OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista totusi frontiere care fac problematica, daca nu imposibila delimitarea transanta intre zone identitare distincte. Aceste arii, de confluenta si de suprapunere mai curind decit de separare, sint in sensul etimologic al termenului niste confinii. in latina cuvintul confinis desemneaza nu numai o linie de demarcatie si un reper distinctiv, ci si spatiul proxim aflat de ambele parti ale acestei linii. Un confinium unde frontiera joaca rolul de fagas care permite si stimuleaza contactele.

- Frontiere de contact
Pentru una sau alta dintre culturile europene liminale, acest tip de spatiu frontalier – ca, de plida, regiunea de liziere, de suprapuneri si de treceri progresive intre nordul si sudul Dunarii – a facut obiectul unor tactici sofisticate de manipulare culturala.

In aceasta privinta, destinul si receptarea operei lui Panait Istrati se dovedesc instructive. Mai precis, cazul lui e semnificativ pentru reprezentarile conflictuale cu privire la zonele de trecere ale Europei.
Istrati s-a nascut la Braila, deci intr-o zona de frontiera a Europei de sud-est, fapt care si-a pus definitiv amprenta asupra operei si vietii sale.
Pentru cultura romana, Dunarea ramine o marca decisiva a identitatii nationale, fiind perceputa ca o granita simbolica a spatiului cultural roman. Si in prezent cele doua maluri opuse ale fluviului sint repere-cheie ale unor opozitii radicale in diverse domenii. Romanii disting transant intre civilizatiile, popoarele, limbile, codurile culinare sau imbracamintea traditionala de la nord si respectiv de la sud de Dunare. in perspectiva istoriei, Dunarea a fost o baricada invincibila impotriva oricarei alteritati agresive (Imperiul Otoman, de pilda).

Fluviul, care reprezenta pentru conationalii sai o granita certa intre Noi si Ceilalti, a fost vazut de Istrati mai curind ca leagan al unei duble hibriditati – interioare si culturale. De unde si tema sa preferata, existenta la periferiile culturale, religioase, sociale, lingvistice, plasate frecvent in orasul liminal Braila. Protagonistul unuia dintre ciclurile sale narative – Viata si povestirile lui Adrian Zograffi – este un personaj ratacitor la fruntariile lumii.
Scenografia fostei garnizoane turcesti de pe Dunare, devenita tirziu o urbe romaneasca, este perfect adecvata strategiei sale narative. Dintr-o perspectiva strict estetica, regiunea frontaliera a Brailei ramine pentru Istrati un tarim al povestirii, in marginea canoanelor europene moderne. Panait Istrati detesta explicit modernismul, gasindu-l rece, antisentimental si chiar decadent, lipsit de suflet. Prin urmare, poetica sa narativa prefera ca model povestirea de tip O mie si una de nopti.

Marginal in Franta, unde, in pofida succesului de debut cu romanul Kyra Kyralina prezentat de Romain Rolland, minuia destul de dificil limba tarii, in tot decursul vietii, Istrati n-a incetat sa fie marginal si in Romania. intr-o literatura in care intre razboaie se milita decis pentru europenizarea culturii nationale sub stindardele modernismului si unde se purta o lupta incrincenata pentru intemeierea romanului citadin dupa retete frantuzesti, proustiene sau gidiene, Istrati naviga categoric impotriva curentului.
Ca urmare, din primul moment al traducerii sale in limba romana, universul fictiunii sale, portul international cosmopolit, vulgar, trivial si la limita corupt, a fost denuntat ca strain spiritului national. Citeva voci izolate l-au raportat pe Istrati la frescele bizantine sau la epopeile homerice, tot atitea repere deopotriva grecesti si balcanice, dar acceptate de traditia culturala europeana drept parti prestigioase ale patrimoniului sau cultural. Dar pentru numerosi altii, Istrati reprezenta mai curind o biata seherezada, un simbol al non-europenismului nociv si chiar distructiv in raport cu efortul national de a construi in stil european.
in prezent, in Romania ca si in Occident, Panait Istrati a devenit un autor popular si de succes. Cartile sale pline de vagabonzi si de proscrisi, de prostituate, de baiadere, de lupi de mare si de contrabandisti, care istorisesc intimplari nemaiauzite, petrecute in peisaje viu colorate si scaldate in lumina au fost adesea transformate in scenariile unor filme de succes.

Numai ca, intre timp, perceptia periferiilor si a frontierelor de contact cultural s-a schimbat radical. in postmodernitate, cartografia europeana devine un instrument privilegiat si flexibil al ofensivei legitimante lansate de identitatile emergente – culturale, sociale, nationale, rasiale sau de gen. Teoriile poststructuraliste si postcoloniale actuale tind sa privilegieze hibriditatile, mixturile, intersectiile si solidaritatile grupurilor marginale, care pot pune in cauza notiunea de dominatie culturala, legata de spatiu si de identitate.
in acest context, identitatile de frontiera contrazic opozitii binare ca centru-periferie, vest-est, interior-exterior, national-extranational, tinzind sa privilegieze termenul slab al fiecarei opozitii. O retorica a de-teritorializarii, cum se spune acum cu un termen pretentios, merge mina in mina cu o lunga serie de reprezentari simbolice ale hibriditatii.
in cartea sa Dissemination, Homi Bhabha face o critica a cronotopului identitatii nationale, accentuind potentialul cultural al comunitatilor periferice sau centrifuge.

Inchiderea natiunii-spatiu, a discursului, ca si a textualitatii care dau seama de ea sint aduse in instanta de Homi Bhabha si etichetate drept problematice: „Perspectiva ambivalenta, antagonista cu privire la natie ca naratie va trebui sa traseze frontierele culturale ale natiunii in asa fel incit ele sa puna in evidenta praguri progresive de semnificatie, care trebuie traversate, transgresate si mai ales traduse in procesul de productie culturala“.
Dupa Bhabha, proiectul modernist ar fi fixat intr-un mod particular statutul comunitatilor de prag, in chiar termenii sai people of the pagus, unde pagus inseamna in acelasi timp prag si pagin. Ceea ce conduce inevitabil spre reevaluarea comunitatilor de frontiera si pune bazele unei noi cartografii culturale.
Ca regula a jocului, in timpurile moderne, diversele Europe au fost circumscrise in mod frecvent cu ajutorul unor repere geopolitice etalonate valoric, trimitind in ultima instanta la polaritatea superior-inferior sau chiar bun-rau. in aceste conditii, relieful geografiilor europene a evoluat de sus in jos, coborind pe pante imaginare care duceau dinspre nord-vest catre sud-est.

- Regindind frontierele si identitatile
Intr-un fel sau in altul, mai toate identitatile periferice europene au fost marcate de ipoteza statutului lor frontalier, care a devenit treptat un pivot al semnificatiei si al importantei lor. Practic, comunitatile culturale sud-est europene s-au perceput pe ele insele si au fost la rindul lor percepute de altii drept intersectii, praguri, porti sau punti intre identitati diferite sau intre o identitate si o alteritate culturala.
Acest tip de statut frontalier a fost in mod curent conceput si reprezentat pe doua planuri distincte: de o parte, frontierele reale, geopolitice ca stari de fapt, si de cealalta, proiectiile lor intelectuale, ideologice si simbolice. Trebuie sa adaugam negresit ca intre cele doua – starea de fapt, respectiv discursurile identitare – s-a instalat un clivaj persistent.
1. Ca realitati geopolitice, ariile frontaliere au fost mai curind zone de trecere si de melanj cultural decit bariere identitare. Interesul, daca nu fascinatia unui spatiu cultural de frontiera consta exact in amestecul, in dialogul sau in confruntarea diferitelor populatii, culturi, religii sau limbi. Comunitatile de frontiera au fost veritabile placi turnante ale dialogului cultural. La acest nivel identitatile se suprapun si se intrepatrund, exprimindu-se in produse culturale hibride si oferind puncte de pornire ideale pentru proiectii imaginare graitoare.

2. Exact la antipodul acestei stari de fapt, discursurile intelectuale interesate de identitatile de frontiera au etalat optiuni radical diferite. Exemplele discutate mai sus pun in lumina o tendinta persistenta de a defini identitatile frontaliere drept rude sarace, despartite de bogata lor familie europeana prin clivaje economice, sociale, ideologice sau simbolice de netrecut.
Ca identitati disputabile si discutabile, ele au trebuit necontenit sa se legitimeze. Au inventat prin urmare subterfugii fantasmatice, precum Micul Paris, cea de-a treia sau cea de-a patra Roma, Mica Viena si asa mai departe. Sau si-au impus sa-i repudieze pe deviantii precum Panait Istrati, care se aratau atasati valorilor reputat periferice.

Relativ recent, discursurile identitare si-au schimbat radical strategia ca sa tina pasul cu realitatile globale contemporane. Unul dintre rezultatele palpabile ale acestei noi turnuri este o noua perceptie a identitatilor periferice. Fostele rude sarace devin mai curind mostenitoarele bogate ale familiei, surse viguroase ale creatiei culturale, alimentate de traditii multiple. intr-un fel, se poate chiar spune ca in momentul de fata discursurile identitare supraliciteaza teoretic statutul frontalier.
Din pacate, in loc sa puna net in cauza logica alternativa a unor ecuatii anterioare, precum central versus liminal, o asemenea rasturnare spectaculoasa de perspectiva nu face altceva decit s-o perpetueze si s-o valideze, intorcind-o cu susul in jos. intre cele doua optiuni polare, in mod egal frustrante prin exces, o formula de echilibru devine o urgenta. Putem sa tragem deci concluzia ca pentru comunitatile de frontiera o identitate „europeana pur si simplu“ ramine de redefinit.