OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan Es. POP
Podul
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Hyperion“ (serie noua), Bucuresti, 2000, 144 p., f.p.

Podul este metafora cu care Ioan Es. Pop conoteaza redimensionarea realitatii prin arta. Sub acest titlu se prezinta antologia fidela calitativ si cantitativ celor trei volume reunite: Ieudul fara iesire (1994), Porcec (1996) si Pantelimon 113 bis (1999), alaturi de o sectiune de poeme nepublicate in volum, de un aparat critic concentrind un minieseu (semnat de Dan Cristea) si ecourile receptarii in presa de specialitate la momentul aparitiei celor trei volume.
Solutia „razbunarii“ adevarului autobiografic prin transfigurarea lui in arta o gasim in primul volum. Ieudul fara iesire este un spatiu aflat sub zodia nenorocului, a derizoriului, a ignobilului, in care locul miticului Charon e luat de paduchele de San-José, in care „viata se bea si moartea se uita“, un spatiu de negasit nici macar in vreo geografie imaginara („fara margini este Ieudul fara iesire“), totul stind sub semnul contradictiei absurde: „pasarile – abia au inceput sa-ngalbeneasca si sa cada/ si autobuzul trece doar vinerea si azi e doar marti/ si miine poimiine doar marti si autobuzul/ cind trece, vinerea, trece doar pe la borsa“.

Intr-un astfel de spatiu, printr-o posibila „alchimie verbala“, tabuul lingvistic e investit polarizant si regenerator („el cind injura/ se roaga, asa fac toti aici“), iar personaje ca Zoli si Hans fac experienta „paradisurilor artificiale“, caci raul este o coordonata intrinseca si o etapa obligatorie in structura si existenta umana, iar prezentul inghite viitorul, anulind orice iluzie a salvarii („miine n-o sa fie nicicind miine“). Exteriorului malefic ii corespunde o interioritate acut constientizata, suficienta siesi, amenintata din interior: „fereastra... are sa ma smulga iar afara,/ n-o sa pot sta tot timpul ghemuit sub ea“. Eul condamnat la aceasta stare de criza insurmontabila („tot ce spuneti este in/ defavoarea voastra, aici este ieudul oriunde ati/ fugi este ieudul“) cunoaste o miscare inversa celei de stabilire de relatii cu lumea; antigeneza („placenta cearsafului abia mai inghite rasuflarea“) altereaza identitatea („in hainele astea nu sintem noi“) pina la halucinanta pluralitate de euri („nu mai conteaza daca eu sint eu“) sau la pulverizarea relatiei trup-suflet: „trupurile ne stinjenesc –/ intotdeauna ne-au impiedicat sa fim ce-am vrut“ sau „dar pantofii tai sint inca negri. or sa poarte/ doliu dupa degete. or sa te jeluiasca./ preot o sa fie unghia, lautari genunchii/ umerele nasi, miinile nuntasi/ iar faclie fosforul din unghii“. Alienantul labirint al incomunicarii si aneantizarea eului provoaca retragerea in propria interioritate, tinjirea dupa conditia divinului copil brucknerian: „atunci ne-am napustit cu lacomie asupra propriului trup/ am coborit si am tras cu furie trapele deasupra/ cu furie [...] ca in pintecele unei femei din care n-ar fi trebuit sa mai iesim“.
Regenerarea acestui spatiu prin mintuire este anulata, cita vreme se rateaza epifania divina: „iar luni, cind toti sint plecati, soseste in sfirsit/ si aici Fiul ca sa mintuiasca:/ cu camasa murdara, cu ochii umflati de nesomn,/ cu sticla goala-ntr-o mina, clatinindu-se si lalaind“ s…t „asta prea semana cu noi ca sa fi fost amicul,/ adevaratul amic“. E o lume din care mitul biblic nu a disparut, dar e coplesit de aluzia dostoievskiana: „tatal este absent, ne putem permite orice“.

Starea de criza lasa amprente si la nivelul formal al poemelor, intinse, cu secvente epice intermitente, elaborate in flash-uri puse cap la cap, fara a se mai supune vreunui canon topic sau de punctuatie.
Volumul Porcec aduce sub ochii cititorului laboratorul de creatie al poetului in arte poetice care lasa sa transpara incandescenta procesului creator, convertirea constatarii unei stari de fapt din primul volum in arderea launtrica ce va deveni model existential in Pantelimon 113 bis. Predomina, in aceste „flori ale raului“, imaginea „unghiei ce scobeste“, arghezian substitut metonimic al poetului insusi. Refuzul oricaror contacte contaminatoare cu exteriorul duce la recluziunea fie in propriul trup, transfigurat prin arta poetica („scrisul e dureros./ Scriu pina cind litera se scufunda sub carne. intr-o zi voi fi citit/ numai pe dinauntru. Voi fi o carte legata in propria-mi piele./ si de nepatruns. si cind ma vor deschide/ am sa ma mut pe cealalta parte a mea. Voi ramine/ mereu interior“), fie intr-o corporalitate imprumutata („mobila si durere, pe-/ reti de moloz care spera ca sa ma-mbrace-ntr-o zi“). Resemnarea aduce cu sine o banalizare a conditiei umane intr-o viziune au rebours a valorilor esentiale ce definesc eul, in formulari ce amintesc paradoxurile kunderiene: „atunci cind vom scadea indeajuns de mult launtric, moartea isi va pierde, in sfirsit, orice putere asupra noastra“ sau „A fi inseamna a avea fiinta, si deci o avere mai primejdioasa decit cea a lucrurilor la vedere“.

Pantelimon 113 bis reia topoii primelor doua volume, acutizind criza. Valorile consacrate sint reinvestite cu atribute de la polul opus: „tot ce straluceste iti aduce moartea mai aproape“, „sorii“ au devenit „cancerosi“, iar cadavrele „lumineaza“. Alternativa la cauzalitatea logica a faptelor este „colateralul“, definit astfel: „el va lega lumea de aici de lumea cealalta./ va aparea livid si va reorienta nesansa./ va zdrobi limbajele si va da sens/ putinei taceri care a mai ramas/ intre morti si vii“; „exercitiul spaimei, al deriziunii si esecului/ va face un colateral puternic si inegalabil/ cu nenumarate sanse de trecut...“
Semnalul de alarma e tras si in textele de la final, in Un ins aproape ca noi – reincarnare a urmuzienilor oameni mecanicisti de tipul Ismail si Turnavitu – sau in Etajul cinci, ce inchide simetric, circular, volumul de fata. Iar borgesiana poveste a „cartii-batjocura“, a „Anticartii“ din Muzeul launtric, cel de-al treilea poem, nu e o aparitie insulara in aceasta antologie. Caci daca pina aici poezia lui Ioan Es. Pop a facut din carte un joc secund al lumii, abia acum incepe drumul invers, in care „lumea ajunge doar jocul secund al cartii“.