OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nici unii nu au parte de linişte. Desantul spectaculos al junelui Prigoană în avanscena şi aşa precarei scene politice româneşti l-a nemulţumit pe recent înregimentatul Cristian Preda. Acesta a remarcat tendinţa de oligarhizare a PD-L – depistată, pînă acum, de Traian Băsescu doar la formaţiunile adverse – şi flexibilitatea doctrinară a partidului, capabil, iată, să facă echipă la guvernare cu oricine se nimereşte, indiferent de orientare. Preda a fost însoţit, un timp, în criticile sale de Sever Voinescu, un alt exponent al aripii intelectuale din PD-L, deranjat, la rîndul său, de carenţele politicii de cadre a partidului. Prudent, acesta s-a repliat, ulterior, pe o poziţie ceva mai moderată. În schimb, politologul Cristian Preda refuză, spre onoarea lui, să abandoneze tema, în ciuda admonestărilor venite dinspre Emil Boc sau Gheorghe Flutur, care i-au reproşat lipsa de experienţă şi de implicare în activitatea partidului.

 

Cristian Preda face parte din categoria celor care s-au îndreptat spre PD-L nu atraşi de curăţenia morală, puritatea doctrinară sau iluzoriul triumf al criteriilor axiologice de ascensiune în ierarhia internă pe care le-ar fi putut găsi aici, ci doar pentru că pe această etichetă politică scrie „garantat Traian Băsescu“. S-a lovit, însă, de un aparat de partid rigid în disciplina sa aproape cazonă şi, cu siguranţă, de mecanisme interne care sancţionează, prompt, orice ieşire din pluton. Nota bene! Chiar dacă este primul caz notabil de acest tip din PD-L, detenta criticilor formulate de Cristian Preda nu a fost, totuşi, una spectaculoasă. Ea nu a atins, măcar aluziv, influentul clan Udrea-Cocoş, prezenţa aceloraşi personaje vlăguite, gen Berceanu sau Videanu, în noul Cabinet Boc, sau ambiguitatea ideologică a partidului, slab camuflată sub paravanul unui corset bugetar impus de FMI şi alţi creditori externi.

 

Preda mizează, probabil, pe faptul că nu va rămîne o voce izolată în PD-L. Misiunea lui în partid, încredinţată de Traian Băsescu sau asumată prin proprie voinţă, ar putea fi aceea de a modela acest conglomerat lipsit de identitate doctrinară, spre a deveni un instrument politic util proiectelor preşedintelui, şi nu doar o maşinărie de campanie eficientă. Aureolat de victoriile electorale în serie, PD-L nu va fi scutit de convulsii şi de chinurile unei noi faceri. Democrat-liberalii au însă un atu: sînt la putere, postură care le permite luxul unor dezbateri sau chiar al unor dispute interne şi le acordă răgaz în vederea recondiţionării politice.

 

Nu la fel stau lucrurile în PSD şi PNL, partide unde rezolvarea ecuaţiei prezidenţiale în favoarea lui Traian Băsescu a deschis falii noi sau le-a redeschis pe cele vechi. Cît sînt ele de adînci, rămîne de văzut la viitoarele congrese. În cazul social-democraţilor, este hilar să-i asculţi vorbind cu patos despre reformă internă şi identitate de stînga pe Miron Mitrea şi Adrian Năstase. Alăturate, imaginile celor doi refac, fidel, tabloul acelui PSD corupt şi clientelar, de teama căruia mulţi români au votat, în turul doi al prezidenţialelor, cu Băsescu. Eşecul lui Mircea Geoană este şi eşecul celor doi sau al pensionarului politic de lux, Ion Iliescu, nu numai rezultatul gafelor electorale ale candidatului PSD.

 

Dacă nu s-ar fi autoblocat în tentativa de a obţine victoria la „masa verde“ şi şi-ar fi depus, imediat, mandatul de preşedinte al PSD, Mircea Geoană ar fi fost reconfirmat la un congres extraordinar organizat rapid, întrucît nu exista alternativă. Oferindu-şi timp, el le-a acordat timp şi şanse suplimentare, inclusiv „reformatorilor“ Mitrea, Năstase şi Iliescu de a căuta, separat sau împreună, un înlocuitor credibil. Ar putea fi acesta Cristian Diaconescu? Succesorul formal la conducerea PSD nu devine, automat, soluţia la problemele partidului. Şi Mircea Geoană a creat, în momentul victoriei surprinzătoare asupra lui Ion Iliescu, impresia că este omul politic nou, de o altă calitate, capabil să schimbe temeliile putrede ale partidului. Incontestabil una dintre puţinele figuri stimabile din PSD, Diaconescu nu degajă, totuşi, forţă. El pare indecis să se înhame la căruţa împotmolită a partidului. Oricum, ar avea nevoie de o echipă cu personaje imaculate – dacă ea poate fi, cu adevărat, formată în PSD –, care să-i sprijine proiectele.