OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana PaRVULESCU
In Tara Miticilor. De sapte ori Caragiale
Editura Humanitas, Bucuresti 2007, 136 p.

Cartea Ioanei Parvulescu, in Tara Miticilor. De sapte ori Caragiale, se bazeaza pe citeva intuitii fundamentale, nu le voi numi pompos „judecati critice“, pentru ca inainte de a realiza o exegeza, de a „diseca“ o carte, exista o lectura intuitionista, care poate sa nu ramina pe moment, dar care apare la developare, la recitire. Titlul cartii ne deschide direct asupra acestei intuitii: in Tara Miticilor trebuie sa-ti adaptezi unitatile de masura, metrul devine centimentru, litrul devine hectolitru, dupa principiul adaosului infim ad infintum: „inca una mica, coane Fanica!“. Cu alte cuvinte, ai nevoie de o miticritica, pentru a pasi destins pe poarta lumii lui Mitica, fie ca e mica, amica sau inamica, pentru ca „Tot ce exista in lumea lui Mitica este pe masura numelui sau, adica diminutivat“. insa, avertizeaza autoarea, ce este mare, devine mic, si invers, lucrurile iau proportiile lui „teribel, monser“, inainte de a se dezumfla spectaculos, si aceasta constituie unul din paradoxurile dificil de acomodat ale lumii lui Mitica.

Ioana insasi intra in Tara Miticilor, daca citim numele si titlul intr-un continuum, asa cum am fost tentat s-o fac prima oara cind am vazut coperta, reflexul cade pe citeva titluri arhicunoscute de carti, asa-zise pentru copii. Si autoarea confera eseului ei, dincolo de un caracter ludic, un aer de usurinta si copilareasca placere a digresiunii.
Al doilea lucru interesant sau a doua afirmatie-cheie, reluata ca un refren la sfirsitul fiecarui capitol, consta in disocierea obstinata, as zice, pe care o face autoarea intre lumea cartii si lumea-cadru contemporana lui Caragiale: „Tara Miticilor nu e lumea contemporana lui Caragiale“. Dincolo de faptul evident al desconspirarii unei vulgate critice, ma intreb ce-a vrut sa spuna Ioana. Probabil ca lumea lui Caragiale nu este nici lumea noastra contemporana, in ciuda similitudinilor, ca nu exista o ereditate incarcata pe care trebuie sa o purtam ca pe un stigmat, asa cum a si fost perceputa si priceputa lumea literara a lui nenea Iancu. Ca lumea Miticilor este un univers in sine care are propriile sale variabile, propriile sale legi si, asemeni utopiei swiftiene, poate fi (este?) si o parabola, in care raspunsul la sarada sfinxului da seama de conditia umana in general.

in plus, cred ca prin acest laitmotiv al contractului cu fictiunea autoarea ne atrage atentia asupra faptului ca Mitica nu este Everyman, ci o parte a lumii (una mica?), dar precum personajele lui Rabelais, Gargantua si Pantagruel in fictiunea care-i cuprinde, este totul in Tara Miticilor. Ioana, ca si autorul mai sus pomenit – dar nu trebuie uitat nici Jonathan Swift si nici Lewis Carroll –, inseriaza niste lumi „mitice“ (cu accentul pe a doua silaba): „lumea moft“, „lumea gazeta“, „lumea comèdie“ etc. in ce priveste „lumea ca o gazeta“, ea are nevoie, ca si lumea rabelaisiana a gastrolatrilor, condusa de messere Gaster, de un permanent input informational, si Liviu Papadima, intr-o alta carte de gust despre Caragiale (Caragiale, fireste, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1999), dezvolta implicatiile lecturii gurmande a personajelor sale. Printr-un derivat utopic, Ioana confera importantei gazetei „valoare arhetipala“: „lumea lui Caragiale, Tara Miticilor, este o gazeta“. Un capitol foarte fin structurat despre „lumea comèdie“, acest termen explodeaza intr-o polisemie derutanta si joculatorie: cite personaje atitea comèdii, am putea spune. Termenul atinge apogeul carierei atunci cind gliseaza in opusul sau, tragedia, care nici ea nu este veritabila in lumea lui Mitica.

Im-portant mai este acest capitol si dintr-o aparent banala consideratie de gen: comedia, ale carei definitii le putem consulta intr-un dictionar de termeni literari, este o insula mult mai mica decit cea a comèdiei sau mai precis a comèdiilor miticesti, ceea ce ne pune in fata unui alt paradox irezolvabil al lumii caragialesti: superficialitatea sa profunda, complexitatea ei ignara, caracterul inflational al sensului care disemineaza in inima banalului. Despre „Ce cauta Grecu’ in Germania“ nu aflam in capitolul 5, cum ne-am astepta. Autoarea, in numele tatalui si in spiritul fiului, lasa lucrurile sub pecetea tainei, care iata, un alt paradox, este o componenta esentiala nu numai a vietii straniu-jovialului Caragiale, dar si la nivelul lumii miticilor, aparent cea mai tranzitiva cu putinta, fara un petec de umbra. Dincolo de prezentarea cazului unuia dintre primii mari autoexilati romani, ramine tulburatoare aceasta decizie a scriitorului, emblema a celui mai neaos neaosism, miticismul, refugiat in mijlocul maximei alteritati, lumea germana. Cele citeva probe la dosar strinse detectivistic de Ioana nu explica misterul, asa ca intrebarea ramine: ce cauta Grecu’ in Germania?

„Caragialescul“ si „mateinul“
Recunosc ca al saselea capitol cu nume de firma, „Tatal si fiii“, mi-e drag in mod special, pentru ca aici ii avem pe Caragiale (Ion Luca) si Caragiale (Mateiu) si Caragiale (Luca, Luky) ca pe cei trei evanghelisti prinsi in masinaria complicata a scripturii. Daca cel de-al treilea n-a avut sansa unei vieti mai lungi si a unei prodigioase activitati literare, in schimb cuplul Ion si Mateiu a creat una dintre cele mai schizoide lumi literare, fapt dublat in plan biografic de o indiosincrasie, o inaderenta totala si reciproca, rezolvata intr-o fictiune ereditara de catre fiu si rezumata in citeva replici amare ale tatalui. Asa cum observa judicios Ioana, exista un transfer al biograficului in planul lumilor literare derivat in concept.

Caragialismul si mateinul au devenit doi termeni autonomi, unul cu relevanta mai curind ontologica sau socio-morala, un anumit mod de a fi in lume, si, atentie, nu doar in Tara Miticilor, iar celalalt cu o conotatie mai mult estetica, asociat stilului si scriiturii artiste. Ioana zice mai subtil: „caragialescul, o forma a risului“, „mateinul, care ride de ris“. Seria de opuse poate continua – ele nu sint „dihotomiile“ pe care Andrei Plesu le detesta in cartea sa Despre ingeri (Humanitas, Bucuresti, 2003), ci, mai degraba, „lumi intermediare“ – cu diurn-nocturn, tranzitiv-intrazitiv etc., care nu fac decit sa circumscrie domeniul vast al unor tensiuni mult mai intense intre cele doua planete. in ce priveste amorul, la tata avem frivolitatea usoara, la fiu un derivativ al viciului, iar in privinta starii civile si a ocupatiilor, personajele caragialiene sint „stimabile“, „respectabile“, excesiv de sociabile, cele ale lui Mateiu solitare, interlope sau apropiate, fie prin meserie, fie prin atractie, mediului interlop. Ioana trece in revista pe acelasi criteriu al punerii in oglinda al celor doi si vestimentatia, look-ul personajelor, from tip to toe, unde se vadeste ca Miticii sint neglijenti si identici, iar la Mateiu atenti la cel mai mic detaliu, cind nu chiar excesivi, „ferchezuiti la deznadejde“, dar niciodata absenti in modul de a se imbraca. Ioana reia o serie de consideratii mai vechi asupra fiului, un caz de „autofictiune“ (Ion Manolescu), cel mai de temut concurent al personajelor sale. in cimpul magnetic creat de cei doi poli, unul (aparent) pozitiv, Ion Luca, si un altul (aparent) negativ, Mateiu, Luky aproape ca nici nu se mai vede cu unicul sau roman, Nevinovatiile viclene, impartit cu un alt fiu, fiul lui Gherea.

Capitolul este si singurul care da intr-o alta fictiune, care iese putin din Tara Miticilor, prin reflectarea intr-o oglinda inselatoare, cea a operei fiului. Nu o antiteza realizeaza Ioana, procedeu scolaresc satisfacind banale exigente etice, ci o mise en abime, procedeu cu atit mai complicat cu cit avem de o parte un ludic infinit la Ion Luca, iar pe de alta, un maestru al procedeului, Mateiu. Lumea mateina, crede Ioana, ar fi o Tara a Miticilor à rebours sau, mai bine zis, de-a-ndoaselea; cu precizarea esentiala ca si una, si alta sint la fel de complexe si enigmatice si ca „cele doua lumi au acelasi model: Romania de pe la 1900“. Iar Ioana ne aduce in acelasi punct de articulatie al eseului ei, constatarea miezului fictiunii in pelicula lumii Belle époque inainte si dupa developare, cu mentiunea ca nici fotografia si nici filmul nu trebuie sa se confunde cu lumea insasi. Aceasta insistenta isi are un debuseu in ultimul capitol: „Pretul vietii“. Ioana face un mic tur al Romaniei la 1900, spicuind „momente“ biografice relevante din aceasta perioada, pina cind se insereaza, putin si delicat, in intimitatea secolului al XIX-lea. Cum se vede, exploratorul Tarii Miticilor apare la urma dinspre biblioteca, locul unde prin excelenta se tes fictiunile. Portretul lui Caragiale, extras din marturii de epoca, nu e prea frumos, cel construit pe baza diferitelor vulgate critice sau chiar a propriei imaginatii influentate de lecturi este unul conventional.

Pe linga faptul ca demistifica o alta clasica identificare, cea intre Caragiale si Mitica, autoarea sesizeaza un alt paradox care deriva dintr-un interesant proces de contemporaneizare a scriitorului si a operei, devenit un fel de turnesol al fiecarei epoci: „ a fost cel mai putin contemporan cu oamenii secolului al XIX-lea, mai precis cu spiritul secolului la jumatatea caruia se nascuse“. Portretul pe care i-l face scriitoarea intr-o pagina si putin mi se pare printre cele mai reusite din cite i s-au facut histrionului dramaturg. Ioana apeleaza la un alt revelator, lucifericul Eminescu, care-l pune intr-o lumina nu tocmai favorabila pe dramaturg, fara a-i lamuri nicidecum identitatea, nici cea a persoanei empirice, nici cea a operei. Daca, in cazul lui Eminescu si a operei sale, calificativele de geniu si genial i-au venit manusa, in schimb, geniul evident rau al lui Caragiale a fost contestat de pe pozitii de o superioritate hilara, scriitorul fiind adesea condamnat sa zaca in Tara Miticilor, adica a superficiilor. Constatarea Ioanei iese din nou din traseul cunoscut pe fagasul recuperarilor si al destinului autorului – cel din carte, nu cel din carne – si al operei: omul si opera „au imbatrinit frumos“. „Adica a dobindit, cu timpul, numai calitati, pierzindu-si, tot cu timpul, defectele initiale. Aceasta dubla performanta e, poate, unica, in istoria literaturii noastre.“ Iar ca un adevarat prozator, Ioana stie sa incheie cartea printr-o anecdota caragialesca, mitica, dar nu citata, ci povestita. in definitiv, cu De sapte ori Caragiale, Ioana ne ofera o carte mi(ti)ca, dar Mare.