Am avut şansa să ajung la standul
Cărţii Româneşti tocmai cînd se lansa, la recentul
Bookfest, Necredinciosul. Mărturisesc că nu aveam în acel
moment o idee formată în privinţa autorului; mai tîrziu
mi-am dat seama că, deşi citisem cu mare interes nu numai
Amintirile în dialog, ci şi, destul de recent, în presa
literară, mai multe texte mici, foarte frumoase, un fel de file de
jurnal cultural, Ion Vianu rămînea pentru mine un intelectual
de excepţie, o personalitate marcantă, inabordabilă, a exilului
românesc, un distins medic care scrie şi literatură. Mi-am
corectat această imagine după primele rînduri din
Necredinciosul şi nu-mi pot ierta nici acum prejudecata. Autorul
acestui „microroman“ mi s-a impus într-o clipă ca un
scriitor autentic, profund, cu o îndelungată experienţă
literară, un prozator de-o rară calitate intelectuală, împătimit
şi extrem de rafinat totodată. În spaţiul literaturii
române, Necredinciosul îşi are locul, după părerea
mea, în apropierea „bijuteriei“ lui Mateiu I. Caragiale,
Remember: o „perlă neagră“ lîngă safirul de Ceylan.
Încă dinainte de a fi citit
povestirea, m-a cîştigat tematica ei. Aflam de ea ascultînd
prezentările celor doi tineri critici, pe care de mult îi
urmăresc şi stimez, Carmen Muşat şi Paul Cernat. Despre individ
şi identitate este vorba aici, şi anume despre angoasa pierderii
sinelui, pe de o parte, aşa cum se exprimă ea în motivul
dublului, despre sclavia eului întrupat, pe de alta: Don Juan
personifică sexualitatea masculină în varianta ei
„sălbatică“, agresiv-destructivă. Infidelitatea pentru care
Don Juan este pus la stîlpul infamiei ascunde calvarul unui
eros insaţiabil. Dar, oricît de chinuit de apetitul sexual şi
mecanica cuceririlor fără efect, Joseph, „necredinciosul“ lui
Ion Vianu, nu ajunge să-şi dorească moartea decît în
momentul în care, de dragul unei noi cuceriri – prada e o
frumoasă musulmană –, el îl trădează pe Isus. Acesta este
punctul-limită al traiectoriei lui Joseph – a insistat chiar
autorul în cuvintele pe care le-a rostit: conflictul între
libertate – non-constrîngere, mai exact – şi demnitate.
Deşi ateu, deşi ostil bisericii şi total indiferent faţă de
creştinism, Joseph simte că nu poate trăi cu ruşinea de a-l fi
abandonat pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Dublul, Don Juan, Iuda... Cum să
rezişti unei cărţi care, în contrast vizibil cu proza
românească actuală, apelează la figurile „nemuritoare“
ale patrimoniului cultural universal? Cum să nu arzi de curiozitate
să afli cum interpretează un prozator-psihiatru aceste tipare din
fondul de bază al imaginarului nostru? Cum să nu te repezi de-a
dreptul asupra cărţii, cînd primii ei cititori, critici
avizaţi, te asigură că ei au parcurs-o pe nerăsuflate? În
aşteptarea unei asemenea delectări, orele trec greu...
I
La prima lectură te laşi, desigur,
captivat de „memoriul“ eroului-narator, un oarecare monsieur
Daniel, de naţionalitate incertă (elveţian, poate?), cu domiciliu
imprecizabil (într-un oraş occidental, la marginea unui lac,
Leman, poate?) – un ins destul de şters în ochii
concetăţenilor săi, dar cu o biografie clandestină senzaţională:
faze de apatie, care seamănă cu echilibrul, alternează cu altele
aproape frenetice, onorabilitatea cu turpitudinea, succesul social cu
degringolada benevolă. Nu numai întîlnirea cu Joseph,
„dublul“ său, iese cu totul din comun, chiar oscilaţia
protagonistului între modalităţi radical opuse de a trăi şi
exactitatea „matematică“, cu care, indiferent de ţelul
momentan, el îşi realizează proiectul de viaţă, devin prin
exces de-a dreptul inumane. Ce întorsătură vor lua pînă
la urmă lucrurile? La capătul primei lecturi, care, propulsată de
curiozitate, se precipită mereu înainte, liniar şi
unidirecţional, atrasă magnetic de sfîrşitul peripeţiilor
lui Daniel, constaţi că premisele de la care porniseşi sînt
perfect corecte. Eroul-narator îţi confirmă expressis verbis
că şi-a descoperit în persoana lui Joseph „dublul“ – un
geamăn atît de asemănător lui, încît se întreabă
dacă nu cumva ei doi nu sînt, de fapt, o singură persoană
(tema identităţii). Daniel îşi recunoaşte, de asemenea,
natura nefericită: da, el aparţine acelei rase masculine
condamnabile, al cărei prototip este Don Juan (tema sexualităţii,
respectiv a conflictului dintre libido şi etos sau, cu cuvintele
autorului, între libertate şi demnitate). Surprinzîndu-l
pe Joseph, ce părea „cuminţit“, din nou in flagranti, naratorul
trage concluzia definitivă: „De la căsătorie fusesem credincios
soţiei mele. În seara aceea, tulburat, m-am temut, ba chiar am
trăit ca pe o certitudine faptul că nu va trece multă vreme şi
voi face şi eu ca Joseph. Ca dublul meu. Aparţineam, şi unul, şi
altul, rasei necredincioşilor, a curvarilor, a celor ce iubeau fără
plăcere, se apropiau de femei numai pentru a-şi dovedi că erau
liberi, că nimeni nu va reuşi să-i înlănţuie. Ştiam de
mult, fără să-mi fi mărturisit, că nimic nu poate să schimbe
firea unor astfel de bărbaţi, pînă la sfîrşit“.
Probabil că mulţi dintre cititori
închid în acest moment cartea, satisfăcuţi de
coincidenţa între ceea ce aflaseră ei din surse autorizate
despre sensul acestui „microroman“ şi interpretarea pe care, în
final, le-o oferă chiar eroul-narator.
Or, dacă nu ne lăsăm prea repede
seduşi de elocvenţa lui monsieur Daniel, remarcăm că „lecţia“
cu care se desparte dumnealui de cititor este de două ori insolită.
În primul rînd, trebuie spus că se încalcă aici
regulile jocului literar: nu stă în atribuţiile eroului să-şi
edifice cititorul, să-i confişte, de fapt, prin soluţii gata
făcute, lectura. În al doilea rînd, concluziile
naraţiunii impun, fără să aibă aerul, Imposibilul: o relaţie ca
cea dintre Daniel şi Joseph nu este posibilă în realitate,
după cum nici paralelismul tot mai vizibil al biografiilor lor,
inclusiv gemelitatea celor două familii (soţiile celor doi seamănă
ca două picături de apă şi copiii se potrivesc şi ei, de parcă
ar fi cu toţii fraţi) nu sînt acceptabile dincolo de sfera
ficţiunii. Avem de-a face, prin urmare, cu o explicaţie retorică.
Autorul ne face să credem că, prin personajul său, îşi
clarifică intenţiile; de fapt, el ne mistifică, de vreme ce
autentifică o istorie total neplauzibilă, inventată fără doar şi
poate de eroul său.
Lectura pe care încearcă să
ne-o dicteze naratorul neutralizează valenţa supranaturală a
„dublului“. Or, cum bine ştim, acest motiv – pentru a nu căuta
deocamdată alte curse în care ne-am lăsat, probabil, prinşi
– ocupă un loc cu totul excepţional în repertoriul tematic
al literaturii fantastice. Freud, pe care scriitorul-psihiatru Ion
Vianu trebuie să-l cunoască mai bine decît toţi confraţii
săi doar scriitori, a descoperit în versiunea hoffmanniană a
motivului, povestirea Die Elixiere des Teufels, chintesenţa acestui
tip de literatură – în primul rînd potenţialul de
angoasă şi nelinişte caracteristic „întoarcerii
refulatului“ (Das Unheimliche). Dacă, aşa cum spuneam, nu
acceptăm soluţiile gata formulate cu care încearcă să ne
seducă autorul, finalul primei lecturi va fi neapărat şi începutul
celei de-a doua, care nici ea nu va fi ultima.
II
De abia acum ne dăm seama cîte
enigme conţine naraţiunea „necredinciosului“. Nu au, de pildă,
chiar numele personajelor – nu numai Daniel şi Joseph, ci şi
frumoasele prenume feminine: Hélène, Fatima, Laurinda
ş.a. – o semnificaţie ascunsă? Ce ascund iniţialele utilizate
de regulă pentru a desemna tocmai localităţile cele mai importante
pentru desfăşurarea acţiunii (L. sau F., de pildă)? Toată
geo-/topografia spaţiului care găzduieşte biografiile lui Daniel
şi Joseph rămîne, de fapt, misterioasă – şi nu numai
pentru că nu-i descoperim decît rareori referenţa în
realitate (despre ce lac este mereu şi mereu, obsesiv, vorba în
istorisirile celor doi?), ci tocmai pentru că uneori credem că o
putem descoperi. Cînd nu sînt încifrate,
coordonatele indicate în text ne trimit uneori la ţări şi
oraşe bine-cunoscute: Germania, patria lui Joseph, Portugalia –
cea a Laurindei –, Berlinul – oraşul tinereţii lui Joseph –,
Dakar – oraşul natal al lui Hélène. Uneori! Alteori
însă ele punctează un univers evident fictiv. Seelanda (din
nou lacul!), de pildă, teatrul principal al acţiunii, nu ne ajută
să ne orientăm geografic, cum nu o fac nici oraşele natale ale
celor doi eroi – Hilariopoli şi Saufurth, adică (în
traducere proprie): „Caraghioşi“ şi „Vadul Scroafei“. Îmi
pot foarte bine imagina o lectură a naraţiunii lui Ion Vianu axată
pe toponimie, plecînd de la premisa că nici atunci cînd
au un corespondent în realitatea cunoscută nouă, tuturor,
locurile numite de autor nu sînt simple repere ale acţiunii
personajelor în lume, ci simboluri ale lumii lor interioare.
Faimosul Mont Blanc, de pildă, admirat de Daniel în fazele
sale ascendente, se află pe această hartă secretă la antipodul
acelei Riviera del Ponente, ţărmul maritim (italian?) unde „apune“
dragostea personajului. Portugalia (pentru a nu mai vorbi de
Germania!) ne incită la asociaţii, ca o condensare fascinantă de
sugestii semantice: încrucişare a Occidentului cu Orientul? A
Europei creştine cu lumea musulmană? Spaţiu al hibridizării
culturale şi al metisajului? Don Juan este atras irezistibil de un
asemenea teren de „vînătoare“. Dacă nu vine chiar din
Africa şi nu e chiar neagră-neagră, ca Hélène,
„prada“ e originară din Orientul arab, ca Fatima, cea cu părul
revărsat precum tenebrele nopţii, sau – în varianta relativ
ştearsă, domesticită – măcar din Portugalia, ca blînda,
harnica Laurinda, care ascunde totuşi în privire „cărbunele“
unei alte rase, necunoscute, sălbatice.
Dar această lectură, schiţată doar
aici, deschide, la rîndul ei, multiple perspective
intertextuale: Berlinul tinereţii (şi al perdiţiei) lui Joseph, cu
bornele fixate de autor – Muzeul Bode, de pildă (Kaiser Friedrich
Museum, la origine) –, trimite la Remember (acolo copia o
„cuconiţă“ chipul Mariei Mancini după tabloul lui Mignard,
fără a sesiza că-şi făcea, de fapt, autoportretul; tot în
acel muzeu se afla „cadra“ lui Ruysdaël, cu copaci bătrîni
lîngă o cascadă şi un castel în ruină – pasiunea
tînărului fără rost, în vizită în
magnifica/misterioasa metropolă imperială, pregătit, fără să
ştie, pentru întîlnirea cu Aubrey de Vere, icoana
neasemuită a sufletului său), în timp ce plimbarea lui Joseph
cu Ingeborg pe Müggelsee, de pildă, o „citează“ pe aceea
la fel de stranie şi tenebroasă (pe acelaşi Müggelsee), deşi
scăldată în splendoare selenară, povestită de Jean Ray (în
Mondschein-Dampfer din Les Contes du whisky), – tip de sugestii pe
care autorul le şi încurajează, atunci cînd el însuşi
renunţă, de pildă, a descrie un loc, trimiţîndu-şi
cititorul la Chessex şi patria „vampirului din Ropraz“, aşa cum
a revelat-o celebrul prozator elveţian.
În cîte moduri poate fi
citit „microromanul“ lui Ion Vianu? Am neglijat pînă acum
tema psihanalizei – prezentă permanent în text –, cu
componentele ei: poziţia paternală pe care o ocupă medicul (aici
Dobrowolski, scurt: Dobro) în relaţia cu pacientul, problema
limbajului în relaţia analist-analizat (tăcerile alternînd
cu tirade pretenţioase, monosilabele lui Dobro, mormăielile lui sau
grohăielile etc.), problema memoriei ş.a. Deşi sumare, aceste
observaţii ajung pentru a ne preveni că, abordînd
Necredinciosul, păşim într-un labirint fascinant şi
periculos totodată. Îl vom părăsi cu greu, tîrziu,
fără a fi siguri că am găsit ieşirea dorită de autor, ba chiar
întrebîndu-ne dacă autorul ne-a lăsat o ieşire (una
singură) sau vreo ieşire. Se deschide undeva acest labirint?
III
În ceea ce priveşte relectura pe
care o schiţez în continuare, alegînd unul dintre
multiplele trasee semantice propuse de text, ea pleacă de la ideea
că o naraţiune care utilizează motivul dublului face neapărat
apel la codul fantastic. Potrivit unui asemenea punct de vedere, un
final care, ca în cazul Necredinciosului, oferă cheia lecturii
elimină efectul perturbant specific genului. Iată încă un
motiv pentru care nu pot crede că Joseph e altceva decît o
fantasmă, după cum nu cred că autorul vrea într-adevăr să
ne facă să credem ce povesteşte eroul său. Eu consider că, prin
concluzia sa absurd-elucidantă, romanul ne solicită să
recunoaştem, în sfîrşit, ironia autorului – faţa
Sfinxului. Iată cîteva argumente în favoarea acestei
interpretări.
Să reflectăm o clipă la „spovedania“
lui Don Juan. Chiar ne convinge tragismul unei autocondamnări al
cărei motiv este infidelitatea bărbatului în relaţiile
erotice, fie ele libere sau legiferate prin instituţia căsătoriei?
Ce impact poate avea asupra unui cititor modern, cît de cît
emancipat, rezonabil şi tolerant, revelaţia – funestă ca o
sentinţă capitală – cu care Daniel/Joseph îşi încheie
povestea: neputinţa funciară de a fi credincios unei femei? Dar ca
să receptăm corect această lecţie de psihologie abisală
masculină, de orientare sexistă (s-ar putea spune), trebuie să
luăm atent în consideraţie „fişa“ noului Don Juan.
Am vorbit deja de memoriul – nu de
amintirile – lui Daniel, ţinînd seama de două
caracteristici ale discursului: ordinea cronologică pe care
personajul-narator o respectă scrupulos şi faptul că, deşi
reconstituie trecutul din amintire, Daniel nu pune nicăieri problema
memoriei ca atare (altfel decît naratorul din Remember, de
pildă, cu care-i descoperim nenumărate corespondenţe). Omisiunea
este bizară nu numai pentru că personajul este confruntat mereu cu
psihanaliza – Joseph nu poate trăi fără talking cure –, ci şi
pentru că el – nu încape îndoială – mai şi uită.
Sau se preface? Căci, pe cît de exact în ordonarea
diacronică a peripeţiilor trăite, pe atît de indiferent, sau
chiar neglijent, se arată naratorul în privinţa datării lor.
Cînd s-a petrecut istoria pe care o povesteşte? Cît a
durat ea? Tocmai dificultatea de a găsi un răspuns ne ajută să
estimăm importanţa întrebărilor. Cît de vag şi de ce
este vag „memoriul“ lui Daniel?
Aflăm că, la începutul
istoriei, Daniel avea 38 de ani. De doi ani deja se deda unui minunat
dolce far niente: părăsise de bună-voie detestabila bancă unde nu
reuşise să depăşească nivelul unui slujbaş insignifiant, în
schimbul unei sume importante, cu care patronii îi cumpărau
tăcerea. Şantajului i-a urmat o lovitură la bursă (colosală,
obscură şi suspectă), aşa că fostul amploaiat fără viitor se
putea consacra acum – cu metodă, cum am spus deja – ocupaţiei
predilecte: pierderea timpului. A apărut însă într-o
bună zi Franz-Walter Joseph, impunîndu-i diletantului de
profesie un rol de psihanalist adjunct: nemulţumit de prestaţia
doctorului Dobrowolski (atenţie la onomastică!), Joseph caută o
compensaţie în audiţia amicală, participativă a lui Daniel.
Cînd a avut loc această întîlnire? „În
acea zi“, spune simplu Daniel, şi memoriul său, oricît l-am
cerceta, nu adaugă nimic în această privinţă. Ce putem
deduce, exploatînd informaţiile disponibile? Presupunem că
cei doi care ajung să se vadă unul pe celălalt ca în
oglindă, sînt şi de aceeaşi vîrstă. Joseph nu putea
să se fi născut înainte de 1952, dar nici mult după aceea:
tatăl său căzuse prizonier în Rusia (în 1940 deja?),
de unde se întorsese după zece ani, se căsătorise cu o fată
din urbea natală şi avusese cu ea doi copii, o fată mai întîi
şi apoi pe Joseph; în 1968 Joseph era deja la Berlin,
simpatizant al lui Rudi Dutschke şi implicat în activităţile
studenţilor revoluţionari adunaţi în jurul
liderului-victimă.
Potrivit acestui calcul (problematic, recunosc),
istoria celor doi, respectiv a lui Daniel/Joseph, în vîrstă
de 38 de ani ambii, a început în 1990. Joseph a dispărut
la fel de brusc şi inexplicabil cum apăruse (obiceiuri de fantomă,
fără îndoială!) – dar după mai multe luni, presupunem, de
vreme ce familiaritatea la care îl constrînsese iniţial
pe Daniel se transformase într-o reală intimitate. După alte
două luni, Daniel a primit de la el o lungă epistolă explicativă,
după alte şase luni sau, poate, un an („după şase luni... un an
poate?“), Daniel a aflat întîmplător, dintr-un ziar,
că Joseph s-a sinucis. Curînd după aceea avea să-l
părăsească şi Hélène, „perla neagră“, pe care
începuse s-o iubească. Avea Daniel deja patruzeci de ani?
Presupunem că da. După cinci ani, Joseph reapare (un strigoi, chiar
şi pentru prietenul său, de data asta), dar cumva prea tîrziu:
la capătul acestei perioade de solitudine, depravare, deznădejde,
Daniel a decis să se sinucidă. Îşi înscenează un
final cvasicosmic – un fel de apoteoză neagră: va muri odată cu
soarele, concomitent cu eclipsa totală pe care nu numai concetăţenii
săi, ci Europa întreagă o aştepta cu înfrigurare. Ne
amintim că un asemenea eveniment a avut loc realmente, în anul
1999. În vara acelui an el putea fi urmărit în zona
central-europeană.
Pe 11 august, la ora prînzului, îmi
amintesc foarte bine, el era vizibil la Berlin. Ora aleasă de Daniel
pentru a demara ritualul morţii este 13.25, momentul culminant al
eclipsei. Sub care cer se afla el? După calculele noastre,
sinucigaşul virtual avea deja 47 de ani. La ora 13.19 reapare Joseph
(punctualitatea fantomei!). În următoarele patru ore, el îl
pune la curent pe Daniel cu istoria propriei lui vieţi din ultimii
cinci ani. Cei doi se recunosc definitiv ca un eu dedublat, după
care Joseph dispare din nou. Dar Daniel a renăscut! Cînd
dublul său reapare, el găseşte un Daniel total metamorfozat:
înstărit, respectabil, cu soţie şi doi copii. Cît timp
să se mai fi scurs? Iată-ne din nou constrînşi la
presupuneri şi deducţii. Şase-şapte ani trebuie să fi trecut, de
vreme ce copiii sînt deja conduşi de mama lor la lecţii de
călărie. Tatăl lor trecuse aşadar binişor de cincizeci de ani.
Joseph, care „resuscitase“ cu cinci ani înaintea lui, avea
copii mai mari, dar nu atît de mari cît să nu poată fi
duşi în braţe la maşină, cînd, epuizaţi de vizita
mult prelungită la familia prietenului, ei sfîrşesc prin a
adormi. Cînd, întîmplător, Daniel îi revede
– de la fereastra unui hotel, la Roma (voyeur în poziţie
clasică) –, fiul lui Joseph este deja un adolescent, sensibil la
îmbierile venerelor de trotuar. După un calcul foarte simplu,
tatăl lui trebuie să fi avut în acel moment cel puţin
cincizeci şi cinci de ani. Cu această secvenţă se încheie
şi „memoriul“ lui Daniel.
La ce serveşte toată această
„poliţie“ la care ne-au obligat omisiunile naratorului, în
conjuncţia lor bizar-suspectă cu numeroase indicii foarte precise,
de neignorat? Fişa lui, oricît de stîngace am fi
completat-o, ne întăreşte bănuiala: tragismul lecţiei din
finalul povestirii nu provine numai, şi nici măcar în mod
primordial, din conflictul conştiinţei morale cu o sexualitate
indomptabilă. Infidelităţile unui Don Juan incorigibil, trecut
bine de mijlocul vieţii, nu-mi par a fi adevărata sursă a
sentimentului de profundă şi supremă culpabilitate cu care se
sfîrşeşte cartea. Ion Vianu avansează (ironic) această
primă semnificaţie a adjectivului „necredincios“, obturînd
accesul la cealaltă, mistică: neputinţa de a crede.
Sub ultimul rînd al textului,
citim: 20 martie-31 decembrie 2007, Bucureşti – Morges. Potrivit
„anchetei“ noastre, povestea lui Daniel/Joseph nu se putea
încheia înainte de acelaşi an, 2007, iar ipoteza că, în
intenţia autorului, ea ar depăşi această dată mi se pare
absurdă. Integrînd în lectură şi micul detaliu
paratextual, descoperim o coincidenţă semnificativă: autorul şi
personajul său îşi încheie simultan discursul. Să fie
acest sincronism simbolul unei relaţii speciale între cei doi?
Şi nu este vorba doar de intimitate, ci de-o altă dedublare,
secretă, care-l priveşte de data aceasta chiar pe autor. În
acest caz, scrisul însuşi, ca act suveran, creator, demiurgic,
se dovedeşte o iluzie: eroii imaginari nu sînt decît
proiecţii speculare. Opera se resoarbe în producţia de
fantasme. Scrisul îşi pierde demnitatea. Să fie acesta
ultimul sens şi adevăratul tragism al cărţii – triumful
fantasmei asupra imaginaţiei? Al regresiei asupra prospecţiei? Al
pulsiunii asupra gîndirii? Şi seria opoziţiilor ar putea
continua cu o fluenţă care ea însăşi trebuie să ne dea de
gîndit. Şi iar ne rătăcim în labirint şi ne întrebăm
dacă el are într-adevăr şi un exit.
IV
Libertate sau demnitate... Ne amintim
că prima sinucidere din această istorie (trei ne sînt
prezentate, pentru fiecare personaj masculin cîte una, dar doar
a psihanalistului reuşeşte!) este consecinţa convertirii lui
Joseph la mahomedanism. Dar nu apostazia ca atare, ştim deja, îl
torturează pe Joseph, ci remuşcarea de a-l fi părăsit pe Hristos,
mai precis efectul straniu al frazei cu care imamul a subliniat
semnificaţia actului ritual deja consumat: „De azi, s-a sfîrşit
cu Isus, Fiul lui Dumnezeu“. Din această formulare personală,
necanonică – o parafrază, s-ar putea spune –, proferată pe un
ton autoritar, tiranic, deja incriminant şi acuzator, o
poruncă-interdicţie, „necredinciosul“ înţelege-simte
ceva („am priceput cauza tulburării mele“ – sublinierea
aparţine autorului), şi anume că s-a supus, fără să ştie, unui
părinte străin, ostil, şi l-a sacrificat pentru acest stăpîn
necunoscut pe fratele Isus, Fiul singurului Tată ceresc pe care-l
cunoaşte, chiar dacă nu-l recunoaşte ca atare. Cred că mila
„instinctivă“ pentru fiul abandonat, solidaritatea spontană cu
cel ameninţat ca şi el însuşi de lege îl leagă pe
„necredincios“ de Isus şi de Dumnezeu, Tatăl lui. Simte, fără
să înţeleagă bine, că are nevoie să iubească şi să fie
iubit, nu înţelege sensul divin al iubirii creştine, simte că
ea este altceva şi altfel decît ceea ce oferă sexualitatea,
dar nu găseşte în el însuşi cerul fără de care
iubirea nu este posibilă. Necredinciosul este sensibil la vorbe, dar
puţin receptiv la idee, ba chiar refractar atunci cînd aceasta
are caracter de normă. Reperăm aici, desigur, motivele psihanalizei
lacaniene (chiar cîteva citate inserate în text, cu umor
rafinat, ne deschid această perspectivă) – problema instanţei
paterne, a Legii, a Numelui. Ar fi prea simplu să vedem în
„rasa“ lui Don Juan, aşa cum o exemplifică specimenul prezentat
de Ion Vianu, o ipostază a subiectivităţii reduse la instinct,
refuzată de spiritualitate, absolut inospitalieră faţă de
transcendent. Însăşi condiţia de „resuscitat“,
definitorie pentru personaj, ne impiedică să-l considerăm
definitiv „căzut“.
Tragismul profund al „necredinţei“,
care rămîne neformulat, camuflat de chestiunea infidelităţii
erotice masculine, constă tocmai în tensiunea dintre natură
şi lege, dar relaţia dintre ele – dintre corporalitate şi
spiritualitate, altfel spus – nu este pur opozitivă: ele nu se
exclud, ci se cheamă reciproc, se „reflectă“ una în
cealaltă, aşa cum deviza adoptată de Joseph: RECE se citeşte în
oglindă: CER. Mizeria şi splendoarea condiţiei omeneşti! Ciclul
redresării urmate de cădere, care se repetă mereu şi mereu în
biografia lui Don Juan, este şi el întreţinut de sîmburele
ceresc al trupului (să-l numim dor?), pe de o parte, de nevoia de
corp (de cuvînt), a ideii – pe de alta. Dedublarea, însă,
cu sensul subliniat de Freud – die ewige Wiederkehr des Gleichen –
simbolizează maladia acestui circuit, ca şi mecanismul sexualităţii
donjuaneşti, avide şi insaţiabile. Dublul a fost dintotdeauna
înţeles ca mesager al morţii, tocmai pentru că, potrivit lui
Freud, el personifică acest timp unheimlich – steril, repetitiv,
bolnav. Thanatos-ul, ne dăm seama, lucrează masiv în
povestirea lui Ion Vianu – am identificat deja, atît la
nivelul diegezei, cît şi la cel tipologic, efectul „pulsiunii
repetiţiei“ (cum definea Freud instinctul morţii). Dar în
cîte moduri nu apare moartea în acest text! Cu cele trei
sinucideri menţionate, plus „moartea“ soarelui în august
1999, sîntem departe de a le fi epuizat...
Oricine scrie ştie că nu eşti
niciodată mai plictisitor ca atunci cînd vrei să spui
totul... Un singur lucru aş vrea să adaug, înainte de a mă
separa (cu mare regret) de această carte excepţională, plină de
străluciri tainice. Să fie ultimul ei cuvînt acea sugestie a
dedublării autorului însuşi, prin care ironia deja semnalată
în raport cu eroul său devine autoironie? Să fie fatală
rotirea discursului sub un cer rece şi un „soare negru“? Dar cum
să-ţi vezi dublul fără oglindă? Şi cum să gîndeşti
oglindirea fără o zare de lumină? „Lacul... avea în
fiecare zi, la fiece oră, altă culoare, alte reflexe. În
zilele frumoase de vară, dimineaţa devreme, era de un albastru
delicat, iar către prînz, alb orbitor, numai lumină. Înainte
de furtună avea luciri metalice, oţelite.“
Dacă citim cartea de la dreapta la
stînga, ca în oglindă, oglinda devine lac şi lacul se
luminează. Autoironia autorului este sumbră, dar nu tenebroasă, ci
cu sclipiri policrome, nu numai ameninţătoare, ci şi fragede,
aurorale, uneori. Cît despre lumina cerului în zenit...
Nu o putem vedea, dar ea există, trebuie s-o credem, de vreme ce ea
ne „orbeşte“. Cerul – cînd safir, cînd perlă
neagră.
Berlin, iunie 2008
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters