Ca şi cum ne-am mai fi îndoit de
bizantinismul endemic din cultura română, în ultimul
număr al unei reviste cîndva de renume, România
literară, editorialistul mă gratulează, fără să-mi dea numele,
cu apelativul „ipochimen“. Astfel, el nu face altceva decît
să mă pună, fără voia mea, alături de un poet portughez atît
de nemulţumit cu identitatea servită de părinţi, încît
a experimentat teribilist cu pseudonimele, pînă cînd s-a
fixat asupra unuia: Pessoa. Căci exact asta înseamnă
ipochimen: „persoană“. Artificiul retoric dindărătul
apelativului este atît de fragil, încît trădează,
pe de o parte, substanţa publicului căruia i se adresează
editorialistul, iar pe de altă parte, nevoia disperată de a mima
superioritatea, astfel încît să poată minimaliza, de la
înălţime, problemele semnalate de mine în articolul
„Devoratorii de sfinţi“ din Observator cultural, nr. 238.
Parcă îl şi vedeam pe
editorialist stînd precum chir Andronache Tuzluc, înfipt
în caftan şi cu mîinile la pafta, în faţa unui
grup de amărăşteni, dînd vina pentru recoltele slabe din
ultimii ani pe... ipochimen. Gloata, neştiind ce-i acela, va fi
schimbat degrabă indignarea pe haz, abia ţinîndu-şi burţile
de rîs. Şi, astfel, socotelile se vor fi încheiat,
nimeni nu va mai fi pomenit de recolte... Ca să nu-i rămîn
dator cu procedeul retoric în cauză, îl voi numi şi eu
pe editorialistul României literare, în cele ce urmează,
„celavec“ şi voi încerca să-i arăt unde greşeşte. Trec
peste faptul că a împrumutat titlul editorialului său tocmai
din Observator cultural, gazeta pe care o ataca; în fond,
titlul respectiv este doar parafraza unei piese de teatru celebre,
deci la îndemîna oricui. Trec şi peste faptul că
citează, de-a valma, din trei articole diferite, încît
nu mai ştii ce şi cui reproşează. Mă voi referi strict la
problemele de logică. Astfel, printr-o scăpare (el zice despre
mine: „meritele şîiţ sunt pe măsura stilului grobian“,
aşadar direct proporţionale), celavecul mă face fie în egală
măsură merituos şi grobian, fie nici, nici. Ce să cred? Mă
mărginesc la a constata că celavecul nu l-a citit pe Sebastian
Brant, deci n-are cum să ştie ce făcea exact „der grobe Jan”,
ca să mă asimileze lui. Pesemne, celavecul confundă expresivitatea
cu grobianismul şi se vede treaba că nu l-a citit nici pe Luther,
la care ar fi putut vedea cum vorbeşte gura din preaplinul inimii şi
că bolile grave nu se tratează cu levănţică.
Deşi, pe fond, celavecul este de acord
cu mine („premiul Nobel se acordă exclusiv pentru merite
proprii“), el refuză să meargă mai departe pe firul logicii şi
să admită faptul că, imediat după anunţarea veştii,
intervenţiile televizate au fost nejustificat de triumfaliste, dată
fiind intenţionalitatea contorsionată a performatorilor lor: anume
de a-şi iţi moţul şi ei, cît de cît, într-o
„fotografie de grup cu doamnă“. Mai mult, deşi îi ofeream
celavecului o cheie hermeneutică în care să-mi citească
textul, el a rămas, cerbice, la doar primul strat semantic al
textului meu, la ceea ce se vădeşte ochiului profan. A preferat, în
schimb, să mă considere lipsit de talent – de parcă asta ar fi
fost problema – şi depozitarul urii naţionale, un monument de
iraţionalitate, în vreme ce el s-ar fi detaşat ca apostol al
bucuriei. Îi amintesc, totuşi, că, în psihologie, atît
ura, cît şi bucuria sînt tratate ca manifestări ale
iraţionalului. Or, eu tocmai pentru un plus de raţionalitate pledam
în articolul meu.
Eventual, celavecul ar fi putut să
obiecteze că am tratat nediferenţiat totalitatea reacţiilor de
după anunţarea premiului Nobel. Asta aş fi admis, cu precizarea că
articolul meu era definitivat, în mare, în cele cîteva
ore suficient de febrile de după aflarea veştii, cînd singura
reacţie de bun-simţ, informată, aplicată şi cu vădită simpatie
dezinteresată faţă de Herta Müller, fusese a lui Emil
Hurezeanu. Ulterior, am putut citi sau vedea şi alte reacţii
respirînd normalitate: cea a lui Andrei Pleşu, în
Adevărul, de exemplu, care reliefa aceleaşi neajunsuri: „Românii
au obiceiul să-şi jelească soarta crudă cînd nu capătă
recunoaştere universală, iar cînd unul dintre ei o capătă
se enervează. De ce tocmai el sau tocmai ea? Unii s-au exprimat deja
contondent la adresa laureatei, alţii şi-o revendică patriotic,
chiar dacă pînă de curînd au ignorat-o, sau au tratat-o
cu răceală“. De asemenea, am urmărit un dialog televizat între
Marina Constantinescu şi Horia-Roman Patapievici, cel din urmă
avertizînd, cît se poate de clar, că mulţi vor fi aceia
care vor încerca să confişte laurii Hertei Müller,
pentru a se profila ei înşişi.
Ei bine, tocmai discrepanţa dintre
festivismul confiscator, scăldat în damascuri lucioase, şi
ceea ce avea de oferit realitatea din România în materie
de receptare a Hertei Müller justifică poziţia mea –
poziţie, iată, nu neapărat singulară. A refuza să vezi
problemele amintite în articolul meu – probleme reale, care
pot fi documentate şi care lasă răni deschise – mi se pare a fi
un gest de inadecvare patentă.
În încheiere, pentru a
ilustra metoda critică – presupusă a stinge, pe cît
posibil, pasiunile şi subiectivismul, inclusiv în istoriile
literare naţionale, specializate în întocmirea canonului
–, ţin să amintesc meritele incontestabile care, cumulate în
timp, i-au conferit celavecului un statut redutabil în cultura
română. Prin anii ’70-’80, celavecul era sclipitor, iute
în judecăţi, caustic şi frivol, şi asta îi şedea
bine. Frivolitatea îi dădea un aer de prospeţime în
comparaţie cu criticii mai în vîrstă, încremeniţi
în pseudoproiectul estetic al socialismului. Nu ştiu vreun
tînăr din generaţia mea care să nu-l fi îndrăgit,
tocmai din acest motiv. Eu însumi mă număram printre cei care
îl citeau pe rupte, aşteptînd iar şi iar luări de
poziţie şi exprimări publice, prin care vocea neascultată a celor
mulţi să fie reprezentată cît de cît.
Doar că anii au trecut, iar valorile
incarnate atunci necesitau o mutaţie, care să le confere, peste
timp, credibilitate. Nu poţi personifica, la vîrste
fundamental diferite, aceleaşi valori. Dacă te încăpăţînezi
să o faci, te clişeizezi. Aşa îmi explic cum un poet antic,
Horaţiu, l-a certat pe celavec deja cu mai bine de două mii de ani
în urmă, arătîndu-i că e caraghios, la vîrsta
lui, să mai... inter virgines ludere. Dimpotrivă, la venerabila sa
vîrstă, ar fi trebuit să-şi ducă la capăt menirea de
creator de şcoală, să lase în urma sa tineri care să
perpetueze valori autentice, trainice. Nu se întîmplă
aşa şi e trist că, în jurul lui, nu se mai adună decît
juvetele de apă mică, acei tineri, talentaţi sau nu, care,
păstrînd un reflex din pruncie, au înlocuit degetul mare
cu stimulentele sociale.
Aştept ca celavecul să redevină
speranţa pe care, odată, mulţi şi-au pus-o în el şi,
pentru că tot a interacţionat ani la rîndul cu lumea
politică, îl rog, respectuos, să susţină, alături de cei
mulţi, o lege a concurenţei după model european, în care
cumulul de funcţii şi nepotismul – cele mai mari neajunsuri ale
sistemului bugetar din România – să fie, în sfîrşit,
interzise. De va face aceasta, pios rosti-voi ecce homo!
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters