În primăvară, am participat,
împreună cu Adela Greceanu, Dan Sociu, Claudiu Komartin şi
Ida Börjel, Kajsa Sundin, Kristofer Flensmark şi Malte Persson,
la un proiect iniţiat de Institutul Cultural Român din
Stockholm, în parteneriat cu Centrul Naţional al Cărţii şi
Fundaţia pentru Poezie „Mircea Dinescu“. Proiectul a presupus
ca, timp de o săptămînă, în cadrul unui lucru pe
echipe, să traducem din poezia celuilalt, în limba noastră,
folosind variante intermediare, în engleză sau franceză.
Rezultatele au apărut în revistele Lyrikva˚nen, din Suedia,
şi Observator cultural, din România. A doua parte a
proiectului a constat într-o serie de lecturi, la Tîrgul
de Carte de la Göteborg, la Festivalul Internaţional de Poezie
de la Uppsala, la Colegiul din Biskops-Arnö şi la sediul ICR
Stockholm, turneu desfăşurat între 25 septembrie şi 7
octombrie.
n 7.10 Marţi dimineaţă. Puţin
trecut de 7.30. Adela moţăie în spate, este încă
foarte devreme, prea devreme pentru orice mic dejun, pînă şi
pentru o ceaşcă de cafea. Degeaba ne-am învîrtit în
jurul termosului din livingul hostelului în care am stat
ultimele noastre două nopţi în Stockholm. Degeaba am apăsat
pe tot ce se putea apăsa, degeaba i-am ridicat capacul. Nici o
picătură de cafea, pentru că lucrurile suedeze sînt mult mai
clare pînă şi decît cele nemţeşti, ce să mai vorbim
de cele ale noastre: dacă micul dejun este între 8.00 şi
10.00, atunci aşa este, nu poţi să soliciţi cafea la 7.30. Eu
stau în faţă, în dreapta şoferului, pentru că acesta
este locul meu salvator, nicidecum „al mortului“. Dacă îmi
este puţin greaţă, în faţă mă simt mai bine. O iluzie, la
fel cum este şi tipa care iese acum de la metrou, undeva la marginea
Stockholmului, ţinută office – pantaloni şi sacou gri şoricel,
cămaşă albă, pantofi joşi –, iar în loc de cap, un
computer. O urmărim cum iese la suprafaţă, cum întoarce
ecranul într-o parte şi în alta, cum identifică
trecerea de pietoni şi se îndreaptă hotărîtă înspre
acolo. Daniel, care timp de aproape două săptămîni ne-a tot
plimbat într-o parte şi-n alta, cînd la Uppsala, cînd
înapoi de la Biskops-Arnö, şi care, în această
dimineaţă, ultima, a noastră, în Suedia şi prima, a lui, de
concediu, conducîndu-ne spre aeroportul aflat la vreo 60 de
kilometri de Stockholm, se dovedeşte deosebit de vorbăreţ,
conchide sec: „Probabil face reclamă la ceva“. „Păcat că
nu-i şi Sociu cu noi“, aş vrea să-i spun Adelei, deja
imaginîndu-mi cum, la următoarea noastră lectură comună, îl
voi auzi citind un poem despre tipa-computer traversînd o
stradă pustie şi umedă într-o suburbie a Stockholmului.
n 6.10. Luni noaptea, după lectura
noastră de la sediul ICR Stockholm, în faţa unui băruleţ
din Gamla Stan, Kajsa încearcă să ne înveţe salsa.
Sîntem cu toţii puţin cam prea agitaţi. Lectura a ieşit
bine, deşi eu, cel puţin, avusesem nişte emoţii groaznice. Dar
oamenii veniţi special la ICR pentru această seară de poezie
româno-suedeză s-au simţit bine şi, poate mă înşel
eu, dar mi s-a părut că fiecare dintre noi – eu şi Adela
Greceanu, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Kristofer Flensmark, Malte
Persson şi Kajsa Sundin – a avut în sală cel puţin o
persoană care a venit pentru şi l-a ascultat special pe ea/el.
Ieşim în faţa barului, cu cîte un pahar de bere (mai
puţin Dan), la o ţigară. Ne amintim că, la Uppsala, ar fi trebuit
să mergem într-un bar de salsa unde Kajsa, care a predat
cîndva cursuri de dans, ar fi trebuit să ne înveţe
aceşti paşi. Şi Kajsa începe aici, în faţa barului
din Gamla Stan, să ne explice cum la „1“ picioarele sînt
în aceeaşi poziţie, la „2“ dreptul merge în faţă,
la „3“, în spate, la „4“ stîngul bate pe loc...
n 5.10. Duminică, întorcîndu-ne
împreună de la Uppsala – adică eu şi Adela, Dan,
Kristofer, Malte, Kajsa şi soţul ei, Johan –, am făcut zeci de
ture pe şoselele suspendate din jurul oraşului, legînd un
cartier periferic de un altul. Treptat, numărul nostru, al celor din
ma-şină, a scăzut, exact ca în povestea celor „zece negri
mititei“, pînă cînd, într-un final, am rămas
doar eu şi Adela, de data aceasta ghemuite, fiecare în colţul
ei, pe bancheta din spate. E atît de urît afară, plouă
încontinuu de dimineaţă, este întunecat şi rece şi cu
nimic mai bine decît în Uppsala, aşa cum speram noi
dimineaţă, la ultimul etaj al Konzerthuset, aşteptînd să
treacă timpul şi privind peste oraş, că în Stockholm o să
avem parte de o zi însorită. Nici vorbă. Şi aici e la fel de
umed, şi aici suflă vîntul, şi aici ploaia pare că nu are
de gînd să se oprească. Maşina tocmai iese de sub pod şi
intră în Gamla Stan, străduţele de lîngă apă ni se
par îngheţate şi pustii, probabil nici turiştii nu au
îndrăznit să iasă astăzi la plimbare din cauza ploii. Şi
atunci o vedem: pe un refugiu, în mijlocul străzii, calmă,
ciugulindu-se cu ciocul sub aripă, o lebădă.
n 4.10. Sîmbătă seara ne
înghesuim cu toţii în „back-stage“-ul Regina Teatern
din Uppsala, la o masă dintr-un colţ, într-o încăpere
plină. Sînt cîteva ore de la lectura noastră în
cadrul Festivalului „Ordsprak“ din Uppsala şi imediat după
recitalul lui Taylor Mali, care a şi încheiat festivalul.
Înainte de a ajunge pe scenă – a fost al doilea moment din
program –, ne-am imaginat toate grozăviile posibile: dacă nu vor
arunca roşii în timpul lecturii noastre, cu siguranţă
spectatorii vor pleca, iar acesta este cel mai blînd scenariu
dintre cele imaginate. Doar e festival de „slam“, iar oamenii
care au venit aici şi care au plătit un bilet, deloc ieftin (circa
20 de euro), vor strîmba cu siguranţă din nas la vederea
feţelor noastre nespectaculoase şi la auzul poemelor citite. Am fi
zis că-i o glumă proastă dacă ni s-ar fi spus atunci: staţi
liniştiţi, voi veţi fi foarte buni, vor apărea două articole
despre voi în care reporterul va spune că al vostru a fost
singurul moment cu adevărat poetic al serii şi că „scena de
poezie din România merită atenţie“. Noi ne gîndeam că
o oră de citit este enorm, chiar dacă şi noi sîntem şase –
Ida Börjel, care ar fi trebuit să fie alături de noi în
toată această aventură, a preferat să îşi mai domolească
ieşirile publice, pentru că se pregăteşte să nască, iar Claudiu
Komartin a fost la un festival în Lituania. Nu a plecat nimeni
cît timp am citit noi, nimeni nu s-a foit, dimpotrivă, ne-au
aplaudat îndelung. Adela a numărat 100 de persoane. Cîţi
erau în balconul cufundat în întuneric, nu am putea
spune. La final, un domn trecut bine de 70 de ani a ieşit din sală,
m-a prins de mînă şi mi-a mulţumit pentru „această seară
minunată de poezie românească“. Şi acum stăm toţi
înghesuiţi la această masă, ciugulind din coşul cu brioşe
– acele prăjiturele suedeze, ca o ruladă umplută cu scorţişoară
şi gust de cozonac – şi bînd bere. Îi întind
lui Johan agenda mea, în care lipisem un sticker dezlipit de pe
un stîlp din Stockholm şi îl rog să-mi traducă: „Ring
sâ lyssnar vi,/ gâ sâ skuggar vi,/ spring sâ
skjuter vi“ – „Dacă suni, te ascultăm,/ dacă mergi, te
urmărim,/ dacă fugi, te împuşcăm“.
n 3.10. Vineri nu ştiu cum să fac să
dau de Dan, care nu are telefon, să-i spun că îmi pare rău
că ne-am ciondănit aseară. Tot vineri, într-o altă parte a
oraşului, Dan se gîndeşte cum să dea de mine, să-mi spună
că îi pare rău că ne-am certat. Eu şi Adela ne învîrtim
vreo oră în jurul clădirilor de la capătul străzii
Drottningga˚tan, tot căutînd Muzeul Strindberg. Nici una
dintre noi nu îşi imaginează ca la numărul 85 pe
Drottningga˚tan să fie o clă-dire cu mai multe etaje, iar Muzeul
Strindberg, un apartament la etajul patru (sau cinci sau şase).
Urcăm primele două etaje pe jos, apoi luăm liftul: un lift superb,
dar eu inventez scenarii horror în scurta călătorie între
etaje. Ne plimbăm prin apartamentul lui Strindberg cu certa senzaţie
că acolo încă locuieşte cineva. Puţin mai tîrziu,
descoperim Rochiţa într-un magazin intitulat Indiska, ale
cărui clone le vom tot găsi prin Stockholm. Eu mi-o imaginez,
într-un fel, pe mine, Adela, în altul, pe ea. Dar trece
şi Adela pe softul meu, „no shopping“, şi Rochiţa rămîne
neatinsă, departe, la Stockholm.
n 2.10. Joi ne rătăcim. Apoi, seara,
ne întîlnim cu Kajsa şi Dan, mergem la o galerie cît
o cutie de chibrituri, unde are loc un vernisaj al unui proiect
bizar. Încheiem seara rece: eu mă supăr pe Dan, Dan se supără
pe mine, Kajsa se întîlneşte cu Johan, pe care nu l-a
văzut de o săptămînă, Adela vrea să se culce. Ajungem în
camera noastră din barcă, pe 1 m pe 1 m, umedă şi prea intimă,
şi adormim, eu, în patul de jos, Adela, în cel de sus,
vorbind despre filme.
n 1.10. Miercuri. La Muzeul de Artă
Modernă descoperim, într-o sală închisă, o fotografie
a lui Charles Brittin, în care descifrăm: „No More Poetry!
No poetry readings here until furthere notice due to action by the
art-hating anti-intelectual yahoos of the L.A. Police Dept. This case
will go to the Supreme Court if necessary. Poets, arise!“. La
16.30, mă înfiinţez cu Adela la ieşirea de la metrou
Bergshamra. E frig, plouă şi umbrela mea e fără sens, pentru că
vîntul mi-o întoarce. La un moment dat apare Dan, care ne
anunţă că întotdeauna Kajsa întîrzie. Eu mă
hotărăsc brusc să fac „imam baialdi“, un fel de mîncare
pe care aş fi vrut să-l mănînc la prima mea vizită în
Tirana, dar nu am mai mîncat, şi pe care mi-l imaginez aşa:
cu vinete, ardei, roşii, condimente şi brînză, la cuptor.
Kajsa face supă de peşte şi cumpără vin. Sîntem în
apartamentul tatălui ei, acum plecat în vacanţă. Dan stă
aici şi aici e şi cina noastră suedeză, replică la cina
românească din martie, de la Bucureşti. Adela prepară
humusul şi tzatziki, Dan, ceaiul negru, eu mă ocup de vinete. Vine
şi Kristofer, dar tot în formulă restrînsă sîntem:
fără Malte, fără Ida, fără Claudiu. Hotărîm să fie
Crăciunul, acel Crăciun pe care nu-l vom petrece niciodată
împreună, şi ne facem cadou obiectele de pe masă.
n 30.09. Marţi, la 10.00, luăm un
tren de navetişti, apoi un taxi ne duce în Biskops-Arnö,
o insulă pe un lac, unde există un colegiu de creative writing.
Aici a studiat Kajsa şi s-a gîndit că actualilor elevi nu
le-ar prinde rău puţină poezie românească. La 11.30, cînd
am intrat în mica sală de curs, nu ne imaginam că cei 20 de
studenţi ne vor plăcea atît de mult şi nici ei nu îşi
imaginau că, la finalul discuţiilor de trei ore cu noi, îşi
vor dori să vină în România.
n 29.09. Luni avem treburi. Eu fac
interviu cu Cato Lein, Adela îşi pregăteşte transmisia de
seară, bem, înfofolite în pături, cîte un ceai şi
o cafea într-un bar gay din faţa Academiei Nobel, ne întoarcem
la ICR, unde Herta Müller are un dialog cu Aris Fioretos despre
trecut, despre saşi şi plecarea lor din Transilvania. Cum discuţia
se desfăşoară numai în germană şi în suedeză, nu
înţelegem nimic, dar Gabriela Melinescu ne face un rezumat la
sfîrşit.
n 26, 27, 28.09. Vineri, sîmbătă,
duminică. Bok & Bibliotek, Tîrgul de Carte de la Göteborg.
Cel mai mare din Scandinavia. M-am simţit atît de bine că
scria pe mine (mă rog, pe sacoşica mea, „desenată“ de Dan
Perjovschi) „Röster fra˚u Rumänien“. Dar despre asta,
mai multe altă dată şi în altă parte.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters