Ipostazele exilului şi limitele epicului

Autor: Şerban AXINTE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Romanul Vizuinade Norman Manea, recent apărut la Editura Polirom, este o sinteză a celor mai importante particularităţi ale scrisului autorului mai sus amintit. Sinteză şi recurenţă, am putea zice. Sînt menţinute intacte calităţile şi defectele unei întregi opere. Să le luăm pe rînd. Marile reuşite sînt de ordin stilistic. Fraza e aproape poetică, în sensul expresivităţii, clară şi percutantă. Formulările par inedite, fără a fi însă artificiale, forţate, chinuite, cum se întîmplă în unele cazuri cînd se doreşte prea mult obţinerea efectului de nou. Noutatea provine dintr-o situare atipică în raport cu universul obsesional transcris încetul cu încetul. Romanul conţine o deloc neglijabilă componentă eseistică. Bine articulată şi convingătoare. Logica ilogicului e stăpînită cu abilitate, forţa gîndului transcende vizuina de carne a celui ce pune totul sub semnul întrebării. În pasta eseistică sînt prinse şi unele istorii, unele naraţiuni-parabolă. Acestea ar fi trebuit să funcţioneze ca nişte elemente de amplificare a unei viziuni descinse dintr-un proiect epic mai bine definit. Dar nu se întîmplă aşa.

Personajul lui Norman Manea este o convenţie. Nu e un individ viu, ci o gîndire, o facultate de interpretare a lumii. Din punctul meu de vedere, nu este suficient. Cinetica protagoniştilor e aproape nulă, ceea ce conduce spre un deloc odihnitor somn al naraţiunii. Deşi la nivelul intenţiei se încearcă ficţionalizarea unor personalităţi şi caractere profund diferite, eroii Vizuinei pot fi confundaţi destul de uşor. Nu sînt suficient individualizaţi, tot aşa cum apare uneori ambiguă şi fragilă soluţia epică. Şi nu cred că din vina cititorului. Există o indisponibilitate vizibilă pentru construcţia amplă. Nu totul se poate rezolva prin metafore şi flash-uri revelatoare. Acestea din urmă au nevoie de o textură adecvată, de o carne irigată din plin. Cu alte cuvinte, se simte necesitatea unui suport temeinic.

Am afirmat mai sus că autorul încearcă ficţionalizarea unor personalităţi şi caractere profund diferite. Metoda a mai fost utilizată şi în scrierea Întoarcerea huliganului, cea mai bună de pînă acum a lui Norman Manea. Capitolul „Prima întoarcere“ poartă subtitlul „Trecutul, ca ficţiune“. Înţelegem, aşadar, cum se situează scriitorul în raport cu procesul de transferare a elementelor de real în spaţiul reprezentării imaginare. Memoria transformă şi recreează, comprimă unele lucruri şi redimensionează altele.

O replică a cuiva, aparent lipsită de importanţă, poate deveni obsesia unei vieţi întregi. Pe patul de moarte, omul îşi poate restructura universul amintirilor în funcţie de acel amănunt pe care doar mintea lui nu a putut să-l dea uitării. În Întoarcerea huliganului, evenimentele relatate sînt asumate biografic, în vreme ce Vizuina conţine fapte uşor recognoscibile, suprapuse în mare măsură peste cele reţinute de istorie, doar că sînt livrate ca fiind „pretexte literare“, după cum a mărturisit autorul într-un interviu acordat lui George Onofrei pentru Suplimentul de cultură. Fireşte că miza romanului nu este dublarea în parametri fictivi a Întoarcerii huliganului, în ciuda numeroaselor teme comune. Problematica exilului acaparează totul. Personajele funcţionează ca repere pentru diferitele ipostaze ale exilatului. Nesiguranţa de sine, refugiul în lumea cărţilor, suspiciunea incurabilă, tortura amintirilor, cinismul devenit natură convenabilă, inadaptabilitatea, infernul celuilalt tărîm, dragostea ca liant între două lumi radical diferite, toate acestea servesc drept suport emoţional pentru personajele Gora, Gaşpar, dr. Koch, Lu, Palade, Dima, Boltanski etc. În interviul amintit, Norman Manea mărturiseşte că ficţiunea, în raport cu jurnalul, dispune de alte mijloace, are altă anvergură, alte grade de libertate. „Atunci cînd este acută, originală, profundă poate, eventual, oferi sugestii inedite şi revelatoare pentru o mai largă şi mai adîncă înţelegere a destinului uman“. Aşadar, prin ficţiune se poate ajunge la biografie. La o biografie mai adevărată decît cea explicit afirmată, pentru că are în vedere întregul şi esenţialul, nu anecdoticul şi episodicul.

Din punct de vedere ideatic, cartea are meritele ei certe. Se instituie, prin acumulare progresivă, o realitate a reflecţiei ce pare fără sfîrşit. Dar această calitate are, în final, şi consecinţe negative. Dozajul este adesea scăpat de sub control. După cum am mai spus, nu există suportul narativ care să pună mai bine în valoare Ideea. Romanului îi lipseşte tocmai romanescul. Gîndirea unui protagonist este redată eseistic. Din acest motiv, avem de-a face cu mai multe eseuri ce converg spre o zonă a complinirilor reciproce, dispusă, fireşte, la finalul cărţii. Dialogurile sînt nefireşti. De fapt, sînt eseuri dialogate. Să insistăm puţin, pentru un plus de claritate. Cugetările personajelor, replicile lor, visele şi coşmarurile transcrise par nişte eseuri, care, citite astfel, funcţionează. În momentul cînd încercăm să ieşim din acest perimetru pentru a relaţiona lucrurile din perspectiva unei naraţiuni unice, ne lovim de limitele frustrante ale epicului.

Toate personajele dispun de aceleaşi mijloace de exprimare, indiferent de obîrşia lor socială sau de preocupările zilnice. Lev Boltanski, taximetristul celor din Est, se exprimă subtil (cu unele excepţii), are o percepţie acută asupra realităţii americane, este capabil să rezume în doar cîteva cuvinte întregul sistem de relaţii social-umane al Lumii Noi. Nu spun că romanul ar trebui să se menţină astăzi doar în zona verosimilităţii, aceasta fiind doar o cale, dar fluxul narativ ar fi bine să se întemeieze pe expirări diferite, nu pe o singură voce multiplicată continuu şi, din acest motiv, din ce în ce mai lipsită de forţă şi de naturaleţe.

Ca o concluzie, romanul Vizuina al lui Norman Manea este mai mult un eseu, compus din tuşe complementare de aceeaşi natură şi, privit la macroscop, un poem tulburător. Dar minusurile destul de vizibile din zona artei narative sabotează scrierea, o fac mai puţin atractivă, mai puţin digerabilă.