Nr. 749 din 21.11.2014

Epistolar
Restituiri
Avanpremieră
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Eseu
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2008   |   Iulie   |   Numarul 434   |   Ioan Es. Pop: „A început să-mi pese de viaţă“

Ioan Es. Pop: „A început să-mi pese de viaţă“

Formula 1 – chat cu scriitori români: episodul II. Dialog coordonat de un cristian

Autor: UN Cristian | Categoria: | 1 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Ioan Es. Pop: „A început să-mi pese de viaţă“

Al doilea episod al formulei noastre s-a consumat într-o joi. În redacţia Observatorului cultural, Ioan Es. Pop a poposit pentru trei ore de răspunsuri şi încă o oră de înregistrări video în proiectul „Literatura română scrie pe mine“. Atmosferă destinsă, fără bîrfe şi războaie personale.

 

Andy23: De la ce şi de la cine vine Es.?

Ioan Es. Pop: Să nu distrugem singurul firicel de mister care desparte banalul Ioan de şi mai banalul Pop!

Diana: Coincidenţă sau nu, iată, în anul în care Ioan Es. Pop a împlinit 50 de ani, revista Luceafărul, la care a fost corector şi secretar de redacţie, şi-a sărbătorit semicentenarul. Ce reprezintă experienţa Luceafărului şi cum se vede acest episod acum?

Ioan Es. Pop: Daţi-mi voie să reproduc un scurt text pe care l-am publicat, chiar cu ocazia semicentenarului, în Luceafărul:

Luceafărul şi lanterna

În martie 1990, cu o ocazie de care nu îmi mai aduc aminte, Laurenţiu Ulici m-a invitat să devin corector la Luceafărul, revistă a cărei conducere o preluase imediat după Revoluţie. Am fost atît de tulburat şi de mîndru de această propunere, că nu mi-am revenit un an întreg. Cînd plecam acasă, la Vărai, şi le spuneam că sînt corector la Luceafărul, o spuneam de parcă pentru consătenii mei aceste cuvinte chiar însemnau ceva, cînd ei n-auziseră vreodată nici de meseria de corector, nici de revista Luceafărul.
 

Şi m-am alăturat cu mare sfială echipei, care la acea dată era vastă şi plină de nume mari, şi îi priveam pe ei, scriitorii din redacţie, ca pe nişte zei, căci se aflau acolo Dan C. Mihăilescu şi Ştefan Agopian, Eugen Uricaru şi Nicolae Prelipceanu, Sînziana Pop şi Cristian Popescu, Dan Laurenţiu şi Marius Tupan, Viorel Ştirbu şi Voicu Bugariu, Mircea Croitoru şi Alexandru Spînu şi, în plus, colaborau strîns cu revista Dan Cristea şi Mircea Ciobanu şi Fănuş Neagu şi Titus Popovici şi Corneliu Antim şi Marian Popescu şi Florin Manolescu şi Elisabeta Polihroniade şi atîţia alţii la pronunţarea numelor cărora mă înecam de emoţie.

Am trăit, alături de cei sus-numiţi, un an în paradis, un paradis precar din multe puncte de vedere, dar ce conta, cînd eu veneam din infernul de pe strada Olteţului 15, „unde viaţa se bea, şi moartea se uită“?…

Şi a mai fost ceva crucial pentru destinul meu: revista Nouăzeci, pe care a visat-o Cristian Popescu, a susţinut-o cu patimă Cătălin Ţirlea şi a îmbrăţişat-o Laurenţiu Ulici. Da, acolo chiar s-a descoperit pe sine o generaţie, cu Răzvan Petrescu şi Horia Gîrbea, cu Lucian Vasilescu şi Daniel Bănulescu, cu Petre Barbu şi Radu Sergiu Ruba, cu Andrei Damian şi subsemnatul, cu Dan-Silviu Boerescu şi Marian Ilea, cu Paul Vinicius şi Nicoleta Pavel, cu Mihail Galăţanu şi Vasile Baghiu.

A fost perioada în care mi-am copt prima carte şi am aflat că pînă şi neputinţa, eşecul şi ratarea pot fi convertite, sublimate şi pozitivate, dacă unul din urma sau din faţa ta, îndreptînd lanterna înspre tine, te face să înţelegi cît de mare îţi e umbra.

un cristian: Sînteţi născut pe 27 martie. S-au născut, tot la această dată, Alfred de Vigny şi Quentin Tarantino. Ştiu că de multe ori se pune problema ce actori preferaţi aveţi, haideţi s-o luăm puţin altfel. Ce regizori? Ce filme? Şi abia apoi, ce actori?

Ioan Es. Pop: Îmi place mult Tarantino, şi pentru numele lui care duce cu gîndul la tarantulă, şi pentru groaznicul lui Pulp Fiction. Îl admir pe Michael Moore pentru documentarele sale aspre şi neiertătoare. Şi pe Oliver Stone pentru Natural Born Killers. Îmi plac actorii care joacă cruzimea, misterul, angoasa, nu şi aceia fotogenici. Cînd eram elev, îl divinizam pe micuţul şi „neînsemnatul“ Peter Falk, cel din Columbo. Jack Nicholson e tot pe feeling-ul meu. Dar nu mă mai duc la cinema, iar la TV mă uit mai mult pe Discovery, History, National Geographic, Animal Planet.
 

Pe sub căciulă, poartă un soi de joben

 
un cristian: Laurenţiu Ulici pare să fi fost un personaj-cheie în viaţa dumneavoastră. Antologia Podul, apărută la puţin timp după dispariţia preşedintelui USR, i-aţi şi dedicat-o. Aţi fost prieten cu L. Ulici sau v-a fost ca un fel de tată literar, să-i spunem? Era o relaţie de prietenie sau de admiraţie reciprocă? Vă-ntreb pentru că am înţeles că juca destul de des şah cu cei apropiaţi. Aţi jucat şah împreună?

Ioan Es. Pop: N-am jucat şah cu Laurenţiu Ulici; întîi de toate, pentru că eu nu ştiu să joc şah. Îl invidiam pe Horia Gârbea tocmai pentru această uriaşă şansă: de a sta cu Ulici la o masă şi de a trata cu el de la egal la egal. Eu socoteam că relaţia noastră arăta cam ca aceea dintre un domn rafinat, superinteligent, binevoitor şi ruda lui de la ţară, în care a întrezărit o licărire de autenticitate şi inedit, vrînd să-i convingă şi pe alţi domni că ţăranul ăsta, dacă s-ar fi născut la oraş, ar fi putut fi şi el domn, ba chiar că, pe sub căciulă, poartă un soi de joben.

Dan Perşa: ...Am găsit în Wikipedia următoarea frază: „Din 1987 (Ioan Es. Pop) participă sporadic la şedinţele Cenaclului Universitas din Bucureşti, condus de criticul şi profesorul Mircea Martin“. Participarea la un cenaclu v-a adus vreun folos?

Ioan Es. Pop: De fapt, au fost vreo cinci participări cu totul pînă prin 1991, cînd cenaclul s-a destrămat. De-a lungul celor cinci participări, am susţinut două lecturi, una prin 1987, care mi-a adus uriaşa speranţă că într-o bună zi voi ajunge mai aproape de Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Paul Vinicius, Andrei Damian, Cătălin Ţîrlea, iar a doua, tîrziu în 1990 sau devreme în 1991, care mi-a confirmat uriaşa speranţă că poezia mea e chiar poezie.

Laura: Vă mai amintiţi ce-aţi simţit cînd v-aţi văzut numele tipărit prima oară?

Ioan Es. Pop: A fost de mai multe ori prima oară. În studenţie, în revista Nord. La 32 de ani, în revista Luceafărul. La 33, în România literară. La 34, pe coperta volumului Ieudul fără ieşire. Grozav de onorat, dar şi foarte, foarte jenat. Cine eram eu ca să apar acolo?
 

un cristian: Era să apăreţi în Convingeri comuniste. Şi cu ce anume? Ce s-a întîmplat de nu aţi mai apărut?

Ioan Es. Pop: Păi io zic că s-a întîmplat, poate prin 1982, poate prin ’83, cu un poem patriotic adevărat, frumos, sincer, trăit, despre strămoşi. Nu-l mai am, l-am pierdut, cum am pierdut altele, sute.
 

Celălalt Pop apare doar după lăsarea serii

 
Cristina Ispas: În argument împotrivă la petrecere de pietoni, scriaţi aşa: „La cinci ani, conştientizam prima mea vină şi primul meu viciu; ştiam de ce mă ascund“. De cine anume se ascundea Ioan Es. Pop la cinci ani? Sau... împotriva cui?

Ioan Es. Pop: Nu mi-e uşor să dau explicaţii, ca făptură diurnă, pentru individul nocturn care a făcut afirmaţia de mai sus, aşa că recurg şi eu la un citat din el: „La trei ani şi jumătate, l-am văzut întins în mijlocul încăperii pe primul nostru mort“. Cred că această primă amintire, care are drept subiect moartea, explică într-un fel de cine mă feream/ascundeam. În cazul meu, de-a lungul anilor, moartea s-a întrupat mereu în cineva sau ceva – mama, iubita, mîncarea, băutura…

Iulia Iarca: Credeţi că poezia vă ajută să fiţi – în mod intim şi veridic – sincer? Sau, dimpotrivă, aceasta vă serveşte drept mască modelată estetic?

Ioan Es. Pop: Sinceritatea ne duce în cîrcă pe cei mai mulţi dintre noi, dar ea nu are valoare poetică în sine. Am văzut autori care şi-au descris traumele fizice sau psihice cu acurateţe, însă sinceritatea descrierii nu i-a condus la cine ştie ce realizare literară. Aici, am putea introduce o alăturare de termeni care ne-ar folosi mai mult: sinceritatea ficţiunii. Apropo de mască, umblu cu ea pe figură de mic, aşa că, atunci cînd ies în lume, nici măcar nu o mai pot desprinde. Ar trebui să o dau jos odată cu pielea.

Marius Chivu: Scriind despre demonii lor interiori, au poeţii vreo responsabilitate faţă de iluziile cititorilor?

Ioan Es. Pop: Nu doar poeţii au demoni interiori, ci şi cititorii, iar din acest punct de vedere, eu cred că poeţii nu stîrnesc în cititori mai mulţi demoni, ci mai degrabă îi tămăduiesc de aceştia, pe principiul: dacă şi lui (poetului) i s-a întîmplat o asemenea oroare, înseamnă că nu sînt cel mai nenorocit om de pe Pămînt. Un mod de a face insuportabilul suportabil.
 

un cristian: Sînteţi un om „liniştit“, cel puţin după „înfăţişare“. Înţeleg că şi cam tăcut. Dar, fiind din Maramureş, trebuie să „tineţi“ la băutură. Cam cît ţineţi?

Ioan Es. Pop: Par tăcut pentru că nu sînt zgomotos, dar nu sînt un taciturn. Cineva m-a întrebat recent: „Cum o fi scris un om ca tine, luminos şi vesel, versurile alea negre?“. De cînd mă deghizez în om fără griji, parcă şi grijile mă ocolesc. Celălalt Pop, pe care nu-l mai las să iasă în public, apare doar după lăsarea serii. Deci nu eu, care vă răspund, ci el este cel care „ţine“ la băutură. Dar n-o mai face ca-n trecut, cel mult un kil de vodcă, nouă beri, cinci litri de vin, plus bitter, whisky, trăscău, fernet şi ce se mai nimereşte, de la trei dimineaţa încolo. Sper că nu mă luaţi în serios…

Marius Ianuş: Mai suportaţi combinaţia aia mortală – bere cu vodcă –, din care am băut noi cîteva cisterne?

Ioan Es. Pop: Bine ai venit, Ianuş, te aştept de 2 ore şi 30 de minute, sînt extenuat, ca după un litru de vodcă în combinaţie cu 7 beri. Evident că fără tine nu mai rezist la miticele cantităţi de odinioară, dar nici nu mai trebuie. A început să-mi pese de viaţă.

Péter Demény: Aţi putea să ne spuneţi ceva în proză despre Olteţului 15, despre Hans şi Zoli?

Ioan Es. Pop: Stimate domnule Demény, mă bucur că vă „reaud“ după atîta vreme şi vă mulţumesc pentru traducerile pe care le-aţi făcut unor poeme de-ale mele în limba maghiară. Aş spune că Olteţului 15, camera 305, este chiar o poveste, dincolo de aşezarea ei în versuri. Despre Zoli şi Hans aş putea însă continua povestea în afara poemului pe care-l cunoaşteţi, pentru că ei, ca personaje reale, au continuat să-mi stea aproape pînă în urmă cu vreo patru ani. Atunci a murit Zoli de un cancer la gît, a fost dus la crematoriu şi ars, iar apoi a fost transportat într-o servietă de către fratele lui la Sighetu Marmaţiei, unde cred că a fost şi depozitată urna. Celălalt personaj, Hans, i-a supravieţuit lui Zoli doar cîteva luni, dar despre ce s-a ales de el după moarte nu mai ştiu nimic.
 

Péter Demény: M-ar interesa de unde toponimiile dumneavoastră, personajele şi întîmplările? Cum ajunge textul atît de sobru şi atît de melancolic spre depresiv?

Ioan Es. Pop: Unele sînt reale, altele sînt deduse din realitate, altele sînt pur fictive. Bunăoară, Olteţului şi Ieudul sînt reale, dar Momfa nu există. Porcec e dedus, cred, dintr-o experienţă pe care-am avut-o cu puţine zile înainte de a urca pe Casa Poporului.

Péter Demény: Şi melancolia?

Ioan Es. Pop: Este singura de gen feminin care nu m-a părăsit niciodată.
 

Oana Ninu: În legătură cu raportul dintre poezia dumneavoastră şi cea a aşa-numitei generaţii 2000, aş vrea să vă întreb: o serie de poeţi tineri se apropie foarte mult, în propriile creaţii, de „stilul“ poeziei dumneavoastră; această situaţie o consideraţi că vă este favorabilă sau nu? Şi cît de „apropiată“ este, pînă la urmă, această „apropiere“?

Ioan Es. Pop: Întotdeauna am considerat că generaţia ’90 nu s-a exprimat suficient, n-a fost auzită suficient, a suferit de pe urma unui moment social-politic care a aruncat cărţile şi interesul pentru literatură într-un plan foarte jos, iar faptul că m-am putut bucura de atenţia şi prietenia unor scriitori douămiişti mi-a alinat amărăciunea că viaţa promoţiei ’90 a fost atît de scurtă. Asta nu înseamnă că mă regăsesc prin faptul că ei ar fi preluat ceva din literatura mea, ci pentru că sînt poeţi în toată puterea cuvîntului, a căror companie mă bucură şi mă stimulează.

 
Ce să mă fac cu timpul în care nu scriu?
 
Oana Ninu: Consideraţi că aceste „influenţe“, despre care se vorbeşte referitor la poezia dumneavoastră şi a cîtorva tineri, sînt intenţionate şi asumate sau rezultatul unui eventual „climat“ comun? Sau este vorba doar de puterea criticii care acţionează constant în sensul stabilirii confluenţelor, ierarhiilor, influenţelor?

Ioan Es. Pop: În mare măsură este vorba de contaminare prin admiraţie reciprocă, ceea ce este un lucru bun şi pentru o parte, şi pentru cealaltă. În fond, poezia din toate timpurile se face din dragoste pentru poezie, adică şi din dragoste pentru poezia celorlalţi sau din invidie faţă de ea, ceea ce este doar o iubire răsturnată.

Iulia Iarca: Sînteţi un autor care are priză la noua generaţie de scriitori. În care poet milenarist vă recunoaşteţi mai mult?

Ioan Es. Pop: Claudiu Komartin, Ruxandra Novac şi Teodor Dună sînt pariurile mele. Dar pe Marius Ianuş, înainte-mergătorul, l-aş putea uita? Sau pe Ştefan Manasia l-aş putea ignora? Sau de Radu Vancu aş putea să nu-mi aduc aminte?

Marius Ianuş: Vi se pare în regulă faptul că majoritatea poeţilor noştri trebuie să presteze munci care le mănîncă tot timpul…?

Ioan Es. Pop: Ce să mă fac cu timpul în care nu scriu, Ianuş? Să-l dau pe tot, să beau la Muzeul Literaturii? Să mă duc pe păduri? Să înnebunesc de inactivitate?

Iulia Iarca: De ce îl adoptaţi pe Dumnezeu ca temă a poemelor, dacă îi atribuiţi o dimensiune atît de demonetizată? Şi, mai ales, de ce – avînd acest lucru în vedere – critica v-a apreciat ca fiind un poet profund religios?

Ioan Es. Pop: L-am făcut mai de-al nostru ca să mă pot iluziona că el chiar există şi că are legătură cu mizerabilele noastre existenţe. Dar noaptea, mă rog tot celui pe care nu-l pot cuprinde.
 

Marius Ianuş: Poezia dumneavoastră pare una a unui om aflat într-o permanentă criză religioasă. Căutările dumneavoastră nu au dus la nici un răspuns?

Ioan Es. Pop: Dacă ţi-aş spune că au dus, m-ai crede?

Adina Diniţoiu: R. Barthes, în ultimul său curs la Collège de France, intitulat „La préparation du roman“, ajunsese, în mod surprinzător, de la roman la poezie: „pregătirea“ romanului se transformă într-o căutare a poeziei. Are această judecată fulgurantă, în stil propriu: „Poezia = practică a subtilităţii într-o lume barbară“. Pentru dumneavoastră ce este poezia, afirmaţia lui Barthes vă provoacă?

Ioan Es. Pop: Mă provoacă şi mă apropie de ea. În programul generaţionist publicat în primele două numere ale revistei Nouăzeci (în 1990), unul dintre punctele de forţă care urmau să definească generaţia era aspiraţia spre reunificarea genurilor literare, spre reajungerea la acel text originar care unea în el poezia, proza şi teatrul. Dar să nu mă îndepărtez prea mult: Istoria este poezia învingătorilor, iar poezia – istoria celor învinşi.

Răzvan Ţupa: Cum reuşiţi să vă ţineţi departe de scandaluri şi certuri „culturale“?
 

Ioan Es. Pop: 1. Lucrez de la opt ore în sus, zilnic, după care simt nevoia să beau o bere, ceea ce înseamnă că nu am timpul fizic pentru contacte conflictuale.

2. Sînt fundamental un individ care întîi se ceartă cu sine, şi apoi cu alţii, şi-şi consumă energiile principale în acest prim tip de conflict.

3. Ştiu că arsenalul meu de ripostă nu este unul destul de puternic pentru a face faţă onorabil unui război.

4. Sînt un laş.

5. Sînt un discret.

6. De la 50 de ani în sus, numai Marin Mincu se ceartă cu toată lumea.

Şi 7: Dacă mă cert cu cineva, nu pot să dorm, mă simt atît de vinovat, încît nu pot să mai dorm.

- Lucrul la ziar

m-a ajutat să nu fiu

un muribund sau un ratat

Răzvan Ţupa: În ce fel v-au schimbat – în ce priveşte poezia, dar şi personal – cele peste opt ore pe zi muncite într-un trust cunoscut pentru rigoare?

Ioan Es. Pop: Dragă Răzvan, am avut perioade de intensă boemă imediat după 1989, cînd autocontrolul meu a avut de suferit teribil, cînd viaţa mea însăşi a curs adeseori la întîmplare. Lucrul acela de opt ore pe zi la ziar m-a ajutat ca astăzi să nu fiu un muribund, să nu fiu un ratat şi să sper că în ochii celorlalţi am o anume identitate. Prin urmare, rigoarea trustului s-a răsfrînt şi asupra mea. Asta nu înseamnă însă că poetul scrie mai bine, dar sper că nici mult mai rău. Ziua este a muncitorului, noaptea e a poetului, cu condiţia ca, a doua zi dimineaţă, muncitorul să se trezească la timp şi să meargă la serviciu, pregătit pentru încă opt ore de rigoare.

Răzvan Ţupa: Cei doi, muncitorul şi poetul, intră în conflict vreodată?

Ioan Es. Pop: Cînd muncitorul nu se poate trezi a doua zi la timp, îl ceartă pe poet, cînd poetul nu mai poate scrie sau bea seara la 10, îl ceartă pe muncitor.

Răzvan Ţupa: În poezia dumneavoastră există o adevărată mitologie a ratării. În ceea ce îl priveşte pe omul de presă Ioan Es. Pop, dimpotrivă. Este vorba doar despre o împărţire a responsabilităţilor sau poetul nu îl găseşte deloc poetic pe muncitorul Ioan Es. Pop?

Ioan Es. Pop: Pînă la urmă, s-a ajuns la un pact de neagresiune.
 

Iulia Iarca: Care este adevăratul Ioan Es. Pop? Cel care, în poeme, vorbeşte la persoana întîi, spăşit, neîndrăznind să ridice privirea, doborît de greutatea vieţii şi a morţii imaginate, sau cel care hohoteşte gros de mîndrie văzînd că, prin arătarea străfundurilor lumii, îşi poate mîngîia spiritul?

Ioan Es. Pop: Pînă pe la 8-9 seara, Pop e lucid, uşor resemnat, uşor smerit, uşor spăşit. De pe la 10 în sus, e cel care pe vremuri scria versuri mai reuşite decît propria viaţă.

Iulia Iarca: Făcînd poezie, urmăriţi un scop terapeutic?

Ioan Es. Pop: O, Doamne, sigur că visez să mă vindec convertind o sumedenie de eşecuri existenţiale în enunţuri care le fac pe primele mai puţin apăsătoare. Sînt un fel de Bănel Nicoliţă la acest capitol: mă zbat mult şi ratez mereu.

Cristina Ispas: Arta separă de lume, mărturiseşte Ioan Es. Pop la un moment dat. Cui aparţine atunci arta, pentru că înţelegem că lumii nu... Dacă poezia funcţionează ca o terapie, atunci arta separă de lume, vindecînd în acelaşi timp această separare?

Ioan Es. Pop: Iarăşi îmi vine să-i dau palme nocturnului că a spus lucruri pe care nici eu nu le mai pot descîlci. Lumea este ceva amorf şi profund ambiguu pentru cel care o locuieşte, pînă în clipa în care locatarul devine capabil să taie în ea nişte muchii, să configureze nişte volume, să separe forma de inform. Numim asta creaţie. În acest sens, al cristalizării, arta separă & te separă de lume, dar şi potoleşte relaţia de adversitate pe care o ai cu ea.

Roxy_23: Vorbiţi într-un articol din Ziarul de Duminică despre pasiunea pentru cărţile de sport. Vă mai place fotbalul?

Ioan Es. Pop: În domeniul fotbalului, am fost un simplu amator (în sensul de iubitor), preferînd să iau cronicile de-a gata de la alţii. Iar prima oară am fost pe stadion în studenţie, la Baia Mare, pe cînd Minerul juca în B. Am mîncat şi eu seminţe, am încercat şi eu să strig, prefăcîndu-mă entuziasmat sau, după caz, indignat, dar mi-am dat seama că eram doar ridicol şi că postura asta nu mă prindea. Iubesc lucrurile de la o anumită depărtare. Cel mai drag fotbalist mi-a fost Dobrin, pe care nu l-am văzut niciodată în carne şi oase, ci doar la TV.
 

un cristian: Întîmplarea cu îngropatul cărţii în pămînt de spaima mamei, care vă trimisese să faceţi de mîncare la porci, este pe cît de puternică, pe-atît de şocantă. Frica asta s-a declanşat şi în relaţia cu tatăl? Sau faptul că el, ca diacon şi autor de cîntece pentru înmormîntări, citea foarte mult a atras o altfel de relaţie? Citind despre întîmplările copilăriei, îmi vine-n minte, involuntar, Marin Preda, plecat şi el la oraş. Pleacă dintr-o lume încă nu dispărută, dar vizibil pierdută. A fost Niculae un „imbold“, să nu-i spun model, pentru micul Porcec?

Ioan Es. Pop: Tatăl a funcţionat, cu excepţii, desigur, ca element apolinic, mama, tot cu excepţii, ca element dionisiac. Cît despre a doua întrebare, am citit Moromeţii în clasa a IV-a şi se poate ca Niculae Moromete să se fi strecurat în mine ca un posibil model subteran pentru viitorul Porcec, deşi aş înclina spre ideea că vieţile copiilor de la ţară, din Oltenia, din Maramureş sau din altă parte, erau atît de asemănătoare, încît nimic din ce a trăit Niculae nu mi-a fost străin. Am trăit personal inclusiv povestea cu premiul şi cu neputinţa de a-mi spune poezia pe scenă.

Bogdan Dobrescu: Ce rol a jucat familia în viaţa dumneavoastră literară?

Ioan Es. Pop: Ceea ce stricam în viaţă reparam în scris. Şi am stricat suficient de mult pentru ca ai mei să nu fie prea mulţumiţi de mine. Iar reparaţiile au venit la decenii după acele stricăciuni.
 

Venisem în Bucureşti să mă reinventez

 
Cristina Ispas: Aţi lucrat la Casa Poporului, cum a fost?

Ioan Es. Pop: La Casa Poporului am lucrat din octombrie pînă fix în 21 decembrie 1989, în acelaşi an. Îmi luasem un fel de pauză din învăţămînt ca să o rup cu destinul meu mizerabil şi venisem în Bucureşti să mă reinventez. Aşa că munca la Casa Poporului n-a fost tocmai cel mai rău lucru care mi s-a întîmplat. Da, eram luat la mişto, da, dădeam cu ciocanul şi cu dalta, căram beton cu roaba, mă temeam să nu mă ia vîntul de acolo, de pe acoperiş, însă mă simţeam mai aproape ca oricînd de poeţi şi de poezie. La comunitatea cărora visasem atîţia ani în singurătatea de la Ieud.

Marius Ianuş: Ce simţiţi cînd priviţi Casa Poporului?

Ioan Es. Pop: S-a îndepărtat atît de mult, încît mi-e profund străină, dar mici sentimente de mîndrie că am stat în locul steagului, în 1989 toamna, tot am. Indiferenţă amestecată cu o adiere de mîndrie că înaintea parlamentarilor, în acele încăperi şi sus, lîngă steag, am fluturat eu însumi.

un cristian: Aţi fost „îngrijitor de porci“ lîngă Palatul Cotroceni?

Ioan Es. Pop: Povestea asta cu îngrijitul porcilor am spus-o f.f. recent, cine v-a şoptit-o? E simpatică, poate v-o dezvolt cu alt prilej. Cred că de-acolo mi-a venit şi titlul pentru volumul Porcec.

un cristian: De ce aţi rupt-o definitiv cu învăţămîntul, în septembrie 1989? De ce la Bucureşti, şi nu la Cluj, să zicem? Venirea la Bucureşti a fost pregătită (aveaţi unde sta, v-a chemat/ajutat cineva) sau s-a întîmplat pur şi simplu?

Ioan Es. Pop: În ultimii ani de profesorat (1986/87/88), mi-am dat seama că n-am vocaţie de profesor. Tot pe atunci, proaspăt căsătorit, am realizat că sînt un soţ lamentabil. Şi că banii mă ocolesc. Şi că semăn tot mai mult cu o victimă sigură. Aş fi plecat la Cluj, pentru că fosta mea soţie şi fiica noastră locuiau acolo, dar în toţi anii în care am sperat la o detaşare nu mi s-a oferit şansa unui post nici măcar în judeţul Cluj, darămite în oraşul Cluj. Acestea şi multe altele, şi mai mizere, m-au împins să iau totul de la capăt. Şi am procedat premeditat: în 1988, l-am rugat pe fiul birtaşului din Ieud, care lucra deja la Casa Poporului, să-mi pună o vorbă bună pe lîngă soră-sa, ingineră la aceeaşi instituţie, pentru a fi primit şi eu să lucrez acolo. Ştefan Hruşcă m-a adus de la Ieud la Bucureşti. Am stat cîteva săptămîni în gazdă la o fostă colegă de catedră, care avea apartament în Capitală. Asta pînă am fost primit cu acte în regulă în căminul de nefamilişti de pe strada Olteţului 15.

 

Partea a doua a dialogului pe chat cu Ioan Es. Pop va fi publicată săptămîna viitoare.



Etichete:  Ioan Es. Pop, chat, Observator cultural, un cristian

Comentarii utilizatori

Ioan Es. Popdada - Joi, 31 Iulie 2008, 13:52

in primul rand vreau sa multumesc redactiei pentru formatul interviului dar si pentru aducerea in prim plan a unuia dintre cei mai mari scriitori de moarte care au exista. E minunat sa citesti moartea celui care traieste ratarea ca pe un avantaj, care nu se peirde in lupta directa cu metafizicul de ghips, care poate sa iubeasca in continuare "viata" deoarece ii ofera ampla posibilitate de a se impreuna cu nenorocirea de a fi pierdut intr-un spatiu care nu cunoaste bucuria zambetului ci doar jalea ranjetului.
desi am terminat studiile de curand (licenta abordand poezia lui POP) si as vrea sa citesc mai mult POP, intr-un fel ma bucur ca a renuntat la scris si ca nu mai are nevoie sa se reinventeze. Ioan Es. Pop este deja nascut iar nu facut iar orice scriere ar anula cartea scrisa pe dinauntru.

 
 
 
 
Cele mai citite articole
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Votul ca reacţie
România inimaginabilă
Sete de vot
Cele mai comentate articole
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
Votul ca reacţie
„Dostoievski văzut de contemporanii săi“
Poveste savuroasă, lectură febrilă. Postfaţă la „Tandem“
Cele mai recente comentarii
@ Maria R.
Alte multumiri...
si totusi...
@IP
Si totusi,PSD detine suprematia...
 
Parteneri observator cultural
Oamenii Timpului