OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion Pop
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei
Editia a II-a, adaugita
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Critica si istorie literara“,
Bucuresti, 2007, 320 p.

Privita cu suspiciune atunci cind nu e cu dispret, invidiata atunci cind nu e persiflata, literatura romaneasca de avangarda nu a putut fi, cu toate acestea, ignorata si redusa la tacere in epoca interbelica. insa, odata cu venirea comunismului (profesat si asteptat de multi dintre adeptii ei), avangarda a fost nu doar trecuta la index, ci de-a dreptul ocultata, iar cei care experimentau pina mai ieri revolta s-au vazut obligati sa recurga la cel mai stupid conformism, chiar si atunci cind erau autentici in trairile lor artistice. Abia dupa relativul dezghet de la mijlocul deceniului sapte s-a putut aduce in discutie avangarda istorica, un an de referinta pentru relansarea critica a acesteia fiind, fara indoiala, 1969, cind au aparut doua lucrari fundamentale: Antologia literaturii romane de avangarda, realizata de Sasa Pana si insotita de un esential studiu introductiv semnat de Matei Calinescu, si volumul de eseuri critice al lui Ion Pop, Avangardismul poetic romanesc.

Desi au mai fost publicate studii legate de diferiti autori avangardisti si dupa 1971, cea mai importanta aparitie raminind, totusi, bogata antologie alcatuita si prefatata de Marin Mincu, abia dupa 1990 a inflorit cercetarea asupra avangardei romanesti. Si tot Ion Pop a fost cel care a dat tonul, odata cu editarea, in 1990, a celei mai valoroase sinteze a fenomenului, Avangarda in literatura romana, la care se adauga si volumele dedicate lui Ilarie Voronca (1993) si Gellu Naum (2001), ingrijirea editiilor din operele avangardistilor romani, cit si o antologie din literatura noastra de avangarda, publicata in limba franceza chiar anul trecut si intitulata La réhabilitation du rêve. Toate acestea il recomanda pe Ion Pop drept specialistul numarul unu in problema avangardei romanesti.
De curind, a aparut reeditarea, intr-o editie revazuta si adaugita, a volumului A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei. Studiul lui Ion Pop este foarte important atit pentru destinul literar al unuia dintre corifeii avangardei romanesti, cit si pentru insasi redimensionarea fenomenului avangardist in literatura noastra.

inca de la inceput, criticul incearca sa gaseasca un numitor comun pentru experientele estetice ale poetului, dar si ale publicistului avangardist, corelate cu psihologia artistului si acesta este rezumat in nelinistea existentiala, care ii determina si ii insoteste toate gesturile lui Voronca. Avangardist pur-singe, in ciuda unei inselatoare timiditati pe care o remarca E. Lovinescu, Ilarie Voronca devine repede un „seismograf al epocii sale“, practicind o „retorica a adeziunii“ la valorile si idealurile avangardei. Teroarea conventiei va fi motorul care va declansa patosul innoirii, pus in slujba „ritmului vremii“. Adept al Integralismului, Voronca isi pastreaza totusi un fond neoromantic, bazat pe doctrina inspiratiei si pe cea a geniului care se opune unei societati meschine (faptul ca isi va asuma conditia de artist si titulatura de scriitor ii vor aduce excluderea din gruparea de la revista unu). Astfel, e normal ca Voronca sa militeze pentru o noua „gramatica“ a poeziei, cum o denumeste Ion Pop. Si ea marcheaza drumul de la vitalismul integralist la autonomia cuvintului si care, trecind prin suprarealism, duce, in cele din urma, la predicarea unei „religii a poemului“. Vederea, inregistrarea realitatii din prima faza a creatiei, se transforma apoi in viziune, in crearea realitatii.
Dupa aceasta surprindere esentiala a coordonatelor ontologice si estetice ale personalitatii lui Ilarie Voronca, Ion Pop trece la o necesara analiza a operei acestuia, incepind cu volumul de debut, Restristi (1923), si pina la ultimele scrieri in limba romana, cele 14 sonete care ar fi trebuit sa apara intr-o placheta in 1934 (ele vor fi publicate mai tirziu, in reviste).

De la postsimbolismul cu accente bacoviene, care marca inceputurile literare ale lui Voronca, trecind prin faza constructivista, sintetizata la un nivel superior de volumul Ulise (1928), cu continuari denumite admirabil de Ion Pop drept franciscanism liric (vol. Plante si animale. Terase), apoi o ampla ars poetica detectata in volumul Zodiac (1930) si care deschidea ultima etapa, aceea a afirmarii unui ideal umanitarist, si pina la clasicizarea, la „imblinzirea“, cel putin formala, din sonete, se desfasoara evolutia sinuoasa a poeziei lui Ilarie Voronca. Poemele in proza sint si ele analizate, combinatia de publicistica si manifest care constituie natura acestora fiind sintetizata de critic in formula „poem despre poem“.
Ochiul critic isi muta privirea asupra imaginarului poetic, detectind o „poetica a metamorfozelor“, cele mai importante elemente ale sale fiind figura itinerarului, privirea transfiguratoare si sarbatoarea, eul poetic fiind asezat sub zodia lui homo festus. De asemenea, miliardarul de imagini este vazut ca posedat de demonul analogiilor, care sint etalate si clasificate de catre critic cu cea mai mare atentie si pertinenta.
in final, Ion Pop stabileste locul lui Ilarie Voronca atit in cadrul avangardismului, cit, mai cu seama, in cadrul mai generos al modernismului, concluzia fiind anuntata inca din titlul capitolului: „Un poet al «sintezei moderne»“; Voronca adopta elemente ale diferitelor curente de avangarda, dar le si transgreseaza, in directia unui modernism moderat, cu accente clasice.

Un histrionism metodologic
Demersul lui Ion Pop ar putea fi sintetizat in formula de critica totala. Desi reiterarea acestei formule ar putea parea exagerata, ea se justifica prin insasi natura modului in care intelege si realizeaza Ion Pop actul critic. in primul rind, putem vorbi despre un histrionism metodologic, caci criticul clujean isi foloseste intregul arsenal de tehnici de investigare a textului, dar si a contextului literar, acolo unde analiza i le solicita, fara a face abuz sau parada de acestea. Perspectiva diacronica interfereaza cu cea sincronica, hermeneutica subtila se imbina cu analizele de stilistica si poetica, mergind pina la semiotica, observatiile metacritice alterneaza cu cele de comparatistica, fie in interiorul operei lui Voronca, fie in interiorul avangardei europene, toate acestea pe fundalul unei cunoasteri in detaliu a istoriei literare. Astfel, se evita tirania metodei si opera cistiga printr-un necesar pluriperspectivism. De asemenea, seriozitatea academica a studiului si eruditia foarte bine controlata nu sufoca fluenta, de multe ori eseistica, a frazei de o expresivitate aproape poetica, textul nefiind niciodata prea didactic sau prea arid. Influenta scolii franceze in stilul critic al lui Ion Pop este evidenta si ea aduce cu sine si preocuparea pentru formulare, nu doar pentru ideea bruta, dar si pentru rafinarea analizei, rod al unui remarcabil esprit de finesse.

El insusi poet, Ion Pop stie sa patrunda in mecanismul de articulare poetic, dar si in psihologia creatorului, in ceea ce determina optiunile estetice, schimbarile stilistice, predispozitiile lirice, optiunile retorice. Cu toate ca nu-si pierde niciodata simtul critic, echilibrul fiind una dintre principalele coordonate ale criticii lui Ion Pop, alaturi de luciditate si pertinenta (criticul nu se lanseaza niciodata in afirmatii hazardate, fiecare asertiune, fiecare opinie fiind „probata“ cu numeroase exemple revelatoare), putem vorbi si de o critica empatica. Ceea ce nu inseamna deloc partizanat, cu atit mai putin militantism. Ion Pop incearca sa inteleaga si sa explice atit esenta si morfologia poeticii lui Ilarie Voronca, sa gaseasca nexul creatiei sale poetice, cit si sa patrunda in intimitatea poietica, a producerii textului (aducerea in discutie a lui M. Riffaterre nu e deloc intimplatoare). Tocmai de aceea, nu exista loc de ironii sau rautati (considerate cool pe malul Dimbovitei), ci doar plasarea intr-un binefacator orizont al intelegerii.

Si chiar acolo unde solutiile par a fi fost deja oferite si acceptate, criticul priveste mai indeaproape sau mai in adincime si gaseste, daca nu altceva cu totul nou, atunci macar nuante care, printr-o reflexie diferita, modifica obiectul oglindit, fie transformindu-l, fie limpezindu-l.
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei, alaturi de alte aparitii editoriale din ultimii ani, mai ales ale criticilor din aceeasi generatie cu Ion Pop, ar putea constitui un model pentru critica literara actuala, atit pentru critica universitara, prea tehnicista si arida citeodata, cit si pentru publicistica si eseistica literara, prea dezlinate de multe ori si lipsite de metode, tehnici si aparat critic. in plus, echilibrul si luciditatea combinate cu empatia critica despre care vorbeam mai sus pot constitui antidotul pentru excesele metaforice si entuziasmele de conjunctura, facind aproape imposibil dezechilibrul si caderea in encomion si potentind intelegerea la toate nivelele creatiei artistice.