesc ghilimelele deoarece
cuvîntul este aici un semnificant care pluteşte fără
referent. Chiar şi o minte extraordinar de indulgentă trebuie să
recunoască faptul că „mesajul“ cu care sîntem poluaţi în
doze extraordinar de precise de toate posturile TV nu poate fi
considerat rezultatul unui dialog cu o „temă“ reală.
Discursurile sînt extraordinar de previzibile. E de ajuns să
ştii cine este cel care vorbeşte (şi afiliaţia sa partinică sau
instituţională) pentru a putea intui ce va spune acesta. Nici un om
cu o inteligenţă medie (nu spun peste medie) nu va găsi nimic
pozitiv sau constructiv în oferta „dezbaterilor“
televizate.
Într-un asemenea spaţiu public,
este foarte puţin probabil (statistic) ca modul în care se
predă filozofia la nivel universitar să poată deveni o temă de
dialog. De aceea, consider că discuţiile care au avut ca temă de
dezbatere recentul concurs pentru postul de lector la Facultatea de
Filozofie a Universităţii din Bucureşti trebuie să fie
(re)contextualizate într-un cadru de discuţie mult mai larg,
relevant pentru cei care studiază ştiinţele umaniste în
spaţiul românesc: care este modul în care se face
filozofie în România şi care sînt modelele de
succes din acest domeniu?
Nevoia unei adevărate dezbateri
Punerea în discuţie a
concursului de la Filozofia bucureşteană trebuia să genereze o
adevărată dezbatere care să răspundă la aceste întrebări.
Înainte de a expune propriul punct de vedere –, fără a uita
dezavantajele parţialităţii subiective – vreau să fac un
portret al Facultăţii de Filozofie din perspectiva de absolvent al
acestei instituţii de învăţămînt. La începutul
anilor 2000, am fost student la Litere şi la Filozofie în
cadrul Universităţii din Bucureşti. Modelul mi se părea
performant, avînd în vedere precedentul interbelic care
reunea sub acelaşi acoperiş Facultatea de Litere şi Facultatea de
Filozofie. Am folosit, cu alte cuvinte, argumentul de autoritate. De
ce modelul „paideic“ care a funcţionat în cazul unor
intelectuali interbelici de marcă să nu funcţioneze şi în
cazul meu? Să studiezi atît Literele, cît şi Filozofia
mi se părea a fi o judecată validă. Venind din domeniul studiilor
literare, eram atras de acei gînditori din istoria filozofiei
care puteau fi mai uşor apropiaţi de literatură. Platon a devenit
astfel primul filozof pe care l-am citit integral (în ediţia
iniţiată de Noica), fiind ghidat de excelentele comentarii
publicate la editurile unor universităţi de prestigiu precum
Cambridge sau Oxford. Aceste comentarii, precum şi exegeza clasică
de tipul cărţilor lui Léon Robin sau Gregory Vlastos m-au
ajutat mult mai mult decît titularii cursurilor de filozofie
antică. Modelul s-a repetat – spre propria dezamăgire – şi în
cazul altor perioade şi gînditori din istoria filozofiei.
Nietzsche şi Kierkegaard au avut aceeaşi soartă. Oferta cursurilor
era destul de săracă în cazul creatorului lui Zarathustra
(dar acelaşi lucru se poate spune şi despre Bergson). Aş putea
completa lista cu Sartre (personal, consider Fiinţa şi Neantul
indispensabilă pentru filozofia secolului al XX-lea).
În lipsa
unor mari profesori, studiul personal s-a dovedit mult mai
constructiv. Există însă excepţii. Mă gîndesc la
profesorul Mircea Dumitru, care este în mare parte responsabil
pentru interesul (concretizat în seminarii şi conferinţe)
manifestat de Facultatea de Filozofie bucureşteană faţă de
tradiţia analitică anglo-americană a filozofiei contemporane.
Fiind un logician strălucit, profesorul Dumitru era capabil să facă
inteligibile (unui om cu o formaţie preponderent literară) texte
recente din filozofia minţii, precum şi texte clasice ale
filozofiei analitice. Graţie lui am cunoscut cărţile unor
gînditori precum Daniel Dennett, Thomas Nagel, Saul Kripke,
Donald Davidson sau Richard Rorty. Era şi unul dintre puţinii
profesorii care acordau aceeaşi atenţie unui outsider ca mine,
venit din zona literelor. În afară de marea contribuţie adusă
de Mircea Dumitru, îmi mai amintesc de cursurile interesante
ale profesorului Ilie Pîrvu. Profesorul Mircea Flonta (exeget
de marcă al lui Wittgenstein) se retrăsese deja din activitatea de
predare, fiind păstrat ca asociat-consultant al Catedrei de
Filozofie Teoretică. În rest, mulţi profesori ai facultăţii
au avut o contribuţie didactică mai degrabă dezamăgitoare (repet,
descriu o singularitate). Iată la ce mă refer. Aşa cum am spus,
venind dinspre literatură, mă interesa o abordare a filozofiei în
relaţie cu artele (acea „nonfilozofie“ visată de Deleuze şi de
Guattari). Am fost întotdeauna fascinat de gînditori
contemporani precum Foucault, Lyotard, Deleuze, Agamben, Jean-Luc
Nancy, Badiou, Rancièrre, Serres, Levinas, Antonio Negri
(lista ar putea continua). Interesele mele erau preponderent
direcţionate către tradiţia continentală şi poststructuralistă
a filozofiei contemporane. La Facultatea de Filozofie nu am putut
găsi un curs substanţial care să abordeze gîndirea acestor
autori. Operele lor nu lipsesc din programele oricărei facultăţi
occidentale care se respectă, iar gîndirea acestora generează
cel mai mare număr de conferinţe în spaţiul filozofiei.
În ultimii 20 de ani, cîţiva
dintre aceşti autori (mai ales Foucault, Deleuze, Derrida) au fost
traduşi masiv în limba română. La Facultatea de
Filozofie a Universităţii din Bucureşti nu s-au organizat colocvii
care să pună în discuţie opera acestora. Cum poate filozofia
românească să fie vizibilă internaţional cînd o
instituţie ce se vrea a fi prima Facultate de Filozofie din România
nu este interesată de cei mai mari gînditori contemporani ai
tradiţiei continentale europene?
Contrastul dintre modul în care
se face filozofie în facultăţile de prestigiu occidentale şi
Facultatea de Filozofie din Bucureşti este datorat şi unui model
învechit de învăţare. Nicăieri în lume filozofia
nu mai este autonomă. Operele marilor gînditori contemporani
sînt studiate din perspectiva intersecţiei filozofiei cu
artele şi cu literatura. Nu veţi găsi nicăieri în România
un curs care să abordeze relaţia filozofiei cu cinema-ul sau cu
artele. Estetica este studiată la noi numai din perspectiva textelor
clasice. Puţine dintre textele transgresive ale secolului al XX-lea
îşi găsesc locul în cursurile universitare ale
Facultăţii de Filozofie din Bucureşti. Aceasta este experienţa
proprie de învăţare, prezentată aici cu toate rezervele
subiectivismului.
Discuţia despre învăţămîntul
filozofic românesc nu trebuie să se rezume la evaluarea unor
candidaţi (cine este mai bun – Cristian Iftode sau Cristian
Ciocan?) pentru postul de lector. Nu aceasta este adevărata
discuţie. Ceea ce s-a întîmplat la concursul pentru
ocuparea postului de lector este simptomatic pentru spaţiul românesc
care nu acordă foarte multă transparenţă acestor concursuri.
Situaţia este caracteristică învăţămîntului
universitar din România şi s-a repetat cu o frecvenţă
alarmantă atît înainte de 1989, cît şi după
căderea regimului comunist. Singurul motiv pentru care această
situaţie a creat o oarecare dezbatere este faptul că G. Liiceanu
este unul dintre foarte puţinii intelectuali români care
beneficiază şi de un capital mediatic. În realitate, nici
unul dintre candidaţi nu era „din afară“, ci ambii erau „de-ai
casei“, atît Cristian Ciocan (susţinut de profesorul Gabriel
Liiceanu, cît şi Cristian Iftode, (susţinut de Catedra de
Istoria Filozofiei). Este puţin probabil ca un adevărat outsider,
cineva care se ocupă numai de cercetare şi nu cunoaşte personal
nici un membru al comisiei, să fi aflat despre acest concurs,
deoarece acesta este modul – atît de românesc! – în
care concursurile didactice se desfăşoară şi sînt făcute
publice.
O indignare discreţionară
Consider că ceea ce a făcut
profesorul Gabriel Liiceanu este lăudabil. Este admirabil că şi-a
folosit notorietatea pentru a deschide o astfel de discuţie în
spaţiul public. Însă trebuie să ne amintim că autorulJurnalului de la Păltiniş este profesor la această facultate încă
din anii ’90. Ar fi putut interveni public mult mai devreme,
înainte ca situaţia să se fi înrăutăţit, nu doar
cînd unul dintre candidaţii pentru un post de lector este un
apropiat al domniei sale. Sper că intervenţia sa va avea urmări.
Problema este însă mult mai
gravă. În România, facultăţile proliferează un model
învechit al învăţămîntului. Ca tînăr
cercetător în filozofia contemporană, dacă nu eşti
preocupat de fenomenologie sau de tradiţia analitică
anglo-americană, Facultatea de Filozofie a Universităţii din
Bucureşti nu te poate ajuta foarte mult. Ne încăpăţînăm
să rămînem la Heidegger şi la fenomenologie, în timp
ce, în Occident, Deleuze, Derrida şi Foucault deţin
prim-planul. Ca cercetător, trebuie să aplici următoarea judecată:
ceea ce este considerat relevant şi actual în România
(de exemplu, exegeza lui Heidegger şi fenomenologia) este numai o
mică parte (nici cea mai frecventată), de multe ori integrată
critic de şcolile de filozofie occidentale. Cum poate un cercetător
produs de Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi
aflat la început de drum să se afirme pe plan internaţional,
cît timp drumul către filozofia contemporană îi este
închis, iar în oferta sa educaţională nu se află
gînditori precum Bergson (atît de admirat de interbelicii
noştri şi recontextualizat azi în ontologiile virtualului),
Foucault, Deleuze, Derrida, Lyotard, Agamben, Jean-Luc Nancy,
Agamben, Badiou, Rancièrre, Serres, Levinas? Pînă cînd
învăţămîntul filozofic românesc nu va acorda
importanţa care i se cuvine filozofiei contemporane în
alternativa ei continental-europeană, mă tem că filozofia
românească nu va fi vizibilă pe plan internaţional.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters