OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Şerban Axinte: Aş vrea să vă-ntreb dacă şi cum anume vă influenţează scrisul iminenta canonizare (literară, bineînţeles)?

Încerc să nu bag de seamă că, îmbătrînind, mă canonesc mai degrabă decît mă canonizez, să nu iau în seamă lucrurile căldicele care se spun despre mine. Iar dacă a fi canonic înseamnă a fi recunoscut drept captiv într-o formulă, atunci aş prefera să rămîn în afara canonului, să fiu mai degrabă creator şi imprevizibil decît îngheţat în acesta.

Diana: Apăreţi în manualul pentru clasa a XII-a editat de Paralela 45. Cum vă simţiţi în această ipostază?

Păi, dacă-i manualul semnat de Doina Ruşti, atunci mă simt cît poemul reprodus acolo. Adică, bine spre incomod.

un cristian: Cum a ajuns Ioan Es. Pop în Second Life? Sînteţi primul scriitor român prezent în realitatea on-line, virtuală, numită Second life; un joc extrem de popular pe tot globul, el s-a transformat peste noapte într-un adevărat fenomen. Orice pămîntean cu un calculator şi acces la Internet poate începe aici o viaţă nouă. Virtuală, evident. Pare ireal, dar opt milioane de oameni au încercat acest lucru.

Marius Ianuş: V-aţi găsit casă, aveţi în sfîrşit o casă?

Nu, dar cineva de sus m-ajută să stau într-o locuinţă, unde mă simt bine şi din care n-aş mai pleca.

Andy: Ce se mai aude cu albumul folk promis de Florin Săsărman pe versurile dumneavoastră?

Nu ştiu absolut nimic despre această intenţie a lui Florin. Sper că nu mi-a dezvăluit-o într-un moment de derapaj etilic (al meu, că el nu bea).

Diana: Cum v-aţi simţit în compania „magnetică“ a lui Brumaru?

Răzvan Ţupa: Care a fost cea mai recentă lectură care v-a marcat în mod fundamental?

Particulele elementare. Am citit-o abia în 2007 şi am rămas surprins de cîteva asemănări izbitoare între această carte şi colateralul meu.

Oana Ninu: Nu ştiu dacă vi s-a mai pus această întrebare oarecum facilă, dar, cred, interesantă întotdeauna pentru cititori: în ce măsură cronicile/recenziile/paginile de critică au corespuns propriilor dumneavoastră idei „teoretice“ (cu ghilimelele de rigoare) şi în ce măsura anumite opinii, să zicem „negative“, v-au afectat poezia?

Discreţia este o frică deghizată

Rar folosesc această sintagmă, pentru că eu nu mă întîlnesc cu lumea literară în general, ci cu autori şi cu cărţi în chip individual. Iar discreţia asta e şi ea ipocrită, cîtă vreme e considerată o mare calitate. Este, de fapt, o frică deghizată. Frica de ridicol.

un cristian: Aţi participat la un experiment „renshi“ (din japoneză: lanţ de texte poetice scrise de mai mulţi autori) în Elveţia. Cum a fost? Aţi mai repetat experienţa?

A fost o experienţă intensă, pe care am prelungit-o, în confort 2 îmbunătăţit, cu Lucian Vasilescu. A durat ceva mai mult. Nu mai eram cinci, eram doar doi.

un cristian: La Tîrgul Internaţional din Varşovia de anul acesta aţi avut un stand mobil, cu imaginea dvs. în mărime naturală. Ştiaţi că veţi ajunge „aşa“ acolo?

Nu mi s-a spus nimic despre asta, am aflat din comunicatele de presă, ceea ce mi-a sporit secreta satisfacţie că nici măcar eu nu pot şti ce mi se pregăteşte.

Mihai: Sînteţi gurmand?

un cristian: Aţi fost vecin de palier cu Playboy; redacţia Ziarului de duminică era în apropierea celebrei reviste. Aţi scris ceva pentru Playboy?

Din păcate, nu, n-am scris, îmi lipsesc spontaneitatea, imaginaţia şi lipsa de inhibiţii necesare unei asemenea întreprinderi.

Marius Ianuş: Cum vă raportaţi la ce se întîmplă acum – oamenii aleargă după bani, cu excepţia adolescenţilor, nimeni nu mai are timp pentru literatură, lumea vrea lucruri uşor de digerat etc.?

