OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Europa frontierelor
in ultimele citeva decenii, interesul studiilor culturale pentru fenomenologia spatiala a reusit sa surclaseze preocuparea traditionala fata de timp, ca reper-cheie al discursului identitar. Cartografia simbolica a devenit treptat un veritabil cimp de bataie al identitatilor sociale, culturale, rasiale, nationale etc. Interesul pentru constructia de spatii purtatoare de semnificatii pentru om inlocuieste in prezent falsa incredere in existenta axiomatica a unui genius loci, o doxa impartasita timp indelungat de geografi.

O astfel de orientare isi revendica un obiect de studiu pe care, in lipsa de altceva mai bun, il putem numi teritorialitate culturala – mai precis, un spatiu a carui perceptie este filtrata de normele si de conventiile culturale active in diverse comunitati. Virajul in discutie merge mina in mina cu colportajul cultural intensiv de termeni precum loc, amplasament, peisaj, regiune, topografie, limita, frontiera etc. in aceeasi serie se inscrie si notiunea de topofilie lansata anterior de Gaston Bachelard pentru a sublinia dimensiunea traita a spatiului si raporturile insului cu el. Conform lui Bachelard, indivizii stabilesc intotdeauna relatii semnificative cu spatiul. De unde interesul acut pentru modurile in care spatiul devine o dimensiune simbolica a identitatii.

in acceptia sa de ultima ora, notiunea de topofilie trimite la un sens mai larg decit cel bachelardian. Ea inglobeaza nu numai perceptiile si valorile indivizilor, ci mai ales pe cele ale unor comunitati diverse social si cultural.
Printre aceste comunitati spatiale si culturale se prenumera fireste si cea pe care o numim Europa, ai carei membri isi asuma europeismul drept marca notabila a identitatii lor.
Din pacate, daca ne plasam in perspectiva europeanului mediu, intelegem rapid ca pentru simtul comun conceptul de europeism reprezinta mai curind o stare geografica de fapt, un dat autoexplicativ si non-problematic. Asta in timp ce, in realitate, notiunea ascunde capcane proprii oricarei reprezentari a identitatilor culturale – repere mai curind ambigue si optiuni alternative, daca nu total beligerante.

Chiar si teoreticienilor le-a trebuit un timp ca sa admita ca Europa este in fond o constructie intelectuala, din care o serie de regiuni cartografice sint eliminate. Operatiunea ca atare implica in primul rind delimitari transante si proiectia de frontiere si de limite de orice fel.
Sociologia moderna insista asupra faptului ca frontiera nu este un fapt spatial cu consecinte sociologice, ci dimpotriva, un fapt social care dobindeste forma in spatiu. Conform lui Georg Simmel, frontierele sint produsul unui proces psihic de delimitare avind ca rezultat teritorii, regiuni sau tari – tot atitea spatii culturale reprezentative pentru un anumit grup social si care nu se suprapun neaparat peste limitele politico-teritoriale acceptate. Simmel pune accentul pe rolul activ al colectivitatilor in trasarea frontierelor si a limitelor. El largeste considerabil cimpul semantic al conceptului de frontiera, inglobind orice proces de delimitare, fapt care invita la reflexie cu privire la instrumentalizarea frontierei in practicile sociale si culturale.

Dictionarele de geografie culturala, in voga azi, definesc frontierele drept structuri spatiale elementare, cu functie de discontinuitate geopolitica si de marcaj, de reper, operind in trei registre: real, simbolic si imaginar.
Simbolicul se refera la apartenenta la o comunitate ancorata intr-un teritoriu propriu si trimite, deci, la identitate. Antropologii insista asupra rolului fondator al simbolicului in instituirea de identitati colective sau individuale prin intermediul unor delimitari. Imaginarul conoteaza de regula relatia cu Celalalt si deci cu Sine insusi, cu propria istorie, cu miturile fondatoare sau destructive.

Prin urmare, a stabili o frontiera inseamna a exprima un punct colectiv de vedere, care implica moduri specifice de a fi in raport cu Celalalt. Fie ca inglobeaza sau ca exclud, frontierele pun intotdeauna in miscare marci puternice ale identitatii care isi lasa amprenta asupra raporturilor culturale intr-un teritoriu locuit.
Traditia cercetarii geo-istorice inaugurate de scoala franceza de la Annales a insistat asupra ecuatiei semnificative frontiera-identitate. Lucien Febvre a analizat evolutia semantica a notiunii de frontiera, ca semn al mutatiei realitatii istorice, paralel cu formarea statului-natiune. Cuplul frontiera-identitate este prezent si in reflexiile lui Fernand Braudel din L’identité de la France. Pentru Braudel, frontiera este locul de articulare al unor planuri autonome, dar interdependente – pe de o parte, granitele reale, geopolitice, iar pe de alta, proiectiile lor intelectuale, ideologice si simbolice.
Nu trebuie sa uitam ca a defini frontiera din perspectiva identitara implica si riscuri considerabile. Pornind de aici, mentalitatile, si mai ales proiectiile culturale, ca literatura si artele, pot ajunge la ontologizarea frontierelor.

Cele de mai sus se aplica si delimitarii spatiale a Europei, precum si perceptiilor identitatii europene. Asta cu atit mai mult, cu cit insasi ideea de „identitate culturala europeana“ trimite implacabil la decupaje si la delimitari: geopolitice, ideologice sau simbolice si la frontiere instabile, trasate uneori intr-un mod paradoxal si generator de confuzii.
Europa de Vest versus Europa de Est sau de Sud-Est; centrul versus periferiile europene: MittelEuropa sau Balcanii nu sint decit citeva dintre numeroasele arii de frontiera dincolo de care se intrevad alternative ideologice, culturale, morale, economice sau estetice.
Pentru a interpreta o asemenea pluralitate de planuri, s-a incercat constant clasificarea frontierelor in diferite moduri, mai mult sau mai putin articulate. Ca sa luam doar un exemplu, vice-regele Indiei, Lordul Curzon, a facut distinctia intre frontierele de separare si frontierele de contact, o opozitie validata ulterior de geografia culturala moderna. Geografia culturala germana distinge la rindul sau intre frontiere divergente (Trennungsgrenzen) si frontiere convergente (Zusammenwachsgrenze). Acest tip de decupaj se dovedeste revelator si pentru frontierele Europene si identitatile circumscrise de ele.

- Frontiere de separare
Modul exclusiv de a reprezenta Europa cu ajutorul unor categorii polare a fost produsul unor optiuni intelectuale reductioniste persistente, inca active in timpul nostru. Rezultatul lor palpabil a fost separarea neta intre un centru occidental, paradigmatic, pe de o parte si o serie de regiuni periferice – regiunile frontaliere din est si sud-est, pe de alta, intirziate pe toate planurile si imitative din punct de vedere cultural, pe de alta. Prin intermediul unei metafore politice – Cortina de Fier – si a echivalentului sau arhitectural – Zidul Berlinului – la jumatatea secolului al XX-lea, aceasta frontiera a fost „intruchipata“.
in decursul timpului, de ambele parti ale acestei frontiere europene, perceptia Sinelui si a Celuilalt a avut acelasi rezultat vizibil: proiectii simbolice, cu precadere topografii imaginare, in marea lor majoritate literare.

- De partea periferiilor
Natiunile periferice s-au lansat in cautarea unor tactici apte sa le faca recunoscute si acceptate ca membre de drept ale prestigioasei familii europene. Obsesia statutului lor liminal a fost sursa unui anumit bovarism geopolitic (cum il numea inspirat Sorin Antohi) – o preocupare pentru modelele occidentale cele mai diverse si o tendinta de a proiecta topografii citadine fantasmatice compensatoare.

Ca urmare a acestui proces de modelaj cultural, o serie de metropole ilustre ca Roma, Parisul, Berlinul, Londra sau Viena, debarasate de identitatea lor topografica reala, s-au suprapus peste noduri culturale periferice precum Bucuresti, Sankt-Petersburg, Budapesta etc., oferindu-le demnitatea identitara carenta. in acest tip de semne urbane de gradul al doilea, referentul (un oras real oarecare) este pus metodic intre paranteze, servind drept punct de plecare pentru a ceda finalmente locul unei arhitecturi fantasmatice, gratie unui proces de interpretare pe care Peirce il numea semioza infinita.
Unul dintre cele mai pregnante repere occidentale la care au fost raportate capitalele est-europene a fost Parisul. Oprindu-ne doar la exemplul romanesc, erijat in reper al identitatii culturale moderne, Micul Paris – nume curent al capitalei romane in prima jumatate a veacului trecut – nu trimite atit la un oras real cit la un amestec fascinant de clisee ideologice, de stereotipii ale simtului comun si mai ales de proiectii suta la suta fictive.

Amprenta paradigmei pariziene asupra culturii, civilizatiei si vietii cotidiene romanesti a fost foarte marcata si in anumite privinte fara egal.
Verosimilitatea unor asemenea modelaje simbolice a fost validata de scoala sau de insemnarile unor calatori occidentali, iar in secolul al XX-lea si de media. in cazul Romaniei, calatori precum Raymond Poincaré, Jules Michelet, Lucien Romier, Paul Morand, printre altii, ne-au lasat relatari instructive despre Micul Paris roman.

Ce nu ne semnaleaza acesti voiajori – desi o atare concluzie se poate citi si printre rindurile lor – este rolul mediator al literaturii in aceasta mixtura culturala. Caci modelul parizian al Bucurestiului – care a epitomizat mult timp vocatia occidentala a culturii romane – isi are radacinile in poezia si mai ales in romanul francez. Conservat de memoria colectiva – la niveluri foarte variate – proiectul cultural al Micului Paris poarta amprenta inconfundabila a lui Baudelaire si a traditiei flaneurilor simbolisti, a lui Nerval sau a lui Barbey d’Aurevilly, eventual si a lui Balzac, Proust si Gide.
in timp ce in saloanele sic si in mediile instruite din Bucuresti se frecventeaza literatura franceza direct de la sursa pentru a o transpune in strada, mica burghezie de periferie, in viguroasa ascensiune economica, devoreaza Nôtre Dame de Paris sau misterele pariziene ale lui Eugène Sue, traduse in foileton mai ales in revistele pentru doamne.
Daca descindem in universurile citadine fictive ale scriitorilor romani, Parisul pierde monopolul absolut in beneficiul altor modele percepute ca alternative sau complementare, precum Viena, Berlinul sau Londra. Dar pentru coafeur, patisier, marsanda de moda sau bacan, sinonimia occidental – parizian ramine absoluta.

- De partea centrului
Natiunile centrului european occidental s-au aplicat ele insele in a produce cartografii imaginare etalonate simbolic si ideologic ale ariilor periferice. Un caz demn de interes sint reprezentarile occidentale ale zonelor liminale sud-est europene, in speta ale Balcanilor.
Conform Vesnei Goldsworthy, pe parcursul secolului XX, Balcanii au facut obiectul unei veritabile colonizari imaginare occidentale – cu ajutorul discursului politic dar mai ales cu mijloacele fictiunii. Discursul politic a imprumutat in mod curent metafore semnificative din fictiune, care la rindul ei a devenit mesagerul stereotipiilor politice.

In cartea sa Inventing Ruritania, Vesna Goldsworthy breveteaza categoria analitica de imperialism al imaginatiei, care sa dea seama de modurile succesive in care Europa a manipulat susnumita circularitate a artisticului si a politicului pentru a reprezenta Balcanii.
in vremea lui Shakespeare, de pilda in A douasprezecea noapte, Iliria (unul dintre numele in uz ale peninsulei) denumea pentru occidentali o zona sinonima cu capatul pamintului. in timpul colonizarii otomane, in calitatea lor de zona ocupata, Balcanii au fost perceputi de romantici, precum Shelley sau Byron, ca o parte inalienabila a unui continent, Europa, ale carei populatii fusesera aservite de o alteritate ostila. in acel moment, peninsula era inca identificata drept Turcia europeana, desi la inceputul secolului al XIX-lea, geograful german August Zeune ii daduse numele actual de Peninsula Balcanica pentru a-l inlocui pe acela de Iliria sau, ocazional, de Peninsula Bizantina.
Cu toate acestea, exact din momentul in care regiunea Balcanilor s-a eliberat de stapinirea otomana, ea a inceput sa fie perceputa ca o arie devianta si periferica prin raportare la Europa propriu-zisa.

Fictiunea occidentala (mai ales cea britanica) s-a lansat intr-o activitate cartografica prodigioasa, pentru a reprezenta alteritatea balcanica, inventind o lunga serie de tari imaginare ale caror nume sint demne de enumerat, urmind-o pe Vesna Goldsworthy:
Kravonia (Anthony Hope, in Sophy of Kravonia); Herzoslovakia (Agatha Christie in The Secret of Chimneys); Republica balcanica Slaka (Malcolm Bradbury in Why Come to Slaka?); Carpatia (Terence Rattigan in The Sleeping Prince, transformat in scenariul filmului The Prince and the Showgirl); Pottibakia (E.M. Foster in What does it Matter?) a carei capitala Ekarest ar putea fi – ni se sugereaza – orice oras de la Varsovia la Bucuresti. Printre toti acesti britanici un singur francez, Henri Meilhac, al carui roman, L’Attaché d’ambassade devine libretul unei operete – La veuve joyeuse – avind ca fundal o tara balcanica numita Pontevedre.
Am pastrat intentionat la sfirsit Ruritania lui Anthony Hope (The Prisoner of Zenda, roman si dupa aceea film de mare succes la inceputul secolului). Ca metafora generica favorita a discursurilor politice vest-europene din secolul al XX-lea, trimitind la orice tara din Balcani, Ruritania i-a sugerat Vesnei Goldsworthy titlul cartii sale.

Toate fictiunile cartografice de mai sus – in cea mai mare parte romane – creeaza o confuzie densa. Ele nu se sinchisesc de nici un fel de frontiere, in afara celor care separa transant de o parte Europa si de cealalta aria periferica a Balcanilor, o regiune careia i se atribuie suprafete si dimensiuni imaginare extrem de diverse.
Devenita muzeul exotic al Europei occidentale moderne, aria liminala a Balcanilor a fost gratificata cu o serie de imagini de colportaj popular, usor de identificat si de memorat. Iata ce sustine Vesna Goldsworthy, cu privire la Saki, foarte cunoscutul scriitor si jurnalist britanic devenit popular si prin scrierile sale cu privire la diverse zone din Balcani:
„Experienta personala a lui Saki cu Macedonia, Bulgaria sau Serbia se rezuma la un pumn de toponime cu iz exotic. Folosirea strategica a adjectivului balcanic in repertoriul umoristic al scriitorului il transforma in semnal pentru cititori si in punctul de pornire al unei suite de neintelegeri comice“.
Pentru discursul mediilor occidentale contemporane, formula fixa „in Ruritania“, adica in Balcani, la fel ca „pe Coasta de Fildes“ sau „in Afganistan“ inseamna, de fapt, „dincolo de frontierele europene“ si nimic mai mult.