OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre conceptele-cheie ale iconologiei – sintagma formulata de Erwin Panofsky – este „simbolismul deghizat“, sensul acestei expresii fiind acela ca imaginea functioneaza ca un fel de „pilnie“ care trimite spre semnificatii ascunse, introvertite. Din varii motive, fie teologice, fie politice, fie de natura vizuala, imaginea trebuia „incifrata“, incarcata cu sensuri latente, decriptabile doar daca intrai in posesia „cifrului“, a unui cod aparte pe care, uneori, chiar artistul ti-l furniza.

Cel mai adesea, insa, acesta raminea abstrus si incomprehensibil.
Pictura lui Ioan Iacob mi-a amintit de aceasta posibilitate duala imediat ce am vazut-o pe viu. Si aici trebuie sa o spun abrupt: ea trebuie vazuta aievea, caci are de pierdut de pe urma procesului de reproducere. Valoarea intrinseca a acestei picturi rezida anume in sinceritatea ei. Or, aceasta lealitate nu se poate livra printr-o procura. Mai rar vezi azi o pictura sincera, caci artistii recurg prin vopsele la infinite tertipuri optice, formale, constructive, iar acestea doar arareori devin culori. Ioan Iacob este in primul rind un autentic colorist, iar pentru a da in vileag acest dar el nu are nevoie de multa imagine. Suprafetele picturilor sale sint mereu aerisite, perfect dozate, iar subiectul de reprezentat este instantaneu citibil, frontal si recognoscibil. Vedem disparat: mere, flori, vase, nud de femeie, animale, chipuri razlete, pasari. Niciodata acestea nu sint impreuna, de-a valma. Fiecare isi are realitatea sa.

Unica si implinita. Ciclurile picturilor sale dau seama de complexitatea acestor universuri razlete, in care patrundem prin intermediul culorilor. Aidoma efortului pe care-l depunea si teoretiza, altadata, „puristul“ Mark Rothko, care incercase sa inainteze prin pictura spre spectator, Ioan Iacob propune niste „paravane“ cromatice monumentale cu care sa invaluie vazul celui care priveste. Numai ca aici nu e vorba doar de privire. Ci de actul de „a expira“ insasi starea cromatica in directia privitorului. Astfel, compozitiile sale (le numesc conventional asa) iti ingaduie sa treci dincolo de ele. Facind asta, te „incarci“ cu energia lor plastica. De aici, evanescenta, incarcatura energetica speciala a acestei picturi. Pe care nu o poti neglija nicidecum daca o ai in fata. Modalitatea in care isi concepe picturile Ioan Iacob, chiar daca statica la prima vedere, face ca ele sa fie percepute intr-un mod dinamic, freamatul lor interior fiind deopotriva „contagios“ si „locvace“. Observatia poate fi probata la nivelul pensulatiilor, al tuselor aplicate cert sibilinic.

Devine foarte clar ca artistul este intr-un permanent dialog cu lumea obiectelor, cu universul din imediata proximitate, cu spatiul in care creeaza, cu oamenii pe care ii picteaza. Cu propriul sau chip, cu sinele, cu imaginea (uneori ingenuncheata) din oglinda. Dar si cu masa de lucrari aflate in atelier. El isi ciuleste urechea, auzul, isi ascute privirea, ochiul, palpeaza cu degetele acele lucruri pe care, ulterior, le re-constituie cu pensula. Materialitatea si continenta sint mereu prezente in tactica discursului sau vizual. Fara aceste dimensiuni regia cromatica ar fi, probabil, seaca, rece, alienata. Or, pictura lui Ioan Iacob nu alieneaza, ci dimpotriva. Te imbie, te iscodeste, incita si seduce. Din acest punct de vedere, pictura sa este realista, prietenoasa, desi – piatra de poticneala! – iti induce gindul obsesiv ca nu poate fi totul chiar asa de simplu. Undeva e ascuns ceva, potrivit pentru o revenire la aceste subiecte simple, uneori chiar vagi, dar care niciodata nu aluneca in abstractie, arbitrar si confuzie.

Interesant este de consemnat ca titlurile pieselor pictate denumesc exact ceea ce reprezinta, spre a se evita strimba interpretare. Taciturn, frugal in exprimare, artistul nu te ajuta nici el prea mult in a intelege semnificatia celor reprezentate. El considera ca pictorul trebuie sa picteze, iar logoreea teoretica din jurul picturii, instaurata in era conceptualismului si a post-modernismului, nu a facut decit sa ascunda in esenta o neputinta a pictorului, o criza cronicizata a dorintei de a picta. Pictura ca pictura este, se pare, solutia acestei incertitudini, iar Ioan Iacob a avut forta de a si-o insusi temeinic si ireversibil. Mi-as dori un exil in pictura lui.
(Expozitia Intunericul rosu – 24 septembrie-
9 octombrie, Sibiu, Muzeul National Brukenthal)