Şi eu sînt dependent de bani şi mă zbat să-i fac ca să supravieţuiesc. Pe de altă parte, mă număr totuşi printre cei care îşi mai lasă o filă din viaţa lor de zi cu zi nescrisă de bani şi de interese mărunte.

Marius Ianuş: Cît de important a fost răul pe care toţi l-am trăit pînă în ’89, şi o lungă perioadă după – dacă nu cumva îl mai trăim şi azi –, pentru poezia lui Ioan Es. Pop?

Suficient de important încît ceea ce am sublimat din el să sune autentic.

Marius Ianuş: Dacă nu era acel rău, cum ar fi arătat poezia lui Ioan Es. Pop?

Cristina Ispas: V-aţi gîndit vreodată să scrieţi proză? Aţi încercat?

Am şi scris, nu numai că m-am gîndit. Inclusiv în poezie. Muzeul lăuntric, spre exemplu, este o proză.

Iulia Iarca: V-aţi gîndit să vă reinventaţi ca poet, să înnoiţi formula poetică? Sau chiar să abordaţi alte genuri literare?

Dacă înnoirea nu se vede în timp ce mă mişc de la un volum la altul, atunci strădania mea secretă de a mă reinventa a fost în zadar.

Cristina Ispas: Ce credeţi despre şansele poeţilor care trec la proză? Aţi citit romanul lui Sociu?

Nu, n-am citit romanul lui Sociu, dar asta nu înseamnă că poeţii care intră în teritoriul prozei nu au şanse de succes. Vă rog să observaţi că frontierele dintre genurile literare se estompează, că poeţii trec în teritoriul prozei, prozatorii în teritoriul poeziei şi dramaturgii în ambele teritorii, fără a părea că se simt stînjeniţi de aceste provocări.

Cristina Ispas: Dacă vi s-ar propune, să zicem, să pregătiţi un scenariu în trei acte după ieudul fără ieşire, pantelimon 113 bis şi petrecere de pietoni, aţi accepta?

un cristian: Ce alte variante de titlu au mai existat la volumul ieudul fără ieşire? În principiu, titlurile vi le-aţi ales singur sau a fost vorba de o „influenţă“, de o „sugestie“ editorială?

Din cîte-mi aduc aminte, o variantă de titlu la ieudul fără ieşire n-am avut. Sau nu una capabilă s-o concureze. Şi nici influenţe/sugestii editoriale nu-mi amintesc să fi existat. Abia la pantelimon 113 bis am avut nevoie (şi parte) de aşa ceva.

Răzvan Ţupa: Maramureşul este una dintre zonele cel mai des agresate de clişeele turismului; în acelaşi timp, Maramureşul care răzbate din poezia dumneavoastră nu are nimic din viziunea comercială a oficialităţilor. Cum aţi văzut această ruptură, mai ales că deja aveţi exemplul oamenilor care au vrut să vadă locurile despre care aţi scris?

E adevărat că în Ieudul meu nu se poate ajunge recurgînd la hărţile turistice, nici în Năneşti şi nici în Vărai, pentru că aceste trasee sînt în primul rînd interioare. Ţineţi minte ce s-a întîmplat atunci cînd poezia mea a venit în conflict cu pliantele turistice: un pretins profesor Ion Baciu se arăta scandalizat de faptul că ieudul fără ieşire nu cîntă localitatea cu acelaşi nume, ci o „denigrează“.

un cristian: Pe profesorul Ioan Baciu l-aţi cunoscut personal?

Oricîte uşi ar avea, Ieudul n-are ieşire

Am avut un soi de strîngere de inimă, pînă am înţeles că acel domn Baciu n-avusese nimic de-a face cu Ieudul şi că, acolo, lumii nici nu-i păsa de titlul meu.

un cristian: Aţi mai fost prin Ieud după plecare?

Am fost prin vara anului 2004, în vederea unui reportaj despre Maramureş pentru revista Descoperă. Şi m-am oprit împreună cu Lucian Vasilescu la birt, să bem o bere, să ne răcorim. Şi birtaşul Vasile (că erau doi, cărora le fusesem pe vremuri client), un munte de om, nu m-a recunoscut din prima. Totuşi, arunca priviri furişe spre masa noastră şi noi spre el, aşa că, după zece minute, m-am dus la dumnealui şi l-am întrebat: „Vă mai aduceţi aminte de mine?“. Şi el că, poate, dar că nu ştie unde şi cînd m-o fi văzut, şi eu atunci: „Io-s profesoru’ Pop“, „Care Pop?“, „Păi, ăla de v-a meditat vreo lună baiatu’, prin clasa a opta. Ăla care venea la birt cu Mircea Zubaşcu“. Şi-l văd pe bunul birtaş Vasile cum se schimbă brusc la faţă şi-ncepe să plîngă în hohote. Mi-a fost foarte greu să plec de-acolo.

un cristian: Ce zice omul real Mircea Zubaşcu despre faptul că a devenit personaj în poezia dvs. şi că, acolo, l-aţi şi omorît?

Gelu Vlaşin: Cîte ieşiri are Ieudul?

Oricîte uşi ar avea, Ieudul n-are ieşire. Mai bine spus, oricîte uşi deschise ar avea, Ieudul n-are ieşiri.

Péter Demény: Sînteţi ardelean. Cum vă simţiţi la Bucureşti? V-a influenţat în vreun fel?

De vreme ce mă ţin lipit de Bucureşti de aproape douăzeci de ani, înseamnă că sînt şi puţin bucureştean, dar nu într-atîta încît să uit că sînt maramureşean, ardelean cum spuneţi dvs. Bucureştiul a oferit o mare şansă, în primul rînd, poeziei mele şi, abia apoi, omului care sînt.

Péter Demény: În ce a constat această „mare şansă“?

În apariţia ieudului fără ieşire la Cartea Românească. De atunci, totul a devenit un pic mai puţin imposibil.

Iulia Iarca: De ce aţi ales să fiţi poet? Să fi fost oare poezia o ocazie pentru a veni, perfect îndreptăţit şi acoperit, în Capitală?

un cristian: ieudul fără ieşire, Editura Cartea Românească, 1994 – Premiul de debut al USR şi al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul de debut al revistei Poesis, Premiul Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. Mai ţineţi minte ce tiraj a avut?

1.000 de exemplare, aşa mi s-a spus, n-am semnat nici un contract sau, dacă am semnat vreunul, l-am pierdut. Pe vremea aceea, nici nu ştiam că există contracte de editare. Şi cred că au fost 1.000 de exemplare, pentru că cel puţin 1.000 de oameni mi-au vorbit despre carte. La Porcec au fost 500 de exemplare, conform seriei. La Podul, sper să fi fost 1.000 de exemplare, pentru că l-am rugat pe Dan Cristea să scoată acest tiraj. Singurul contract de care-mi amintesc cu exactitate este cel făcut cu Editura Corint, tot pentru 1.000 de exemplare. Confort 2 a apărut în 300 de exemplare, într-o colecţie finanţată din fondurile aflate la dispoziţia premierului de-atunci, Adrian Năstase…

un cristian: În 2004, preşedintele de-atunci, Ion Iliescu, v-a premiat cu Ordinul „Meritul Cultural în grad de ofiţer“...

Mopete e un domn, Porcec e un monstru

Eu am întîlnit mult mai puţini cititori ai poeziei mele decît ai făcut-o tu. În general, cei care mă laudă exagerat nu m-au citit, iar cu cei care m-au citit mă întîlnesc atît de rar încît n-am reuşit niciodată să le fac un portret în măsură să mă convingă că nu greşesc.

Răzvan Ţupa: Dar nu vi s-a întîmplat să vă caute cineva, să îşi dorească să vă cunoască pentru că vă citise poezia?

Ba da, dar nu atît să mă cunoască pe mine, cît să refacă un anumit traseu, cum este cel pe care îl descriu în poemul Năneşti. Ion Zubaşcu mi-a spus că, în urmă cu cîţiva ani, doi studenţi au ajuns la el, în Maramureş, tocmai cu această intenţie – să meargă pe drumul Năneştiului.

un cristian: La care dintre cărţi ţineţi cel mai mult?

Cristina Ispas: Despre Porcec, care nu poate dansa, spuneaţi într-un interviu de acum cîţiva ani că este un ins degradat. Este poetul, în general, un ins degradat? Şi este poezia un act de ratare?

Uf, nu mai ţin minte acel interviu, dar cred că m-am exprimat cam nepotrivit cu privire la Porcec. Cred că trebuia să spun despre el că e un ins care nu poate ajunge în rînd cu lumea, deşi îşi doreşte acest lucru. Fapt valabil şi pentru poet. Iar poezia, nu, nu este un act de ratare, dar este, sau măcar poate fi, expresia sublimată a unei/unor ratări.

un cristian: Ce părere are Porcec despre Mopete?

Cînd l-am cunoscut pe Cristian Popescu, am fost sigur că asta e generaţia mea

Nouăzeciştii se află în antologia Manualul de literatură. Iar faptul că unul dintre ei se regăseşte şi printre băutorii de absint optzecişti nu înseamnă decît că între cele două generaţii graniţele sînt mai subţiri decît s-ar putea crede, iar compatibilităţile, mai numeroase. Ceea ce nu înseamnă însă că generaţia ’90 iese din această relaţie depunctată.

Iulia Iarca: De ce aţi aderat declarativ la „generaţia ‘90“ de vreme ce, este evident acum şi era vizibil încă de atunci, sînteţi un poet solitar? De altfel, critica a remarcat-o nu doar o dată.

Solitar, dar şi solidar. Cînd l-am cunoscut pe Cristian Popescu, am fost sigur că asta e generaţia mea.

Iulia Iarca: Pe de altă parte, cum se face că aţi apărut în antologia Băutorii de absint alături de patru poeţi optzecişti?

Poezia funcţionează deasupra poeţilor. Graniţele dintre generaţii sînt programatic trasate, artificiale, nu reale şi esenţiale. M-am simţit onorat să joc în echipa „optzeciştilor“, şi s-a văzut că sîntem perfect compatibili.

un cristian: Aţi băut absint?

Iulia Iarca: De ce nu aţi aderat, aşa cum ar fi fost de aşteptat, avînd în vedere datele cronologice, la masiva mişcare literară a anilor ’80? Credeţi că, optzecist fiind, nu aţi mai fi avut parte de vizibilitate?

Ca vîrstă, pot fi etichetat drept optzecist. Ca debut şi afinităţi, sînt nouăzecist. Nu eu mi-am ales ora debutului. Nu s-a putut altfel.

un cristian: Critica vă încadrează în generaţia ’90 (sau să-i spunem promoţie?). Cum vedeţi acest lucru? Generaţia lui Cristi Popescu, pornită din cenaclul Universitas, o generaţie care – iată – a contribuit la apariţia Ziarului de duminică şi a pus pe roate Playboy, dar care, nemeritat, s-a găsit puţin descoperită între optzecişti şi valul oarecum vedetizat douămiist, rămînînd cumva în umbră.

Bine zis „puţin descoperită“, dar cu accent pe „puţin“. Generaţia ’90 este una de descoperit. A apărut în anii în care literatura nu mai conta, fiind sufocată de politică, iar atunci cînd lucrurile s-au mai îndreptat, a apărut modelul unei literaturi zgomotoase, de piaţă, de consum, bătută-n sex ca-n nestemate. Umbra care o acoperă şi-n această vară îi face mai bine generaţiei ’90 decît soarele care-i topeşte pe alţii.

Oana Ninu: De la ce modele se revendică nouăzeciştii, în general, şi Ioan Es. Pop, în particular?

De la toţi autorii la cărţile cărora au vibrat, de la Sfinţii Părinţi la T.S. Eliot, de la Mahabharata la Dostoievski, de la Dante la Blaga şi de la O mie şi una de nopţi la Faulkner.

Iulia Iarca: Congenerul dvs. Cristian Popescu vă considera, la începutul anilor ’90, un scriitor complet absorbit de propria poezie, în defavoarea unei vieţi trăite, consumate de evenimente. Credeţi că, dacă ar trăi astăzi, el ar fi de aceeaşi părere?

un cristian: Pop şi PopEScu, „rămas“ la 36 de ani cel mai tînăr nouăzecist, apar împreună în Manualul de literatură întocmit de Daniel Bănulescu şi tipărit de Nicolae Ţone. În cadrul grupului, exista ideea unei antologii comune (de genul Aerului cu diamante sau Cinci)? De ce credeţi că un scriitor aşa de important precum Cristi Popescu nu există pe piaţa editorială la 13 ani de la moarte? Prietenii ştiu de ce?

Ţin minte că s-a făcut la un moment dat apropierea între Manualul de literatură, Aerul cu diamante şi Cinci, dar substratul diferă. Antologiile optzeciştilor reuneau texte ale unor poeţi la început de drum, Manualul venea după ce fiecare nouăzecist publicase deja cîteva cărţi. Cît priveşte tăcerea lui Cristian Popescu la atîţia ani de la dispariţie, n-aş putea spune dacă ea se datoreaza editorului, deţinătorului drepturilor sale de autor, amîndurora sau niciunuia.

Iulia Iarca: A cui este paternitatea ideii Anticărţii? Cristian Popescu o imaginează, la rîndul lui, fără a o numi astfel, însă atribuindu-i aceeaşi imagine: a Cărţii care le distruge pe celelalte, în general, a cărţii care se distruge în numele unei epurări şi al unei purificări natural necesare.

Sub un capac de fontă

Era, indirect, o replică. Nouăzeci a venit cu un program încă din primul număr. Era un proiect de grup, născut din doi oameni. Primele două numere aveau pe prima pagină programul elaborat de Cristi Popescu şi Cătălin Ţîrlea. Ei erau ideologii. Eu doar dădeam cu subsemnatul, pentru că nu mă interesa foarte tare ideologia literară. În Nouăzeci, sigur că şi grafica ne avantaja. Mi-aduc aminte de şansa pe care mi-a acordat-o Cristi Popescu: Olteţului 15 camera 305 a apărut integral şi a fost comentat de Mircea Martin pe două pagini apropiate grafic de revistele avangardiste. Dar suplimentul n-a sucombat. Deja viaţa literară începuse să se diversifice. Iar ideea de nouăzeci şi nouăzecism, după ce fusese fixată, se putea disemina.

Aida Hancer: Dacă ar fi să faceţi un portret generaţiei căreia îi aparţineţi, cum ar fi el? În fapt, care sînt numele reprezentanţilor acestei generaţii?

Generaţia lui Cristian Popescu. Altfel spus, schizoizii (vezi Marin Mincu). Altfel spus, nucleul de la cenaclul Universitas şi revista Nouăzeci: Cătălin Ţîrlea, Răzvan Petrescu, Horia Gîrbea, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu, Petre Barbu, Radu Sergiu Ruba, Anca Mizumschi, Andrei Damian, Dan-Silviu Boerescu, Marian Ilea, Paul Vinicius, Mihail Gălăţanu, Vasile Baghiu, plus necenacliştii Radu Aldulescu, Dan Stanca, Robert Şerban. Şi alţii, desigur, dar e atît de tîrziu cînd scriu aceste lucruri…

un cristian: La 50 de ani, cum se vede, realist vorbind, omul Ioan Es. Pop? A scăpat de timiditate? Dar celălalt Pop? Şi-a conservat frica?

Mai degrabă de conservarea fricii este vorba. Adică de stocarea ei sub un capac de fontă. Care însă nici el nu va mai fi în stare, într-o zi, să-i reziste.

––––––––––––

Notă

Întîlnirea cu Ioan Es. Pop n-a fost gîndită doar pentru a „întîmpina“ cei 50 de ani pe care autorul i-a împlinit în 2008. Ea ţine de un proiect mai vechi şi de fire nevăzute, imposibil de explicat. În 2001, invitat la experimentul Biblioteca de poezie, care s-a ţinut (întîmplător) în sala... 305 a Facultăţii de Litere din Bucureşti, autorul s-a înregistrat la reportofon şi i-a fost difuzată public caseta cu ieudul fără ieşire. Pentru că n-am putut păstra „documentul“, dar şi pentru că m-am ferit de vedetizarea autorilor, dorinţa mărturisită de a fi aproape, într-un fel sau altul, de cei mai importanţi scriitori contemporani a vibrat toţi aceşti ani în aşteptarea momentul unei întîlniri „izbăvitoare“. Iată de ce mi-am permis să pun mai multe întrebări decît de obicei. Îi urez „La mulţi ani!“ unuia dintre cei cîţiva scriitori cărora mi-aş fi dorit să le fiu, dacă nu agent, măcar un editor oarecare. (un cristian)