Nici unii nu au parte de linişte. Desantul spectaculos al
junelui Prigoană în avanscena şi aşa precarei scene politice româneşti l-a
nemulţumit pe recent înregimentatul Cristian Preda. Acesta a remarcat tendinţa
de oligarhizare a PD-L – depistată, pînă acum, de Traian Băsescu doar la formaţiunile
adverse – şi flexibilitatea doctrinară a partidului, capabil, iată, să facă
echipă la guvernare cu oricine se nimereşte, indiferent de orientare. Preda a
fost însoţit, un timp, în criticile sale de Sever Voinescu, un alt exponent al
aripii intelectuale din PD-L, deranjat, la rîndul său, de carenţele politicii
de cadre a partidului. Prudent, acesta s-a repliat, ulterior, pe o poziţie ceva
mai moderată. În schimb, politologul Cristian Preda refuză, spre onoarea lui,
să abandoneze tema, în ciuda admonestărilor venite dinspre Emil Boc sau
Gheorghe Flutur, care i-au reproşat lipsa de experienţă şi de implicare în
activitatea partidului.
Cristian Preda face parte din categoria celor care s-au
îndreptat spre PD-L nu atraşi de curăţenia morală, puritatea doctrinară sau
iluzoriul triumf al criteriilor axiologice de ascensiune în ierarhia internă pe
care le-ar fi putut găsi aici, ci doar pentru că pe această etichetă politică
scrie „garantat Traian Băsescu“. S-a lovit, însă, de un aparat de partid rigid
în disciplina sa aproape cazonă şi, cu siguranţă, de mecanisme interne care
sancţionează, prompt, orice ieşire din pluton. Nota bene! Chiar dacă este
primul caz notabil de acest tip din PD-L, detenta criticilor formulate de
Cristian Preda nu a fost, totuşi, una spectaculoasă. Ea nu a atins, măcar
aluziv, influentul clan Udrea-Cocoş, prezenţa aceloraşi personaje vlăguite, gen
Berceanu sau Videanu, în noul Cabinet Boc, sau ambiguitatea ideologică a
partidului, slab camuflată sub paravanul unui corset bugetar impus de FMI şi
alţi creditori externi.
Preda mizează, probabil, pe faptul că nu va rămîne o voce
izolată în PD-L. Misiunea lui în partid, încredinţată de Traian Băsescu sau
asumată prin proprie voinţă, ar putea fi aceea de a modela acest conglomerat
lipsit de identitate doctrinară, spre a deveni un instrument politic util
proiectelor preşedintelui, şi nu doar o maşinărie de campanie eficientă.
Aureolat de victoriile electorale în serie, PD-L nu va fi scutit de convulsii
şi de chinurile unei noi faceri. Democrat-liberalii au însă un atu: sînt la
putere, postură care le permite luxul unor dezbateri sau chiar al unor dispute
interne şi le acordă răgaz în vederea recondiţionării politice.
Nu la fel stau lucrurile în PSD şi PNL, partide unde
rezolvarea ecuaţiei prezidenţiale în favoarea lui Traian Băsescu a deschis
falii noi sau le-a redeschis pe cele vechi. Cît sînt ele de adînci, rămîne de
văzut la viitoarele congrese. În cazul social-democraţilor, este hilar să-i
asculţi vorbind cu patos despre reformă internă şi identitate de stînga pe
Miron Mitrea şi Adrian Năstase. Alăturate, imaginile celor doi refac, fidel,
tabloul acelui PSD corupt şi clientelar, de teama căruia mulţi români au votat,
în turul doi al prezidenţialelor, cu Băsescu. Eşecul lui Mircea Geoană este şi
eşecul celor doi sau al pensionarului politic de lux, Ion Iliescu, nu numai
rezultatul gafelor electorale ale candidatului PSD.
Dacă nu s-ar fi autoblocat în tentativa de a obţine victoria
la „masa verde“ şi şi-ar fi depus, imediat, mandatul de preşedinte al PSD,
Mircea Geoană ar fi fost reconfirmat la un congres extraordinar organizat
rapid, întrucît nu exista alternativă. Oferindu-şi timp, el le-a acordat timp
şi şanse suplimentare, inclusiv „reformatorilor“ Mitrea, Năstase şi Iliescu de
a căuta, separat sau împreună, un înlocuitor credibil. Ar putea fi acesta
Cristian Diaconescu? Succesorul formal la conducerea PSD nu devine, automat,
soluţia la problemele partidului. Şi Mircea Geoană a creat, în momentul
victoriei surprinzătoare asupra lui Ion Iliescu, impresia că este omul politic
nou, de o altă calitate, capabil să schimbe temeliile putrede ale partidului.
Incontestabil una dintre puţinele figuri stimabile din PSD, Diaconescu nu
degajă, totuşi, forţă. El pare indecis să se înhame la căruţa împotmolită a
partidului. Oricum, ar avea nevoie de o echipă cu personaje imaculate – dacă ea
poate fi, cu adevărat, formată în PSD –, care să-i sprijine proiectele.
În sfîrşit, la PNL anul a început cu o ieşire teatrală a
liberalului ieşean Relu Fenechiu, a cărui scrisoare deschisă cu dublu
destinatar – Băsescu şi Boc – denunţă ipocrizia şi demagogia PDL şi a
preşedintelui. Democrat-liberalii nu doresc, de fapt, să-i coopteze la
guvernare pe foştii aliaţi, altfel ar fi venit cu propuneri concrete de
colaborare, cu un program şi cu o strategie. Un semn de întrebare persistă,
totuşi. Dacă situaţia economică gravă o cere, de ce PNL nu este acolo, la
guvernare, pentru a-şi impune viziunea şi a elimina riscul pe care măsurile
stîngace sau eronate ale PDL le comportă? Naufragiul jalnic al lui Geoană nu
trebuia să-i arunce, obligatoriu, în opoziţie pe liberali. Crin Antonescu
joacă, în continuare, cartea intransigenţei, fără să fi testat însă rezistenţa
filialelor teritoriale flămînde după bani. Liderul liberal putea măcar încerca
să caute calea de mijloc între principii şi pragmatism. Dacă partidul va alege
acest drum, dar fără el în frunte?