OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan GroSan
O suta de ani de zile la Portile Orientului
Editia a III-a, Editura Polirom, Iasi, 2007, 340 p.

Raspunzind, in 1983, unei anchete a revistei Amfiteatru, Ioan Grosan declara, onest, ca optiunea pentru proza scurta nu este una manifesta, programatica (cum se tot bateau cu pumnul in piept majoritatea congenerilor sai), ci tine de recunoasterea posibilitatilor; romanul ar fi fost o miza pe care autorul Caravanei cinematografice ar fi lasat-o pentru maturitate: „Marturisesc ca deocamdata nu ma incumet sa scriu roman pentru ca nu stapinesc tehnicile necesare de constructie epica. Chiar presupunind ca as avea experienta mai multor tipuri de scriitura si fondul problemelor care solicita spatiul unui roman, a incepe ridicarea constructiei ignorind aprofundarea structurilor ei de rezistenta mi se pare o intreprindere riscanta. Pina una-alta, prefer sa studiez si sa ma calific la locul de munca, in proza scurta“. Ei bine, de calificat s-a calificat pina a devenit un maestru recunoscut al prozei de scurta respiratie; dupa toate semnele, zgircite ce e drept, Grosan si-a luat inima in dinti si a atacat mult dorita reduta. Lucreaza, umbla vorba, alimentata chiar de scriitor, la un roman in adevaratul inteles al cuvintului, pe care sper sa-l avem in mina cit mai curind.

Ciulama, beizadea, iofca, peltea, macara
Probabil tot cu titlu de prestidigitatie a conceput si volumul O suta de ani de zile la Portile Orientului (aflat acum la o terta editie, la Polirom), situat pe muchia dintre roman si proza scurta. De altfel, structura cartii este marcata de aparitia in presa saptaminala, in foileton. Fiecare fragment tinde sa devina independent, sa-si inventeze chichirezul sau. Prin urmare, cum epicul nu se lasa fragmentat cu atita usurinta, nu pe veleitatile de narator propriu-zis mizeaza autorul, ci pe cunoscutul sau har parodic. Efectele comice sint cautate la firul ierbii, in pliurile stilistice ale textului, chiar daca uneori personajele (simple pretexte) sint ele insele surse ale comicului. Decupez prompt un fragment care ilustreaza perfect modul in care epicul este redus cu seninatate la minimum, iar descriptivul nu mai are functia de a detalia lumea fictionala (una de carton, simplu teren de demonstratie a virtuozitatii), ci ii prilejuieste scriitorului ocazia satisfacerii unui greu de strunit apetit ludic: „La inceputul secolului al XVII-lea, pe ulitele si-n pietele Stambulului, in sandramalele albicioase si cocotate vraiste unele peste altele ale paginilor, pe tarmurile Bosforului intesate de barcagii, de bragagii, de iaurgii, de lactagii, de halvagii, de geamgii, de cheflii, de scandalagii si reclamagii hazlii, sultanul parea sa aiba rabdare cu oamenii“.

Descrierea demareaza firesc, pina cind un cuvint (semnificant, mai precis) declanseaza subit o hemoragie de alte cuvinte, totul in cautarea unei asonante; cum fraza se sfirseste intertextual, devine clar pentru oricine care este adevarata intentie: cartea nu se doreste decit e un joc cu literatura, cu locurile ei comune, cu formele sale desuete, denuntate cu o blinda ironie. Evident, odata descoperit, procedeul este reluat in paragraful urmator: „N-apuca drumetul, amabil si usor stinjenit, sa cumpere o acadea de-o para sau, ma rog, o chiftea, ca, techer-mecher, cu o temenea, i se ofera halva, baclava, ciulama, beizadea, iofca, peltea, pafta, zalhana, cafea, cherestea, mucava, musama, musaca, dusumea, macara, telemea si brinza. Comertul e in floare“. Efectul comic este cautat vizibil, asocierile se fac exclusiv pe criterii fonetice, astfel incit faptul ca printre chiftele si baclavale mai apar, urmuzian, cite o beizadea sau o macara nu trebuie sa debusoleze. Cit de naiv poti fi ca sa incerci sa deslusesti in cheie realista intreaga... peltea?
E limpede ca perspectiva este una postmoderna, caci naratorul se amuza, chicoteste, caricaturizeaza o epoca apusa, discreditind totodata cutumele romanului istoric sau normele romanului realist. Modelul poate fi Caragiale, maestru al parodierii descrierii prin exagerare, dar e greu sa reduci la un numitor comun permanenta joaca a lui Grosan cu o intreaga traditie a romanescului.

„Nu omu’, frate, ne doare pe noi, ci cum il povestim“
Astfel stind lucrurile, aproape ca nu mai are rost sa urmaresti peregrinarile calugarilor Metodiu si Iovanut sau meandrele revenirii la domnie a lui Barzovie-Voda. Autorul nu avea de ce sa depuna efort pentru a construi personaje plauzibile, pe care sa le puna in situatii tensionate, nu avea motive sa contureze conflicte veritabile. Nu intrigile de curte, nici dramele instrainarii sau neajunsurile peripateticienilor monahi stirnesc interesul. De fapt, toate aceste calatorii sint initieri in istoria literaturii, caci „eroii“ nu fac decit sa reia, cot la cot cu naratorul, sintagme, fraze celebre, plasindu-le in contexte dintre cele mai inedite. Versuri din Alecsandri, Eminescu, Cosbuc, Goga, Nichita Stanescu sau replici din Caragiale, ample fragmente din Cicero sau truvaiuri in maniera unor Neculce, Creanga, Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda si chiar Ioan Grosan sint reciclate pentru a se constitui in limbaj al acestor „personaje“.

Surprins de atacul unor tatari, spatarul Vulture racneste maiakovskian, din toti bojocii: „Nu trageti, tovarasi!“, pentru a se plinge, cind constata ca situatia e pierduta: „Soarta noastra fuse cruda asta data“; Paulina, tinara din suita junei soate a lui Sima-Voda, exclama pitigaiat: „Niciodata Doamna nu fu mai frumoasa“; naratorul nu mai pridideste sa impaneze textul cu tot soiul de trimiteri, maimutarind stilul cronicaresc („Facut-am bine? N-am facut? Tot ce stim in mod sigur este ca vom da sama de ale noastre, cate-am scris.“) si epatind adesea; el nu doreste sa fie enciclopedic, ci „enciclo-pedant“, avind mereu grija sa arate ca nimic din ce s-a scris nu ii este strain. Divagatiile devin regula, dar ele nu slujesc la rotunjirea sau clarificarea cutarei situatii. Evident, ignoranta lui Broantes nu ar fi fost explicabila fara recursul la Hegel: „Cunostea oare tinarul Hegel, la 19 ani, pe vremea cind se pregatea sa devina magistru in filozofie, ca-n tara de vizavi izbucnea o revolutie de mare importanta care a facut posibila aparitia unui Napoleon, care la rindul lui a deschis calea revolutiilor de la 1848 si studiilor care-au rasturnat filozofia unui Hegel matur? Opinam ca nu. Asa si tinarul Broantes habar n-avea ca turcii intrasera in Camenita stabilind un important cap de pod de unde vor controla mult si bine tinuturile din jur“.

Tine de reteta acestei carti ca totul sa fie considerat procedeu literar, sa fie inscris intr-un registru, considerat vetust si, prin urmare, discreditat. Si totusi, nu exista aici un iconoclasm sfidator, ci doar o relativizare respectuoasa, nostalgica poate, a unei formule care si-a epuizat resursele. Mimetismul nu mai e posibil, prin urmare ironia, parodia devin singurele arme ale combatantului postmodern, care nu-si mai propune sa fie un romancier pur-singe, un arhitect al unei polivalente lumi fictionale, ci un histrion care demonteaza discursul si jongleaza ulterior cu fragmentele obtinute; totul este ca giumbuslucurile sa ii iasa, sa amuze, perspectiva intregului nu il mai intereseaza.

Astfel, structura romanului-povestire brevetata de Sadoveanu sufera mari prefaceri, ea fiind cu predilectie „victima“ contorsionarilor livresti ale autorului. Evident, cum a relua vechile conventii epice ar insemna o autocondamnare la epigonism, luciditatea, autoreferentialitatea devin artificii obligatorii. Hanul nu mai este, ca la Sadoveanu, un spatiu securizant, propice adastarii, care dezleaga limba, ci un topos. Naratorul se situeaza permanent in interiorul literaturii, astfel incit singura prejudecata a prozatorului postmodern nu mai este, cum clamau cu douazeci de ani in urma optzecistii, realitatea, ci chiar literatura. Realitatea textului a mazilit, intre timp, realitatea cotidiana. Care nu se mai lasa aproximata prin intermediul unor povestiri naive, cu insertii in mit, ca la Sadoveanu, ci este prescrisa de noul povestas, care tine sa controleze totul, sa tina toate sforile narative in mina sa. „Nu omu’, frate, ne doare pe noi, ci cum il povestim“, pune punctul pe i unul dintre urmasii postmoderni ai povestitorilor sadovenieni. Prin urmare, accentul se muta de pe lumea intruchipata pe stiinta construirii textului. Aceasta devine singura cauza a romancierului optzecist: masinaria textuala, un angrenaj care nu mai are pic de respect pentru realitate, ci isi impune, narcisist, propria realitate.

Echivalentul in proza al Levantului
S-a inteles, desigur, ca O suta de ani de zile... este un metaroman (oricum am da-o, tot aici ajungem). Autorul (care uzurpa locul naratorului, intrerupind conventia clasica) isi denunta la tot pasul procedeele, documentindu-le cu bibliografia adusa la zi. Elocvent este episodul 91, care e un titlu lung, apt sa inlocuiasca derularea propriu-zisa a textului. Nici nu mai e nevoie, cititorul poate prea bine sa faca el insusi acest lucru. Totul e sa i se ghideze pasii.

„Romanul, iata nostalgia oricarui povestitor“, suspina acelasi autor. Pina atunci, el continua sa-si faca mina si in aceasta carte. Asta e tot. De aceea, cind se plictiseste, intrerupe brusc foiletonistica romanesca. Putea s-o faca mult mai devreme, putea sa mai continue si astazi. Ce era de demonstrat fusese, oricum, demonstrat.
A reprosa insa cartii, cum a facut Andrei Terian intr-o incitanta cronica din Ziarul de duminica, in care observa natura ludico-parodica a textului, faptul ca „story-ul sufera de pe urma fragmentarii suparatoare“ ori ca textul „nu are un punct de vedere coagulator“, ca „lipseste din aceasta poveste un punct de vedere moral, care sa-l determine pe autor – si mai ales pe cititor – sa ia o atitudine (orice fel de atitudine!) fata de evenimentele relatate in carte“ inseamna de fapt a-i pretinde sa urmareasca niste mize pe care nu si le-a propus. inseamna a cauta epicul cuminte, pur, intr-un text care refuza cu obstinatie aceasta inregimentare.

O suta de ani de zile la Portile Orientului este un metaroman plin de umor, care isi spune propria poveste. Unul care isi etaleaza, dezinhibat, maruntaiele si aplica manifest reteta pe care nu inceteaza sa o dezvaluie, de la prima la ultima pagina. Este, altfel spus, tot un roman, care lasa pe dinafara orice reguli ale romanescului; e o demonstratie de virtuozitate care isi contine, e adevarat, propriul manierism. Nu cred ca are alte pretentii, nu cred ca isi aroga exigente de capodopera. Fara a prilejui o revelatie, e o carte importanta, ilustrativa a optzecismului, intrucit ilustreaza si epuizeaza in acelasi timp o formula. Nu mai poti scrie astfel dupa Grosan. Avem de a face, de fapt, cu echivalentul in proza al Levantului cartarescian, manualul poeziei optzeciste.
Una peste alta, mai e si o carte care are momente de comic nebun. Atita tot. Dar nu e de ajuns?